Minunea învierii

Minunea învierii

Minunea învierii

O femeie din Ioanina, Grecia, avea un copilaș de câţiva ani care se îmbolnăvise foarte grav. Se întâmpla chiar în Săptămâna Mare, în Sâmbăta Mare. Femeia nu apucase să-l ducă la doctor, și copilul a murit cu puţin timp înainte de Înviere. Văzând aceasta, femeia a început a plânge amarnic, însă nu și-a pierdut deloc credinţa. Când s-a apropiat timpul de mers la biserică pentru slujba Învierii, s-a apropiat de icoana Maicii Domnului și i-a spus: „Măicuţa Domnului, eu merg la biserică pentru slujba Învierii Fiului tău, însă de fiul meu te rog să ai tu grijă și să faci cum știi tu mai bine cu el. Ştii cât sufăr și cât mă doare inima pentru el, că e singurul meu fiu, dar ţi-l încredinţez cu toată inima mea de mamă.

Zicând acestea, a plecat la biserică și a stat la Slujba Învierii, apoi la Sfânta Liturghie, la sfârșitul căreia s-a împărtășit cu Sfintele Taine, apoi cu lacrimi în ochi, dar și cu multă credinţă, s-a întors acasă. Când a deschis ușa, nu-i venea să-și creadă ochilor minunea ce se petrecuse: fiul ei era viu și se ruga în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului. Puţin a lipsit să nu moară de emoţie, de bucurie și de sentimentele ce le încerca atunci. S-a aruncat și ea în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, ţinându-și copilul la piept, mulţumindu-i cu lacrimi Maicii Domnului. În noaptea aceea nu a dormit, a plâns mereu și nu contenea să-i mulţumească Măicuţei pentru minunea slăvită, pentru dragostea și bunătatea ei. Către dimineaţă, când a aţipit puţin, a văzut-o pe Maica Domnului în lumină, care i-a spus: „Dacă tu ţi-ai lăsat fiul în grija mea și te-ai dus la Învierea Fiului meu, iată că și eu ţi l-am dăruit pe fiul tău sănătos înapoi. Să te bucuri de el și să-l crești în iubire de Dumnezeu și în lucrarea faptelor bune”.

După acestea, femeia s-a trezit și nu contenea să slăvească pe Dumnezeu. Inima îi era plină de bucurie și de har, pentru minunea ce i se făcuse, dar și pentru că văzuse pe Maica Domnului.

Din cartea Povestiri duhovnicești, vol. III – Monahul Pimen Vlad, ce va apărea în curând la Editura Evanghelismos.

Către un monah care a intrat în arena de luptă

19/06/2017

Către un monah care a intrat în arena de luptă

Bucură-te în Domnul, fiul meu iubit, pe care Harul lui Iisus l-a luminat și de lume l-a slobozit, care l-a aruncat în pustie și l-a așezat într-o chinovie cu o obște sfântă, iar acum slavoslovește și mulțumește din tot sufletul lui Dumnezeu!

Harul dumnezeiesc, fiul meu, este ca momeala care intră în suflet și-l atrage, fără silă, pe om spre cele înalte. El cunoaște modul prin care să încânte peștii înțelegători și să-i scoată din marea acestei lumi. Și ce se întâmplă după aceasta?

După ce Dumnezeu îl scoate din lume pe cel care vrea să se facă monah și apoi îl duce în pustie, nu-i arată îndată nici patimile sale, nici ispitele, ci numai după ce va deveni monah și Hristos îl va lega cu frica Sa. Și astfel începe încercarea, nevoința și lupta.

Și dacă dintru început cel încercat se va sili și va apuca să aprindă cu nevoințele făclia ascezei, ea nu se va stinge când se va retrage Harul și vor veni ispitele. Altfel, când va veni Harul, va veni și el în starea sa de mai înainte. Și, potrivit cu patimile pe care le-a avut în lume, se vor ridica ispitele și vor mișca obișnuințele de mai înainte, la care a robit și care l-au robit.

