BALUL ROŞU

Veronica Balaj

BALUL  ROŞU

- Joia, seara, fie ploaie, fie atmosferă năduşitoare, merg la dans, îmi spuse cu zâmbet jucăuş Alehandra.

În clipa aceea, am simţit ceva acut, imperios, o dorinţă neînfrânată. Nu o idee oarecare-mi trecea prin minte, ci... chiar fierbinţeala unei dorinţi. Aprinsă pe neaşteptate, după ce o fi clocit undeva în fiinţa mea cine ştie câtă vreme. Nu era explicită, nici condamnabilă. Dimpotrivă, eu mă pomenisem în culpă, eu nu ştiusem s-o  iau în seamă  mai  devreme  sau s-o îmbrăţişez, s-o transform într-un gând împlinit, potolit. Nu să aştept să devină, iată, o simţire obscură, tiranică. Voiam şi eu să dansez. Pur şi simplu.

Imaginea doamnei Alehandra desfătată de acordurile muzicii şi mişcându-se  languroasă în paşi de tango, cu priviri tulburătoare spre partener, împrăştiind  scântei, înfiorare şi magnetism în ritm de samba, vals ori tango mă făcea să înod un legământ cu mine însămi şi să caut un prilej de-a mă bucura de prezenţa într-o sală de dans. Mi-a dat un imbold, ea întodeauna a ştiut să afle drumul cel mai  îmbucurător, că trebuie să-l cauţi, nu întotdeauna ţi se deschide aşa, ca-n poveşti... Are ani destui adunaţi în cartea vieţii, aspect aşa şi aşa... nasul uşor  coroiat, ten măsliniu, în fine, ea poate aşadar să-şi facă o stare bună, după placul inimii, nu e  apăsată de nici un complex. Hai să încerc şi eu, îmi spun.

Mă şi vedeam cuprinsă de fiorii muzicii şi de ritmuri pline de febrilitate, furtunoase, învăluitoare, năvalnice.

Să fiu pătimaşă, voiam să fiu clocotitoare, detaşată de orice crispare.

Merită să-ncerc, merită să fiu, să fiu pe versantul bucuriei.

Să uit de mustrările unor zile îmbrăcate-n teamă.

Sau în lacrimă. În doliu.

O aveam exemplu pe noua mea cunoştinţă, Alehandra.

După ce profesase cu sobrietate munca de cercetator în biologie, acum, în fine, avea ocazia să-şi trăiască pasiunea înnăscută pentru dans, aşa cum are, cred, fiecare argentinian. Dansul... Esenţa libertăţii.

Manifestată nu într-o acoladă rebelă. Ci într-un cerc sublim, cu dimensiuni şi culori   schimbătoare.

Precum o fi fiind fericirea.

Ştia să arate, ca toţi argentinienii, o libertate extactică, dulce, secondată de-un   inefabil copilăros ca mai apoi, brusc, să redevină senzuală ori dârză.

Cu priviri pământesc de păcătoase.

Eu nu puteam înţelege în toate nuanţele spiritul naţiei sale admirabile şi nici cum anume dansul poate fi un fel de-a respira, aşa cum, bănuiesc, ar fi pentru ei. Chiar pentru obştea-ntreaga. Generaţii la rând. Mai presus decât valul unei iubiri.

Ba, decât toate valurile iubirilor laolaltă...

Dansul la argentinieni face parte din personalitatea fiecăruia.

E o trăire însetată de viaţă…  E îndrăzneala de-a te crede, o clipă, alesul, unicul.

Va să zică, într-un oraş ca şi Ierusalimul, plin de biserici şi locuri de pelerinaj, doamna de care vorbeam frecventa o sală de dans, unde se exersa arta de-a te defini  altfel, de-a iubi clipa altfel. Eu de ce n-aş găsi o soluţie să experimentez aşa ceva? La mine acasă nu aveam decât restaurante unde puteai dansa dacă aveai partener... sau te aliniai într-o horă, o-nvârtită, la vreo nuntă sau altă ocaziune sărbătorească. Atât.

Nici concepţia noastră de viaţă nu prea se aseamănă cu a naţiilor pentru care dansul e un ritual. O artă.

Planul era să fac oricum, să fac orice şi să ajung în locul unde muzica şi paşii ritmaţi îţi dau o libertate nestânjenitoare. Suna atrăgător. Mai atrăgător decât orice altă parte de lume mi se părea Buenos Aires.

Şi, am plecat într-acolo.

Noutatea oraşului m-a ameţit… Mă simţeam fragilă, temătoare.

O buimăceală încântătoare, nu trufaşă, nici plină de candoare mă străbătu.

În jur, nimic placid, şters, ursuz…

Aerul, atmosfera străzilor primesc acolo, în mod misterios , o anume frenezie de la  oameni.

Sunt femeia la miez de zi.

Sunt femeia care gustă un sâmbure străin, cu miez necunoscut.

Îmi trimit privirile peste lume. Prin lumea înconjurătoare.

Răvăşitor de frumoasă.

Nu ştiu nici un nume, nu cunosc pe nimeni în acest amalgam de imagini.

Singurătatea mea are chip spălăcit.

Reclame luminoase aprind secunda. O fac mai tânără.

Dansul frângerii timpului pare inexplicabil de vesel.

Merg să văd „Casa Rosada”, intru la hotelul „Che Argentina”, doar să văd cum arată, eu am rezervare la un Pensione. Caut adresa unei săli de dans unde se învaţă  paşii tangoului „milanguero”, altfel degeaba voi încerca să mă mişc pe vreun ring adecvat acestei arte. Acesta  este adevăratul tango argentinian. Până să ajung la  locaţia căutată, merg privind mai mult în sus la clădiri, reclame, pierd intersecţia unde trebuiă să ajung, mă întorc, o iau de la capăt şi, în cele din urmă, renunţ în favoarea drumului străbătut într-un taxi. Câţiva pesos. Atât costă. Clădirea unde se află sala de scurte cursuri, pentru cei neştiutori în mişcarea specifică tangoului milanguero, e renumită. Nu sunt singura care visează să înveţe ceva despre consonanţa muzicii cu mişcarea şi chiar cu sufletul…

Stau la rând să-mi plătesc ora de miraj. Am în apropiere două japoneze care sunt vesele şi râd într-un fel ascuţit, un grup de chinezoaice sau, poate, vietnameze, două adolescente brunete şi foc de frumoase. Sunt şi câţiva tineri... cam sfrijiţi, doar unul e înalt ca un nordic.

O lume pestriţă. Ne leagă însă pe toţi aceeaşi dorinţă. Ne-am adunat aici din colţurile lumii să învăţăm cum se trăieşte o bucurie cât durata unui tango.

Intrăm. Sala arată ca una unde se desfăşoară cursuri de balet profesionist, este   căptuşită cu oglinzi, iar spaţiul pare mult mai mare. Muzica izbucneşte  impetuoasă.

E doar un semnal. Urmează tonalităţi irezistibile.

Ne ia în primire, în ordinea sosirii, câte un profesor, nu prea ştiu cum să-l  numesc. Sunt doar trei, sau patru, aşa că unii dintre solicitanţi aşteaptă şi chiar se bucură că pot privi un spectacol nou. Cel care îmi este hărăzit are o ţinută impecabilă. Ca mai toţi ceilalţi. Nu foarte înalt, dar bine proporţionat, poartă pantaloni albi, încălţări uşoare şi o cămaşa roşie, are părul negru şi mi se pare că este un actor care se ştie filmat. Trebuie să-şi intre în rol. Mă atrage într-o rundă de paşi să vada probabil ce pot, apoi îmi arată alţi câţiva, dar, mai ales, îmi indică poziţia braţului. Asta e foarte important la genul acesta de tangou. Vorbeşte puţin, doar execută mişcările.

Mă priveşte îngăduitor, e tolerant cu greşelile mele; ora trece foarte repede. Unii aplaudă la finalul cursei acesteia.

La ieşire primim informaţii, ştiindu-se că vom dori ca seara să o petrecem în  ritmuri de dans:

- V-aş recomanda Salonul „Porta del mare”, ni se spune. Acolo, chiar în această perioadă se va desfăşura „Balul violetelor”.