Și mai întâi să știi, fiul meu, că om de om se deosebește; la fel și monah de monah. Există suflete cu caracter moale care se pot convinge foarte ușor. Există și suflete cu caracter aspru, care nu se supun ușor. Sunt atât de diferite, precum este vata de fier. Vata are nevoie numai de ungerea cuvântului. Fierul însă are nevoie de focul și cuptorul ispitelor pentru a fi modelat. Iar acesta trebuie să aibă răbdare în ispite, pentru a se putea face curățirea. Atunci când nu are răbdare, este ca opaițul fără untdelemn, se stinge repede și se pierde.

Atunci când cineva cu o astfel de fire tare ca fierul vine să se călugărească, de îndată ce intră în arenă, îndată dezertează din ascultare; îndată își încalcă făgăduințele și părăsește lupta. Și uită-te: numai ce se retrage puțin Harul pentru a fi încercate intenția și răbdarea sa, îndată aruncă armele și începe să se căiască pentru că a venit să se facă monah. Și își petrece zilele sale numai în neascultare și amărăciune, fiind numai împotrivire și trufie.

Când Harul, pentru rugăciunile Starețului, alungă puțin norii ispitelor pentru a-și reveni și a se dezmetici, după puțin însă se întoarce iarăși la voia sa și la neascultare, la tulburare și la zăpăceală.

Îmi scrii despre fratele pe care-l vezi și te minunezi cum reuşeşte să depună atâta osteneală în ascultarea sa, când egoismul îl stăpânește dinlăuntru. Dar oare crezi că este ușor pentru om să biruiască o patimă?

Faptele bune, milosteniile și toate bunătățile din afară nu potolesc aroganța inimii, ci lucrarea minții, durerea pocăinței, zdrobirea și smerenia, acestea smeresc cugetarea neastâmpărată. Și se cere multă și nesuferită osteneală ca să îndrepți un om nesupus. Numai prin desăvârșită răbdare se poate câștiga unul ca acesta. Numai prin răbdarea covârșitoare a stareților și prin îngăduința și dragostea fraților este cu putință să-și vină întru simțiri ascultătorii încăpățânați. Dar de multe ori și aceștia sunt folositori ca și mâna dreaptă. Și aproape întotdeauna aceștia care au o oarecare harismă, iar ceilalți nu, greu se smeresc. Cred că ei sunt ceva, iar ceilalți nu.

Așadar, este nevoie de multă osteneală și de multă răbdare până ce se va surpa vechea temelie a mândriei și se va pune smerenia și ascultarea lui Hristos drept temelie nouă. Văzând Domnul ostenelile și intenția atât a acestora, cât și a celorlalți, le îngăduie o altă ispită care se împotrivește patimii lor și, cu mila Sa, „Cel ce vrea ca toți să se mântuiască” îi mântuiește și pe aceștia. Așadar, vezi cărora vrei să te asemeni.

Ar fi fost foarte bine ca toți să fi avut un caracter bun, să fie smeriți și buni, dar dacă se va întâmpla ca cineva să aibă o fire dură ca de fier, să nu deznădăjduiască. Se cere multă luptă, însă cu Harul lui Dumnezeu, este cu putință să biruiască. Dumnezeu nu este nedrept să ceară unele în loc de altele. În măsura în care a dat harismele, în aceeași măsură va cere și lucrarea lor. Și aceasta pentru că de la începutul creației în trei categorii i-a împărțit pe oameni: unora le-a dat cinci talanți, altora doi, iar altora unul.

Cei dintâi au cele mai înalte harisme. Sunt cu mintea cuprinzătoare și se numesc teodidacți, deoarece primesc de la Dumnezeu fără să învețe. Așa cum au fost în vechime Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Onufrie, Cuvioasa Maria, Chiril din Filea, Luca din Stirio și mulți alții, care fără povățuitor au ajuns la desăvârșire.

Ceilalți trebuie să fie învățați binele, ca să-l facă. Iar cei din a treia categorie, chiar de ar auzi și ar învăța, tot în pământ îl ascund și nu fac nimic.

De aceea există atâta diferență între oameni și între monahi, precum vezi. Pentru aceasta, mai întâi de toate „cunoaște-te pe tine însuți”. Adică să te cunoști pe tine însuți așa cum ești; așa cum ești în adevăr, iar nu așa cum crezi că ești. Dacă ai această cunoaștere, ajungi cel mai înțelept dintre oameni. Prin această cunoaștere ajungi și la smerenie și primești și Har de la Domnul. Dacă însă nu dobândești cunoașterea de sine, ci te încrezi numai în osteneala ta, să știi că întotdeauna departe de cale te vei afla. Pentru că prorocul nu spune: „Vezi, Doamne, osteneala mea.”, ci: „Vezi, Doamne, smerenia mea și osteneala mea”. Osteneala este pentru trup, iar smerenia pentru suflet, iar acestea amândouă, osteneala și smerenia, pentru omul întreg.