- Încântată, am răspuns cu sinceritate. Mai aveţi şi altă propunere? Aş vrea să mai văd şi altă sală de acest fel, zic, încercând să pronunţ cât mai corect frazele învăţate pe de rost.

- Aţi venit să vedeţi?... La noi se dansează. Muzica… oh, doamnă, cu muzica şi tangoul poţi plăti orice. O  seară albastră, divină.

Poţi topi orice îndărătnicie. Aici e filosofia...
 

Aflu mai apoi că marele bal al violetelor va avea loc abia peste două săptămâni. Din păcate, nu puteam rămâne aici atât de mult. Oricât mi-aş fi dorit. Trebuia să mă mulţumesc doar cu o seară, două, în trecere pe la câteva saloane specializate în  a vrăji oaspeţii. Şi, mai ales, conta să le dea sentimental că pot fi sclipitori, iubitori, încântători, veseli, chiar norocoşi, pre cât se putea…

Locaţia Salonului de dans în care urma să-mi împlinesc visul era vizibil marcată de o reclamă sclipitoare. Rochia mea vaporoasă, cumpărată de la un magazin specializat în asemenea ţinute, mă făcea zveltă, mult mai zveltă şi nespus de sigură pe mine. Pantofii cu toc înalt, aduşi de acasă, i-am purtat în poşetă până ce-am ajuns la uşa de intrare în sală. Aveam fluturi în stomac de parc-aş fi mers la o-ntâlnire amoroasă. Poate că aşa şi era. într-un fel.

Spre stânga se afla ghişeul de unde se cumpărau bilete. Mai erau câteva persoane înaintea mea. Nu foarte tinere. Asta îmi dădu şi mai multă încredere în mine.

Îndată ce-am avut în mână biletul de intrare, m-am retras în primul colţişor, să-mi  încalţ pantofii. Eram în formă bună. Starea interioară contează oricând, şi când mergi la o intervenţie chirurgicală, dar-mi-te acum, când îmi propusesem să trăiesc un spectacol unic. Pe hârtia colorată în roşu, cu imaginea unei perechi prinsă în frenezia dansului, era indicat şi numărul mesei la care urma să stau.  Pe alte locuri scria deja rezervat. Probabil pentru clienţii fideli sau pentru cei care-au trecut personal pe aici, cu o zi înainte. Tot la intrare se vede pe un panou cu lumini  intremitente un anunţ: „Strict secret”. Nu înţeleg. Mă aşez pe scaunul destinat mie.

Muzica are o tonalitate joasă deocamdată. Femeia lângă care  stau are spre şaizeci de ani. Poartă o ţinută înflorată, pe fond albastru, are părul scurt, roşcat, şi încearcă să mascheze amprenta unei tristeţi pe figură, lucru care nu cadrează cu localul, îmi spun în grabă şi mă prezint. La salutul meu i se luminează figura, zâmbeşte şi mă întreabă direct, fără menajamente:

- Eşti singură în seara asta?

- Da, singură. Nu sunt de pe aici, răspund.

- Renata, zice ea, întinzându-mi mâna.

- Încântată, Paula, mă prezint eu, şi fac un semn către locul unde stă inscripţionat „strict secret” şi unde se opresc din când în când femei şi bărbaţi având toţi, fără osebire, emoţia înscrisă pe chip.

- Trebuie să aflăm şi noi un secret când plecăm?, întreb în glumă. Despre ce secret poate fi vorba?, continuu fără să-mi ascund curiozitatea. Vecina mea de distracţie râde, i se pare o întrebare total nepotrivită, dar se dumireşte imediat că n-am mai fost într-o asemenea sală...

- Numai dacă rupi inima cuiva sau dacă vrea să te reîntâlnească ori să-ţi facă o declaraţie... acolo se lasă mesajele pentru corason...

Între timp, se rujează într-o oglinjoară discret pusă în poala rochiei. Probabil vrea să se asigure că arată bine, în aşteptarea cuiva… În fine, mă lămureşte, vorbind  foarte repede, încât abia deduc despre ce-i vorba. Înţeleg cuvântul amor, repetat de câteva ori. Aha, deci biletele sunt mesajele pe care oaspeţii şi le lasă unul altuia  chiar şi în timpul serii, chiar dacă sunt în aceeaşi incintă.

Îmi imaginez diferite fraze care devin dovezi. De un fel sau altul.

Cuvinte proaspete de  iubire, sau repetate, necesare ca şi aerul serii tulburătoare.

E un fel de joc de-a comunicarea secretă.

Numai gândul că nu ştii ce cuprinde scrisorica respectivă, numai tremurul cald al întrebării dac-ai primit sau nu un semn, are în sine ceva palpitant.

Vrând, nevrând, privirea îmi alunecă mereu spre locul cu pricina. Tocmai intră în cadru un bărbat, de asemenea trecut de prima tinereţe, se apropie de cutia unde se află depozitate în fiecare seară alte şi alte bucăţi de hârtie cu propuneri discrete sau îndrăzneţe.

Unele pot fi începutul unei poveşti.

Sau conţin lacrima refuzului. Ori a unui final nedorit.

Domnul în atenţia mea, mai întâi îşi netezeşte părul, cam rar dar bine pomădat, îşi micşorează privirea, trage adânc aer în piept... aşteaptă desigur o veste de la cineva

drag. Când are în mână înscrisul, se retrage spre ieşire, vrea să fie singur. Peste   puţin timp, vine rândul unei fete, are o floare în părul negru, râde, nu are emoţii. Orice-ar conţine înscrisul, ea tot frumoasă rămâne şi poate cuceri imediat pe altcineva… la o adică.

- Ştii, eu am un album cu toate bileţelele primite, îmi mărturiseşte spontan Renata. Mai ales cele de la soţul meu. Dar şi altele. El, din păcate, a murit. Oftează şi măsoară cu privirea întreaga sală, oarecum curioasă, oarecum neliniştită.

Nu ştiu ce să-i răspund… Zic, totuşi, „ce păcat”!

Cred că a hotărât să trăiasca din nou, intens, cu înverşunare.

Să nu se lase pradă melancoliei.

Mai vrea să incendieze clipa.

Să fie şocată de-o bucurie venită surprinzător.

O văd gata să înfrunte orice numai să nu fie lividă, molcomă, strepezită de tristeţe.

Nu vrea să fie răzleaţă între oameni, năduşită, sufocată de întâmplarea nedorită.

Vrea viaţa trăită cu vehemenţă.

Să fie răsplătită cu senzaţii tinereşti, pentru c-a hotărât să trăiasacă înfocat.

Nu elegiac.

Îmi devine foarte simpatică. Într-un fel, şi eu sunt exact ca şi ea, dar nu am atâta ştiinţă să-i explic şi nici nu ştiu dacă ar avea vreun rost. E mai bine să creadă că doar ea este specială.

Începe ora aceea... Se dă startul dansului, printr-o acoladă muzicală răsfrântă peste toţi participanţii la aventura serii.

Primul care se avântă, parcă înfruntând muzica, este un tânăr arătos, cu părul  adunat la ceafă. Este agil, atât de rapid în mişcări, că nici nu am băgat de seamă cum de-o fi ajuns în mijlocul sălii. Partenera sa apare în paşi ritmaţi. Cu mişcări elegante, graţioase, dar alerte, şi când se ating, cei doi tulbură sala, o înfierbântă. Noi toţi, mai întâi le dăruim o urare admirativă, din priviri.

Paşi frânţi. Cambrarea piciorului. Mai ales partenera deţine secretul.

Pauză scurtă. Piciorul întins, ridicat. Suspansul.

Apoi, mişcări gen flacără atinsă de vânt, de furtună.

Contopire. Imaginea rochiei sale din voal ciclam, asemeni unui fluture în zbor.

Mângâiere, provocare, farmec.

Măiestria mişcării.

E dansul inimilor.

E dansul care-i îmbie pe toţi să vină pe ring.