Cine l-a biruit pe diavolul? Cel care și-a cunoscut cu adevărat boala, patimile și lipsurile pe care le are. Cel ce se teme să se cunoască pe sine, departe de cunoaștere rămâne și nimic altceva nu iubește, decât să vadă greșelile altora și să-i judece. Unul ca acesta nu vede în ceilalți harisme, ci numai defecte, iar în sine nu vede greșeli, ci numai harisme. Și aceasta este cu adevărat lipsa de care suferim noi, oamenii veacului al optulea, adică faptul de a nu recunoaște unul altuia harisma sa. Unuia îi lipsesc multe, însă cei mulți le au pe toate. Ceea ce are unul, nu are celălalt. Iar dacă recunoaștem aceasta, multă smerenie vom dobândi. Căci Se cinstește și Se slăvește Dumnezeu Care în multe feluri i-a împodobit pe oameni și a arătat diversitate în toate făpturile Sale. Iar nu cum se străduiesc necredincioșii, să aducă egalitate, răsturnând astfel creația dumnezeiască. Dumnezeu pe toate întru înțelepciune le-a făcut.

Așadar, fiul meu, acum, când ești la început, îngrijește-te să te cunoști bine pe tine însuți, ca să pui smerenia temelie tare. Îngrijește-te să înveți ascultarea și să dobândești Rugăciunea. „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” să fie răsuflarea ta.

Nu-ți lăsa mintea nelucrătoare, ca să nu înveți cele rele. Nu o lăsa să privească la defectele celorlalți, deoarece, fără să-ți dai seama, te vei face împreună-lucrător cu cel viclean și nepricopsit în fapta bună. Să nu te aliezi din neștiință cu vrăjmașul sufletului tău.

Ca un mult-meșteșugăreț, vrăjmașul știe bine să se ascundă în spatele patimilor, a neputințelor. Așadar, pentru a-l lovi, trebuie să te lupți, să omori egoul tău, adică patimile tale. Iar când omul cel vechi va muri, atunci se va desființa puterea vrăjmașului și a potrivnicului.

Lupta noastră nu este împotriva omului, pe care îl poți omorî în felurite chipuri, ci împotriva începătorului și stăpânitorului întunericului. Iar pe el nu-l luptăm cu prăjituri, ci cu râuri de lacrimi, cu durere de suflet până la moarte, cu adâncă smerenie și multă răbdare. Să curgă sânge din multa osteneală a rostirii rugăciunii. Chiar de ai cădea istovit săptămâni întregi, ca un grav bolnav, să nu părăsești lupta, până ce demonii  vor ceda și vor fi biruiți. Și atunci vei primi slobozirea de patimi.

Așadar, fiul meu, silește-te pe tine însuţi de la început, ca să intri pe poarta cea strâmtă, deoarece numai prin ea se intră în lărgimea Raiului. Taie-ți voia în fiecare zi și ceas și nu căuta altă cale în afară de aceasta. Pe aceasta au călcat picioarele Cuvioșilor Părinți. Descoperă și tu Domnului calea ta, și El te va povățui. Descoperă-i Starețului gândurile tale și el te va tămădui. Să nu ascunzi niciodată gândul tău, pentru că în el este ascunsă viclenia diavolului. Iar dacă-l spui, dispare. Nu descoperi greșeala celuilalt ca să te îndreptățești pe tine, deoarece îndată Harul, care până acum te acoperea, le va descoperi pe ale tale. Cu cât tu îl acoperi cu dragoste pe fratele tău, cu atât Harul te va îmbrățișa și te va păzi de clevetirea oamenilor.

Cât despre celălalt frate despre care-mi spui, se vede că are păcate nespovedite, pentru că se rușinează să le spună Starețului. De aceea vine ispita. Acest neajuns trebuie îndreptat, deoarece fără spovedanie curată omul nu se curăță. Și este păcat să fie batjocorit de diavolul. Egoismul este ascuns în adâncul său. Domnul să-l lumineze ca să-și vină în simțire. Iar tu să te rogi și să ai dragoste față de el în toate, dar să te păzești pe tine dinspre toți.