Între timp, s-a aşezat la masa noastră o altă doamnă. E prietenă cu Renata. Înţeleg din frânturile de fraze care-mi ajung la ureche. Femeia e însoţită de bărbatul ei, care se află pe undeva prin sală, după cum singură spune, indicand evaziv o direcţie.

Şi ea se vede că a atins vârsta maturităţii depline, e durdulie, rujată putenic şi pare neliniştită. Mereu caută ceva cu privirea. Probabil pe cel cu care-a venit împreună cu ea până aici şi… a lăsat-o în compania noastră. Locul lui este liber, ea îl aşteaptă, evident.

Sala e plină de dansatori, atmosfera este fierbinte, valuri de bucurie cred că se vântură în jur, le-aş vedea dacă ar fi vreun soi de aparat detector în acest sens... Aud frânturi din discuţia celor două femei:

- Cine l-o fi angajat pe Ricardo? Nu mai are contract cu Alboro?, întreabă nou-sosita.

Aflu că tânărul chipeş care a deschis serata este un dansator profesionist.

Plătit, îţi oferă şansa unui dans după toate regulile. Doar să ai bani.

Poate fi un dans de amăgire că eşti, în seara aceea, graţioasă, adorată, iubită.

Pentru câteva clipe. Atât durează farmecul muzicii care te străbate dominatoare, ispititoare, inexplicabilă. Copleşitoare, te sfâşie, te întristează.

Sau te face serafică. Diafană, caldă, că poţi înfiora tot universul.

Aşa crezi.

Soseşte şi la masa noastră persoana responsabilă să împartă steguleţele. Totul în jurul meu este precum am visat şi, fascinată, n-am observant decât vârtejul dansatorilor. Luminile intermitente, persoane care se bucură patetic, nemăsurat, nereţinut.

Unde, încotro să mă uit?...

Venind, nu mi-am pus problema că nu am cu cine dansa... Abia acum înţeleg. Pentru cele ca mine însă, ce bine, s-au gândit organizatorii unor asemenea seri. Femeia care poartă într-un coş steguleţe care au în vârf o batistă din mătase roşie imprimată, la fel ca şi biletele de la intrare, cu imaginea unei perechi prinse în vârtejul dansului, ne dăruieste la fiecare câte un asemenea obiect. Din amabilitate, pentru atmosferă (gândesc în sinea mea). Dar e mai mult.

E un semn.

Semnul că eşti în căutarea unui partener de dans. Doamna de lângă mine, Renata, ia steguleţul şi merge cu el în mână printre perechile cuprinse de beatitudinea   momentului.

Mi s-a părut indecent. Era ca şi cum ar fi cerut puţină atenţie.

Puţină seninătate de care avea nevoie pentru a fi şi ea veselă, dezlănţuită, feemecată şi fermecătoare, şi era condiţionată de  ajutorul unui bărbat cu care să măsoare sala în ritmul muzicii.

Aşez steguleţul meu pe masă, în umbra unui pahar cu apă, oferit în preţul biletului. Mă jenez.

Nu vreau să cer un dans. Aş vrea să mi se ofere ocazia...

Deocamdată, pot să mă îmbăt privind...

E vina mea că nu mi-am pus problema să caut pe cineva, un aliat fie şi străin, dar să-mi fie aliat în dorinţa de a ne construi o stare special dansând.

Nu mi-am făcut nici un plan. În treacăt, poate m-am gândit ca vor fi fiind mulţi ca mine şi printre bărbaţi.

Veniţi doar să aibă o seară tainică şi febril de frumoasă. Muzica nu se mai opreşte, iar cei prinşi în vraja ei, nicidecum.

Pe scenă, orchestra este ea însăşi un spectacol. Tangoul argentinian este însoţit de versuri. Fără acestea, nu are farmecul întreg, aşa că... este invitat sau angajat câte un interpret special în acest sens. Bărbatul care cântă cu vocea sa tandră poartă o pălărie de culoare deschisă. Are o cămaşă cu imprimeu multicolo. Omul se mişcă de-a lungul şi de-a latul scenei, fără să fie repezit, e calm şi parcă visător în tot vârtejul acela de sunete. Orchestra e alcătuită din instrumentişti care mai de care mai atrăgător.