Acum, când ai intrat în arenă, vei fi încercat.

STIINTA SUPREMA - Sfantul Ioan din Kronstadt

„Cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua” (Matei 6, 33). Cum, în ce chip sa cautam mai întâi Împaratia lui Dumnezeu? Iata cum. Daca esti elev sau student la vreo institutie de învatamânt, sau functionar, sau ofiter la indiferent ce arma, sau tehnolog, pictor, sculptor, industrias, maistru de atelier, adu-ti aminte ca pentru fiecare dintre noi stiinta suprema este sa fii crestin adevarat, sa crezi cu adevarat în Dumnezeu, Cel în trei ipostasuri, sa „vorbesti” în fiecare zi cu Dumnezeu în rugaciune, sa iei parte la sfintele slujbe, sa respecti poruncile si rânduielile Bisericii si sa-L porti în inima pe Iisus înainte de lucru, în timpul lucrului, dupa lucru, fiindca El este lumina, puterea, sfintenia si ajutorul nostru.

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 257-258.

ZILELE SI CEASURILE - Sfantul Teofan Zavoratul

Zilele si ceasurile, ca niste hoti si furi, te jefuiesc si te prada; firul vietii tale se rupe si se scurteaza fara încetare. Zilele îngroapa viata ta, ceasurile o pun în mormânt; împreuna cu zilele si cu ceasurile piere pe pamânt si viata ta.

Viata pe care o traiesti astazi fuge si zboara odata cu sfârsitul acestei zile, caci fiecare zi îsi ia partea din viata ta si pleaca cu ea. Fiecare zi îngroapa viata ta, fiecare ceas pune în mormânt partea sa din ea, si în zborul cel iute al vremii ele pleaca, pier si se prefac în nimic.

Pe cât de grabnic trec zilele, pe atât de grabnic zboara de la noi si viata: aceasta nu poate sa stea în loc. Daca soarele s-ar opri întru înaltimea cerului, iar luna ar fi tinuta din crugul ei, poate ca s-ar opri si vremea hotarnicita vietii tale, poate ca ar înceta sa fu ga catre sfârsit...

Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 210-211.

STAREȚA MACRINA VASSOPOULOS

Când monahul nu are acrivie în viața sa, în ascultarea sa, în îndatoririle sale, nu are nici o pricopseală. De aceea, de multe ori vă spun, fiicelor, împliniți-vă îndatoririle voastre. Pentru că și eu am făcut multe lucruri fără discernământ și mi-am vătămat sănătatea, căci atunci râvna era mare și am făcut lucruri fără binecuvântare. Nu eram în Mănăstire și mâncam așa cum credeam. Mâncam mâncare uscată și nu spuneam duhovnicului nostru. Ceea ce auzeam din citiri, voiam să punem în lucrare, iar duhovnicul nostru nu avea nici o cunoștință despre aceasta. După aceea ne-am îmbolnăvit de adenom[1], etc., pentru că râvna era fără discernământ. De aceea, fiindcă noi aici suntem în ascultare, în viață de obște, nu se poate întâmpla lucrul acesta.