Este tot ce mi-am dorit.

Spre nedumerirea mea însă, văd că prietena Renatei stă cu mâinile la ochi şi începe să plângă. Trebuie că o apasă ceva foarte grav, îmi spun. Aici e locul unde trebuie să cânţi dacă ai voce, să dansezi tango, să fii altfel decat în restul zilelor.

O întreb, cu o frază cât mai simplă, ce s-a întâmplat.

- Vă aduce aminte de ceva emoţionant?

Arată spre sala unde, prin vârtejul de trupuri în beatitudine, îl zăresc pe cel care o adusese lângă noi şi apoi dispăruse. Omul dansa languros cu o fată foarte tânără. El, înalt, atletic, deşi la o vârstă la care nu mai putea fi campion, coordona mişcările şi paşii partenerei.

Părea că vrea s-o ia în stăpânire. Pusese mâna pe o pradă rară.

Avea în priviri o tandreţe rugătoare.

Cu sclipiri de sălbăticie şi teamă.

Era cuceritorul ajuns la ultima redută. Nu voia să piardă cu nici un chip.

Dispus la orice risc, se avânta în paşi siguri ori molateci. Ocrotitori...

Paşi drepţi, flexibili. Ameţitor de exaltaţi.

Iarăşi o cuprindea în ritmul blând şi voluptos.

- Este soţul meu, am dansat ca pereche premiată de multe ori… Acum însă nu mă mai place… Am îmbătrânit...

Dintr-un imbold ştiut doar de ea, femeia îşi şterge lacrima şi se ridică de pe scaun.

Se-apropie de bărbatul care o trăda cu un dans. Îl luă de după umeri, pe la spate, şi reuşi să-l despartă de parteneră. Spera să-l atragă într-o cavalcadă, ca altă dată.

El, în mod neaşteptat, o cuprinde cu o mână de talie, o învârte de două ori şi, în paşi executaţi cu iscusinţă, se apropie de masa unde o lăsase acum câteva zeci de minute, o îndeamnă să ia loc şi-ncepe să-i şoptească vorbe care pe ea par s-o încânte. Pe moment. Când vrea să-i replice, el se depărtează, făcându-i semn să stea liniştită. După câteva clipe, putea fi observat în aceeaşi companie, a fetei, prins într-un dans pasionant.

Soţia lui nu conteneşte să-l urmărească din priviri. E încruntată şi gravă. Nici nu cred că aude muzica.

Se miră cum trădarea-i râde în nas cu obrăznicie.

Pe chip i s-a lăbărţat, ca o mască, dezolarea.

Totul se derulează cu repeziciune, mă pomenesc invitată la dans de un bărbat uscăţiv. Cum de s-o fi orientat spre mine, că doar nu mi-am afişat steguleţul? Nu am răgazul să mă retrag, să refuz; omul face plecăciuni şi întinde mâna să vin. Nici nu am timp să văd prea bine cum arată, că şi suntem pe ring.

Tangoul începe ca o înfiorare discretă. O alunecare cu paşi eleganţi.

Devine un alint… Dibaci, partenerul meu schimbă graţios direcţia paşilor.

Irezistibil, triumfător, tandru, expresiv, complicitar e dansul acesta.

Impulsiv, tacticos, brusc, lent, înflăcărat, irezistibil.

Observ că partenerul meu poartă cămaşă neagră cu guler roşu, pe buzunar are imprimată o monogramă tot de culoarea  focului. Are o frunte înaltă şi părul cam rar. Corpul său e slab. I se simt oasele când ne atingem, dar important este că dansez. Desigur c-a fost un bărbat atrăgător în tinereţe.

- Prefer femeile blonde... Cred că aşa s-ar traduce ceea ce-mi spune.

Aşa m-a remarcat. Îmi dau sema pe dată… Aici sunt numai femei brunete. Foarte arătoase, de altfel.

Se face o pauză de câteva secunde. Partenerul meu mă ţine încă de mână. Îl aud rostind, cu glas cântat şi cu un zâmbet atât de larg că înghite sunetele cuvintelor:

- N-aţi mai exersat de mult, nu sunteţi de pe la noi... Aveţi nevoie de exerciţiu... Vă stau la dispoziţie şi mâine seară. Sună a promisiune, invitaţie, acroşare. Oricum aş dori s-o iau. Dar mă bucură oricum.