Când cineva merge pe calea împărătească, nu-l poate trage nimeni nici încolo, nici încoace, numai dacă, în mod firesc, se face ceva cu binecuvântarea Starețului sau a Stareței. Dacă Starețul simte înlăuntrul său că ucenicul trebuie să facă ceea ce-i cere, atunci îi dă binecuvântare s-o facă. Dacă însă îți spune: „Nu trebuie să faci aceasta”, nu trebuie s-o faci. Când îl forțăm pe Stareț să ne dea binecuvântare să facem ceva și ne-o dă fără să vrea, atunci o pățim și apoi ne întrebăm: „Cum de-am pățit lucrul acesta?”. Iată de ce, pentru că Starețul nu a dat binecuvântare din tot sufletul. Când ucenicul face ascultare, sufletul lui dobândește smerenie. Deoarece avem un trup bolnăvicios și o oarecare experiență, ca oameni ce suntem, de aceea și eu vă spun câte un cuvințel. Când vă spun: „Fiicelor, luați aminte la acest lucru!”, fie că este vorba despre rugăciunea voastră, fie despre mâncarea voastră, fie despre metaniile voastre sau despre orice altceva, din experiență v-o spun. De aceea, atunci când vom face ascultare sinceră, desăvârșită, nici trupul nostru nu va slăbi, nici sufletul nostru nu se va îmbolnăvi. De vreme ce v-o spune Starețul sau Stareța, atunci „să fie binecuvântat”. O spune strâmb? O spune fără discernământ? Este nedrept ceea ce spune? Oricum ar fi. A spus-o? S-a terminat. De vreme ce a spus-o, „să fie binecuvântat”. Deasupra este Dumnezeu care vede și judecă. Fie fie drept,  nedrept, Starețul va da răspuns lui Dumnezeu. Noi suntem datori să facem ascultare. Cu cât mai multă acrivie avem în viața noastră, adică în aceste porunci pe care le auzim de la Starețul nostru sau le citim în cărțile duhovnicești și le săvârșim cu multă smerenie și respect, cu atât mai mult Dumnezeu ne va asigura mântuirea și vom spori în toate virtuțile.

Când facem ceva și spunem: „Aceasta nu contează”, „Cealaltă nu-i nimic”, „Dacă o face aceea, s-o fac și eu”, atunci ne vătămăm duhovnicește. Da, dar aceea vrea să meargă în iad. Pentru că o face aceea, o vei face și tu? Pe aceea se poate s-o fi târât ispititorul și să fie în întuneric. Trebuie s-o urmăm pe aceea care este căzută? Noi să spunem: „Să stăm bine, să stăm cu frică”[2]. Noi să luăm aminte la noi înșine, ca să nu cădem în aceleași. De aceea, este trebuință de multă luare-aminte. Viața noastră are măreție, are mult Har. Are o astfel de adâncime și o astfel de înălțime, încât cugetarea omenească nu și le poate închipui. Desigur, acestea le poate înțelege cineva într-o clipă, atunci când îl va cerceta Harul lui Dumnezeu, când îl va cerceta Domnul. Dimpotrivă, atunci când se află cineva în ispită, i se pare că nu mai există mântuire, nu mai există nimic.

Când luăm aminte la noi înșine și nu privim în dreapta și în stânga, și orice avem putred în noi îl aruncăm, și când privim la calea pe care ne-a deschis-o Starețul nostru și duhovnicul nostru, atunci vom simți acea măreție. Noi, cei din conducere, se poate să greșim ca oameni, însă, am spus, voi trebuie să faceți ascultare și în această ascultare veți afla Mărgăritarul, Mărgăritarul cel de mult preț. Veți afla cele cerești, veți afla toate mărețiile vieții celei de sus, măreții care nu vor avea sfârșit și pe care limba omenească nu le poate povesti. Pe toate acestea le are ascultarea. Înlăuntrul ascultării și înlăuntrul smereniei sunt toate virtuțile. Când cineva nu cercetează lucrurile, ci le primește pe toate cu superficialitate și se abate încolo și-ncoace, neinteresându-se de nimic, atunci spune: „Nu-i nimic…”. Dar aceasta înseamnă cădere. După aceea spunem: „Cum de mi-a venit această întunecare? Cum de mi-a venit acest dezgust față de rugăciune? Cum de m-au înecat aceste gânduri? Cum de mi-a venit acest război?”. Și nu ne putem da seama de unde ne vin. Acestea vin din neascultare. Dacă însă vom lua aminte la făgăduințele pe care le-am dat în vremea primirii Schimei, la făgăduințele pe care le-am dat de multe ori înaintea Starețului, în prezența tuturor, că adică vom pune început bun, zicând „Rugați-vă, ca pentru rugăciunile Sfinției Voastre să pun început bun”, atunci ne vom îndrepta. Această făgăduință pe care o facem înaintea Îngerilor, Arhanghelilor și a oamenilor este o mărturisire. Și pentru o clipă uităm acest început bun și dispare din cugetarea noastră și nu mai ținem cont că Starețul ne-a sfătuit, ne-a lăsat porunci, ne-a spus ceea ce vrea Dumnezeu.