M-a ghicit. Ei, toţi argentinienii, au dansul în sânge cum se spune şi, dacă l-au învăţat odată, nu-l mai uită. Înjgheb o frazâ cât mai amabilă:

- O, da, şi nici nu cunosc prea bine regulile tangoului specific vouă... Sunt cam stângace, mă scuz eu, cu destulă indiferenţă. La urma urmei, nu concurez cu nimeni. Doresc doar o diversitate.

Începem o nouă rundă de dans. O femeie brunetă, frumoasă, cu un steguleţ în mână, îl fixează cu privirea pe partenerul meu. Se cunosc. El face doar un semn care se pierde în ritmul paşilor. Nu se arată deranjat că eu nu sunt chiar aşa de bună dansatoare, poate din politeţe, îmi vorbeşte. Cuvintele pot salva ceva oare?

Galant, bărbatul mă conduce la locul unde am scaunul rezervat.

Vorbeşte precipitat, ca şi când ar învârti o roată cu secunde.

- E prima seară când revin aici, după un an şi câteva luni. Am dansat cu moartea o vreme, îmi spune râzând. Am învins-o. Am pus-o la pământ ca într-un meci grav.

- Să înţeleg că aţi fost bolnav…

- Mă cheamă Carlos, aşa îmi puteţi spune… Da, am fost operat pe inimă. Când eram acolo... pe patul acela de spital, îmi doream atât de mult să mai pot dansa, ca şi când aş fi vrut să întâlnesc o iubită fără de care nu puteam trăi. Era garanţia că mai exist. Dacă mai poţi dansa... mai eşti viu ca să te bucuri... Altfel, ce rost ar avea?...

Mă priveşte fix în ochi, aşteaptă să-i confirm părerea. Nu mă îndoiesc, are dreptate, mai ales din punctul său de vedere…

- Vă înţeleg, când crezi în ceva cu ardoare, e o binefacere, îl aprob cum mă pricep mai bine.

Se aşează într-un genunchi, cavalereşte, lângă masa noastră, apoi face o voltă cu mâinile şi, scurt, se ridică, avântându-se într-o figură de tangou, deşi nu are în braţe nici o femeie. Renata şi prietena ei îl aplaudă.

Jocul, imaginaţia că păşeşti prin viaţă dansând e filosofie pentru oamenii aceştia.

Carlos nu afişează o veselie uşuratică.

El chiar ştie să trăiască bucuria. A cucerit-o. A luptat. E vrednic de ea…

Nu e lăudăros, nu e trăsnit, chiar a ştiut să învingă o tulburare pe care viaţa i-a scos-o în cale.

- Muzica m-a ajutat ca inima să-mi bată din nou normal... Am de gând să mai trăiesc, dar nu fără dans, spune Carlos, ca un verdict.

Un verdict cutezător.

Bărbatul a înfruntat moartea într-un dans în care el a condus paşii. Acum, vrea să fe, să mai fie, senzual. Cuceritor.

Deşi are pielea palidă, se îndârjeşte să creadă că sangele-i fierbe în vene, pătimaş.

I se simte însă respiraţia sacadată. Trage adânc aer în piept.

Stă în cumpănă, dacă să pornească o nouă rundă pe ring.

În sală, tangoul se învăluia, continua printre confetii de culoarea flăcării vânturate  peste noi.

Am impresia că suntem acoperiţi de bucăţi de foc.

Sau muzica e prea impetuoasă, iar eu văd numai roşu în faţa ochilor...

- Am avut plăcerea să vă cunosc şi să dansez cu dumneavoastra… O bucurie... Şi, ca să mă convingă că e un fapt deosebit, Carlos îşi descheie cămaşa. Se vede urma unei operaţii. Nu spune nimic. Râde.

Are sentimentul unui învingător.

- Înţelegeţi de ce spun că e un  nou început?

De noi se apropie un prieten sau un vechi cunoscut de-al său. Revederea e mai mult decât o întâmplare. Se îmbrăţişează, se agită afectuoşi. Carlos are dreptul din nou să se remarce, să fie prietenos, să traiască.

Dansul face parte din tratamentul pe care trebuie să-l urmeze.

- Fericirea nu are trecut, doar prezent, îmi mai şopteşte ca pe un secret dăruit doar mie.

Se îndepărtează cu prietenul său, undeva spre barul de la intrare.

Mă mulţumesc o vreme să fiu doar spectator, apoi mă avânt, împreună cu Renata, într-un fel de dans singuratic... Ne învârtim pe marginea sălii, ne alegem un ritm al nostru, până ce ajungem la ieşire.

În stradă, largă de altfel, perechi şi neperechi dansează fără nici o oprelişte. Noaptea este alungată, nici vorbă de linişte sau întuneric, parcul din apropiere este un segment verde întunecat din întinderea serii.

Dansatorii frâng, în mişcări elegante, voluptoase, orice tristeţe.

Tangoul este aici o pildă. O îndeletnicire povăţuitoare.

Regula mişcărilor nu-ţi permite să fii neloial, ranchiunos.

S-ar rupe, s-ar disipa nu doar vraja momentului, ci chiar sensul, fiorul.

Ar fi spulberat magnetismul care leagă muzica de paşii, sufletul şi imaginea participanţilor la acest dans ameţitor, arzător şi irezistibil.

Tangoul nu-ţi permite să fii năzuros, îndărătnic, îngâmfat.

O pereche insolită apare în cadru. Femeia, foarte elegantă, cu mişcări de felină tânără, el, un musculos brunet, îşi fac loc şi se apropie în paşi de dans de intrarea în sală. Pe prag, el rămâne să fumeze, parcă dezinteresat.  E o stratagemă. Ea intră, urcă scările, merge undeva în spatele scenei.

- Sunt doi amorezi, îmi spune Renata, care ştie toate regulile de pe aici… Ea este  căsătorită cu un bogat bătrân, vine cu o maşină scumpă, şoferul o aşteaptă până se  răcoreşte dansând cu iubitul şi... acolo, sus, într-o cameră cu decoruri, cu patimă, amândoi îşi consumă momentul intim.

Apoi, ea coboară, plăteşte şoferul pentru tăcere şi pleacă spre casă. El se strecoară incognito şi nu mai revine.

- Daaa?, spun mirată. Şi nu se află?

- Nuu, de ce? E dreptul ei. Şi dac-ar fi să clevetească unul sau altul, ea l-ar cumpăra cu vorbe cu tot, îmi explică femeia, care, evident, caută pe cineva din priviri. Aflu îndată:

- O să mai plătesc un dans, zice, arătându-mi câteva banknote acunse în sutien. Vrei şi tu o rundă? Plătesc eu. Stai aici că vin cu Roberto.

Nu apuc să-i spun că achit eu, deşi habar nu am dacă-mi ajunge să plătesc un dans cu angajatul profesionist care distrează femeile singure.

Renata apare într-o cavalcadă de mişcări.

Arată triumfătoare, zâmbeşte, dansează fantastic.

Pluteşte, revine cu piciorele pe caldarâm, cuprinde întreaga noapte în ochii săi, o topeşte, o preface în scântei. Lacrima ei de singurătate de acum ceva vreme s-a topit iremediabil.

Din când în când, apare în lumină o pereche insolită. Bărbatul are piciorul  înfăşurat într-un fel de cizmă neagră, îl ţine ţeapăn, femeia are o tunsoare  retro, au amândoi vârsta senectuţii. Dansează altfel decât ceilalţi. Îşi fac un ritm al lor în aşa fel încât piciorul afectat poate într-un accident trecător să nu fie suprasolicitat. Au, ambii parteneri, o convenţie, o camaraderie pecetluită prin dans.

Renata trece pe lângă mine, dar nu mă priveşte.

Are de îndeplinit un ritual.

Tangoul este şi pentru ea o formulă sinceră şi pământească, iertătoare şi neticăloasă de a ucide tristeţea.