Dacă le vom dobândi pe toate cele bune ale lumii, dar vom păgubi sufletul cel prețios, le-am pierdut pe toate. De aceea tot ceea ce putem face, să facem după puterea noastră, ca să nu ne abatem de la scopul nostru, să nu ne depărtăm de făgăduințele pe care le-am dat înaintea lui Dumnezeu, a Îngerilor, a oamenilor și a proestoșilor noștri.

De fiecare dată când vine Starețul să-i dăm viață și bucurie. Să ne afle aprovizionate cu provizii duhovnicești, cu harisme duhovnicești, pentru a se bucura. Iar noi, atunci când vom avea această acrivie, vom vedea cum sufletul nostru se hrănește cu mană cerească. Când Îl vom iubi cu adevărat pe Hristos, ne vom agăța de gâtul Lui, vom îmbrățișa picioarele Lui. Iar dacă va exista ceva în sufletul nostru și dacă, ca niște oameni, vom cădea, să spunem: „Ajută-mă, Hristoase al meu! Întărește-mă, luminează-mă, adaugă-mi credință, dragoste; adaugă-mi înțelepciune; adaugă-mi mai multă ascultare”. Sufletul le va cere pe acestea, pentru că vrea mântuirea. Când vedem că ne luptă o patimă, îndată să spunem: „Hristoase al meu, ajută-mă, întărește-mă, căci mă războiește această patimă. Până când Te voi amărî cu neascultarea mea, cu această patimă insistentă, cu această întunecare ce o am înlăuntrul meu? Ajută-mă!”. Când va vedea această durere și lacrimile noastre, Dumnezeu ne va ajuta. Când ne dăm seama că ne biruiește un oarecare rău, fie mânie, fie curiozitate, fie nepăsare, fie întunecare, fie nesimțire, să-L rugăm și să-L implorăm pe Dumnezeu. Toți avem patimile și slăbiciunile noastre, dar pe cât ne stă în putință, să curățim și să facem să strălucească cugetarea noastră. „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne, întărește-ne, luminează-ne!”. Și oare Hristos nu ne va auzi? Da. Și va spune: „Fiul meu se roagă, Mă roagă, căci ispititorul merge să-l ispitească. Hai să-l ajut, pentru că aleargă la ajutorul Meu”.

Ai văzut cum mama ne dă să mâncăm atunci când ne este foame și strigăm? Noi ne înecăm în gânduri și nu strigăm la El, iar apoi ne stăpânesc toate patimile și ne întunecăm. Și deși le vedem pe toate bune, avem o nesimțire înlăuntrul nostru. Când lipsește atenția și ascultarea, atunci vine nesimțirea. Dar dacă se cercetează cineva pe sine și va deschide cartea sufletului și va vedea unde L-a mâhnit pe Dumnezeu, unde a mâhnit-o pe sora, dacă a făcut rugăciune, dacă a citit, dacă are prihănirea de sine, dacă și-a împlinit cu acrivie îndatoririle sale, atunci deschizând această carte, se va vedea numai pe sine și va spune: „Mă voi închide în chilia mea, voi îngenunchea și voi striga la Dumnezeu să mă miluiască, căci câți ani voi mai trăi? Viața este trecătoare”.

Și dacă vom pierde această măreție, o vom pierde veșnic, iar în cealaltă viață vom plânge cu lacrimi amare. Când vom pleca, vom zice: „Ce am pierdut!”. Acum spunem că Dumnezeu este mult-milostiv și ne va mântui. Domnul ne deschide toate ușile mântuirii, dar dacă noi nu vrem să înțelegem, nu este nimeni altul de vină. Când vom merge în foc și vom vedea viermele cel neadormit, întunericul cel simțit, atunci ce vom face? Din amintirea Sfinților iadul nu se depărta. Când vine Harul lui Dumnezeu, omul se vede pe sine că se află în iad, în mormânt, în foc. Și dacă rămâne multă vreme contemplarea iadului în sufletul omului, nu suportă și trupul se istovește. De aceea Dumnezeu o ia și aduce bucuria.

Această contemplație aduce multă smerenie în sufletul omului, multă pocăință; se vede pe sine. Când vine săturarea lui Dumnezeu, omul nu vrea să pună nimic în gura sa. Poate rămâne zile întregi fără hrană și își simte stomacul plin. Cum binevoiește Hristos și Se sălășluiește în inima omului și cât de mult se mângâie și se răcorește sufletul său! De aceea, deci, este nevoie de multă luare-aminte. Să ne silim și noi, ca să nu avem a da seamă lui Dumnezeu. Potrivit cu făgăduințele noastre și cu viața noastră monahală, să săvârșim, după putere, ceea ce vrea Dumnezeu și orice facem, fie chiar și o metanie, să facem cu binecuvântare. Când spunem: „Maică Stareță, să fac și asta… nu-i nimic, sunt sănătoasă”, iar Stareța nu dă binecuvântare, voi să nu insistați. Când insistați mereu, Stareța este nevoită să spună: „Hai, fă și aceasta! Cum vrei, așa fă!”. Dar după aceea vine și răsplata. Și în timp ce la început îți făceai mica ta rugăciune, după putere, și o înțelegeai, după aceea, cu voia proprie pe care o pui, vezi că devii ca o zdreanță și cu sufletul și cu trupul, și nu mai poți articula nici un cuvânt, să spui un: „Dumnezeul meu, pomenește-mă!”. De aceea, faceți ascultare, „să fie binecuvântat”, multă ascultare și nici o împotrivire. Cât de mult doresc să aud acest „să fie binecuvântat”! Cât de mult dorește îl suflețelul meu, de câți ani îl doresc! Să se odihnească inima mea și să mă bucur. „Să fie binecuvântat” să spună călugărița, să ia binecuvântare și să meargă la trebușoara ei, cu capul plecat și cu mâinile încrucișate. „Hai, copilașul meu, mergi cu binecuvântarea lui Dumnezeu!”. Să ia binecuvântare și să meargă să se liniștească, având un rucsac frumos, plin cu binecuvântarea Stareței. Și vei vedea cum o ajută toiagul ascultării. Iar lucrul despre care ne va spune gândul nostru că „este greu, cum îl voi face?”, acela va deveni ușor, va deveni ca un fulg, atunci când îți vei lua toiagul și vei merge înainte.

Suntem ostași ai lui Hristos. Astăzi ofițerul vrea ca soldatul său să meargă la graniță, mâine în oraș, poimâine la piață. Nimeni nu va spune „de ce?”, ci „să fie binecuvântat”. Aceasta este supunerea, duhovnicia, acesta este monahismul, aceasta este mântuirea.

Ascultare oarbă, tăcere, rugăciune, smerenie, înfrânare în cuvinte, în purtare, în mișcările noastre, în toate. Aceasta este bucuria și desfătarea monahilor. Ce universitate are de făcut monahul? Bucuria noastră este ca în fiecare an, în fiecare lună să luăm o notă bună. Și să spunem, una: „Astăzi am tăiat această patimă”, cealaltă: „Hristoase al meu, și eu, după putere, mă nevoiesc să tai această patimă”. Aceasta este universitatea noastră în care vom lua note și distincții de la Hristos. Este trebuință de multă luare-aminte asupra subiectului mântuirii noastre, dacă vrem să mergem la Hristos. Să ne străduim să nu punem voia noastră, care zdrobește sufletul omului. Și să luăm aminte să nu „concureze” una pe cealaltă. Să facem ceea ce este corect.

Ce frumusețe avem în mănăstire! Însă patimile și slăbiciunile noastre nu ne lasă să ne desfătăm de ea. Cum făceau Sfinții? Se sculau noaptea și spălau hainele bolnavilor, îi slujeau pe cei săraci. De ce? Cum? Aveau dragostea dumnezeiască. Noi cum trebuie să fim aici în Mănăstire? Să ne zboare inima, să nu cârtim.  Când suntem la ascultărica noastră și cineva are nevoie de ajutor, atunci toți să ne grăbim să-l ajutăm pentru dragostea lui Hristos. La aceea care ridică cea mai mare greutate în ascultarea sa să mergem cu toții și s-o ajutăm. Împreună-lucrare și râvnă. Când lucram în lume și terminam mai devreme decât celelalte lucrătoare, nu mă simțeam bine să nu lucrez, ci mergeam și le ajutam ca să terminăm toate împreună. Exista o mulțumire reciprocă, armonie, dragoste și susținere. Iar când ne despărțeam, plângeam. Cu atât mai mult în Mănăstire. Să mergem toate împreună, pentru dragostea lui Hristos, să ajutăm și să nu „concureze” una pe cealaltă. Dumnezeu va vedea pașii fiecăreia dintre noi. Trebuie să ne ostenim ca să-L vedem pe Hristos. Este trebuință de silire, în afară de caz de boală. Iar dacă cineva poate să ajute și nu o face, ci se protejează pe sine, nu se va desfăta. Cum își așterne omul, așa va dormi.  Lucrează mult? Mult va fi răsplătit.

Atunci când lucram, rosteam Rugăciunea[3] și nu vorbeam, și aveam folos atât trupesc, cât și sufletesc. Când se ostenește cineva, nu-l lasă Dumnezeu; își umple cufărul său cu „bani”, îl umple cu virtuți. Și astfel, încărcat cu ele, merge la Cer. Nimeni nu face aceasta nici pentru Stareță, nici pentru Stareț, ci pentru Maica Domnului. Dacă va gândi așa, nu numai că va fi cuprins de râvnă, ci va voi ca toată pardoseala Mănăstirii s-o lingă cu limba. Atât de multă bucurie simte. Să avem ordine și rânduială în Mănăstire.

Pentru toate acestea monahia va fi răsplătită de Maica Domnului și va primi Har în sufletul ei, mai ales când face fiecare lucru cu smerenie: când se va prihăni pe sine, spunând: „Eu nu fac nimic, ci Dumnezeu îmi dă putere să fac ceea ce fac”. Și acestea nu le vom vedea aici, ci le vom vedea în Cer.

Când omul rostește Rugăciunea nu se poate manifesta, nu poate striga și vorbi. Harul lui Dumnezeu îl face blând, smerit. Este cu neputință ca Dumnezeu să nu-i înmoaie inima. Câte dulceață simte atunci când rostește Rugăciunea! Vorbăria în deșert, văicăreala, discuțiile întrerup comuniunea cu Dumnezeu și aduc tulburare. Una nu se abține și spune alteia gândul ei , iar aceea încărcată seamănă răul, iar apoi nu mai poate face nici rugăciune, nici îndatoririle ei, nici chilia nu-i mai place și nu se poate odihni nicăieri.

Este trebuință de smerenie în sufletul nostru. Prin smerenie ne vom mântui. Dumnezeu ne va dărui mult Har. Omul, prin „rugăciune”, simte dumnezeiasca mângâiere, măreția cerească. În Mănăstirea noastră există mireasmă duhovnicească. Nevoință și pregătire pentru cele cerești. Nu se teme de nimic sufletul când merge cu bucurie la ascultare și nu vorbește împotrivă. „Să fie binecuvântat” și „iertați”… ce fericire! Om liber! Rai!

În contemplarea duhovnicească omul vede cerurile pământești, dar când se văicărește și vorbește în deșert, Dumnezeu pleacă, iar omul se îndeletnicește cu greșelile celuilalt. Însă când sufletul[4] cugetă cum se va desfăta de Mirele său, cu ce-l va împodobi El, ce-i va da, atunci se simte ca un copil mic. Și ce daruri îi va da Dumnezeu! Și-i va spune: „Deschide-ți brațele, întinde-ți poala și ia. Toate sunt ale tale. Eu ți le dăruiesc. Vrei dulceață? Îți voi da. Schimbare? Ți-o voi da. Contemplație, fericire, desfătare duhovnicească, care să te facă să nu poți sta într-un loc, flacără dumnezeiască?”. Este frumoasă viața petrecută astfel în Mănăstire. Și atunci vei spune: „Dumnezeul meu, dă-mi ani ca să-Ți lucrez[5], dă-mi aripi ca să zbor către Tine”. Însă trândăvia și „de ce să fac eu aceasta?” ni le fac pe toate grele. În osteneală Îl află nevoitorul pe Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu are lucruri minunate.

[1] Tumoare benignă a țesutului glandular.

[2] Ecfonis de la Dumnezeiasca Liturghie.

[3] Când cuvântul Rugăciune este scris cu literă mare, se referă la Rugăciunea lui Iisus.

[4] În limba greacă sufletul este de genul feminin.

[5] Aici se referă la lucrarea duhovnicească a creștinului în totalitatea ei.

CARTEA CRESTINA ORTODOXA

Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda