Împărat slăvit e codrul

CODRUL VERDE

                                               GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

   „Împărat slăvit e codrul,/ Neamuri mii îi cresc sub poale,/

   Toate înflorind din mila/ Codrului, Măriei-Sale.”

                                   (Mihail Eminescu)

   Primul copac în care a odrăslit surâsul divin şi pe care L-a sădit Dumnezeu în Grădina Paradisului Său, ca pronie şi miraj al Omului întâi creat a fost Arborele vieţii.

   Pădurea a fost mai întâi Paradisul Protopărinţilor pelasgi, cu fascinaţia celebrului Măr...

   Codrul Verde de-Acasă este Darul cel Mare din Darul Creaţiei Moşului-Ziditor, din Codrul Măriei Sale Dumnezeeşti, dăruit multor Naţii ca Moşie Casei Neamurilor respective.

   Codrul Verde al Dacilor împărăţeşte milenar şi veşnic ca Lăcaş al tuturor fiinţelor şi lucrurilor: al omului, pustnicului, monahului, păsărilor, animalelor, insectelor, izvoarelor, mineralelor , Moşia lui Dumnezeu.

   Pădurea milenară-miracolul de taină celest este marele Dar al Cerului oferit de Dumnezeu, Omului, înainte de a-l crea pentru a-i aşterne hotar vredniciei, temeiniciei şi veşniciei lui.

   Străbunii noştrii pelasgo-traco-dacii şi-au scris istoria cu sângele lor curat pe lemnul pădurii.

   În Codru, omul se îmbracă în frumos, în bine, în taină suind în adevăr lângă Dumnezeu, din peşteri, de pe cuşmele Dealurilor şi de pe crestele Munţilor.

   Pădurea se ridică de pe pământ, dar se îmbracă din cer cu rămurele de soartă, de sărbătoare, cu rândunele ce planează înainte de răsăritul soarelui risipindu-i peste tot strălucirea verde.

   Primul instrument natural al omului a fost şi este frunza. Prima orchestră a Cosmosului este Codrul cu toată diversitatea instrumentelor lui naturale.

   De sub poalele Pădurii, din lemnul ei uscat s-au făurit aproape toate instrumentele  artistice: fluierul, vioara, naiul, basul, garnitura de ţambal, de pian , cobza și violoncelul...

   Din vremuri ce se pierd pe culmile munților  li s-au alăturat buciumul şi tulnicul.       

   Când pădurile se aştern din freamătul zilei în noaptea hainei de vis a tăcerii, ne presară şoapte pe marginea cărărilor străjuite de tufe, de rămuriş, de aluniş peste care îşi dau mâna ca un arc de mănoasă câmpie sau ca o grandioasă boltă celestă.

   Suliţele razelor de soare despică mărunt frunzişul verde presărat cu marama boabelor de rouă din care se ridică firicele subţiri de mireasmă.

   Cu Mâinile calde, binefăcătoare, pline de bucurie, dar şi cu emoţie de PĂRINTE, Tatăl ceresc a presărat frumuseţea şi splendoarea peste Natura care a creat-o, pentru ca cei Aleşi, geniile, artiştii prin harul creaţiei să-i adauge în literatură şi în artă un sublim sentiment divin.

   Primul geniu religios ales de Dumnezeu a fost dacul Sfântul Vasile cel Mare (330-379).

   El s-a retras spre isihie, la meditaţie şi contemplare în miracolul pădurii din preajma râului Iris din Anatolia tracă, presărând la anul 360 în epistola către prietenul său Grigore de Nazianz, răpitoarea frumuseţe a peisajului, îndemnându-l să i se alăture grabnic: „acolo mi-a arătat Dumnezeu un loc care se potriveşte cu felul meu de viaţă, ajungând astfel să văd în realitate în faţa ochilor mei ceea ce de multe ori mă obişnuisem să plănuiesc în gând în clipele de răgaz şi de odihnă. Există acolo un munte înalt, acoperit de o pădure deasă şi udat în partea nordică de ape răcoroase şi limpezi. La poalele lui se întinde o câmpie lină, adăpată continuu de apele care se preling din munte. O pădure care a crescut parcă de la sine jur-împrejurul acestei câmpii, bogată în arbori variaţi şi de toate speciile, înconjoară câmpia ca un zid.” (Sf. Vasile cel Mare, Epistole, PSB 3, Ed. Basilica, 2010, p. 59)

   Astfel de locuri mirifice şi divine se întind în hore de sărbătoare pe întreg cuprinsul Patriei-Grădina Maicii Domnului-Vlaherna Carpatina...

   În frumoasa poiană Haşca, din braţele pădurii de fag şi molid ai Munţilor Stânişoarei, Arhimandritul Iustin Pârvu a ctitorit pe vatra părintească în 1991, complexul mânăstiresc Petru Vodă, din comuna Poiana Teiului al Ţării Neamţ, locul unde s-a ostenit şi monahul mărturisitor-scriitor Atanasie Ştefănescu şi unde, din strana lor de strajă veghează înfrâțiți cu brazii, genialul poet al Suferinţei şi martiriului Radu Gyr şi Părintele profesor Gheorghe Calciu-Dumitreasa, veghează de acolo şi din cer la Destinul Neamului nostru nemuritor.

   Mai jos la circa 3 km, într-un loc neînchipuit de frumos Părintele Iustin a fondat Mânăstirea Paltin-Petru Vodă, construită din lemn în stil maramureşean, cu obşte de maici harnice, evlavioase, inimoase cu suflet cald şi voce de măiastre privighetori.

   Admiraţia mea pentru aceste locuri răzeşeano-pârvulene creşte de fiecare dată când le îmbrăţişez cu sufletul inundat de bucurie, cu un fior care îl simt dar rămâne totuşi în taină...

   O vrajă covârşitoare se desprinde de pe acele locuri binecuvântate: murmurul râului, ciripitul vesel al păsărilor  ce te înalţă în extaz, mireasma ţâşnită ca zborul unei rândunele din feeria catifelată a florilor, varietatea arborilor în concordanţă cu complexul mănăstiresc dau o armonie înălţătoare locului sfinţit de Dumnezeu şi de Om.  

   De pe rămurelele Ateneului mirific al Pădurii primăvăratice, corurile de păsărele, unele mai virtuoase decât altele, se avântă cu trilul lor, în vârtejul albastru spre înălţimea de smarald a Codrului şi cea de azur a zenitului cântării, fascinându-ne.

   Întregul concert depăşeşte cu mult miracolul splendorii şi încântă aproape toate inimile în care sălăşluieşte bucuria trăirii în unda frumosului şi a dorului, dar cel mai aşteptat şi cel mai râvnit rapsod care dă arvună vieţii în refrenul reîntâlnirii cu noi este cucul. Cu-cu! cu-cu!

   Cucul, această fascinantă şi miraculoasă pasăre-Crainicul vieţii şi al Primăverii este horoscopul sorţii prin care bătrânul artist ne închide în neaua zorilor scuturând din partitura sa veselă şi matinală anii ce-i mai avem de trăit în seninul de azur al destinului nostru.

   În rariştea umbrei desprinsă de bătaia soarelui de pe coama Pădurii dese, cândva în momente aprige de nedreptate socială cete de haiduci, Voinicii Codrului, împărţeau bucate şi flinte între fârtaţi pentru a zăgăzui samavolnicia ciocoilor şi arendaşilor alogeni.

   În faldurile de azur ale zilei, peste Pădure se înalţă lumânările purpurii ale candelabrelor uriaşe ce aruncă asupră-ne sclipiri de curcubee rotindu-se diafan peste mirificul mistic al ierbii, asemeni destinului nostru dac care se îndoaie uneori dar nu se frânge niciodată.

   Către seară când umbra Pădurii se întinde şi se tot întinde onomatopeic..., ca faima lui Mircea cel Bătrân la Cozia, zvonul ei se înteţeşte ca răzeşii marelui Ştefan ce calcă toţi prigonitorii barbari ori creştini în picioarele cailor sau ca izbânda fără seamăn de la Călugăreni a lui Mihai Viteazul-gloria de-a pururi a dacoromânilor... După care se lăsă ca o adiere ce se adună în soborul de vecernii al păsăretului din Codru presărat parcă în nişte miraculoase schituri seculare, ale căror stihuri, simfonii şi psalmi se răsfrâng peste ramuri, peste văi, peste coline, hăuind peste inimile arzânde ce îmbrăţişează ca într-un aluniş, cer şi pământ, copaci şi flori, păsări şi ape, tufe şi mure, iarbă şi sălcii, măceşuri şi păpădii.

   Vântul îşi duce foşnetul său cu o octavă mai sus peste cântecul apei, împrăştiind mireasma peste visele înmugurite şi câmpurile vieţii înverzite ale seraficului April.

  

   Deseori,când Pădurile dorm pe un covor cu pluşul îmbietor de verde, la marginea lor se întind câmpiile înmănunchiate în felurimea culorilor, mejdinându-se cu dealurile peste care s-au purtat atâtea lupte ce s-au pierdut neclare în orizont şi peste care

 s-au prelins atâtea biruinţi.

    În poieniţele Pădurii, mierla, calofirul, cinteza, piţigoiul, cucul, turtureaua, pupăza salvată de nemuritorul Creangă, ciocârlia, rândunica sunt artiştii emeriţi ai Codrului verde.

   Pentru păstorul satului românesc-tradiţionalul ţăran, monah, artist, poet, pelerin, haiduc ori Voievod, Pădurea devine centrul şi marginea lumii peste care se revarsă filosofia populară în care se întrepătrund afinitatea şi mistica suflului haric, divin dând Omului temerar sentimentul grandorii şi al frumuseţii sale cosmice.

   Pădurea ca fiică a naturii, cu apa ei, cu soarele ei, cu tot ce o înconjoară devine izvorul nesecat al creaţiei folclorice, ca port şi joc, ca Iie şi cântare, dar şi sursa prelucrării instrumentelor muzicale prin care cântecul fermecător devine o sublimă încântare.

   Atât de mult a binecuvântat Atotcreatorul Natura Creaţiei Sale, încât Pădurea şi pământul devin primele adăposturi, primele case, primele lăcaşuri ale Omului şi ale lui Dumnezeu: grote, bordeie, peşteri, altare, schituri, toate întocmite cu rost de Sus după rânduiala lor.

   Pădurea, pământul, munţii, dealurile, apele, soarele, cerul, Omul, anotimpurile, lucrurile, fiinţele, necuvântătoarele, fenomenele naturale, materia, toate de la cele mai mici până la cele mai mari sunt întocmite de Dumnezeu cu bună voinţă şi aleasă chibzuinţă, rânduite după rostul lor şi după împlinirea lor într-o rânduială cosmică, în legea firii lor ca o binecuvântare în toate formele existenţiale ale evidenţei sacre.

   Rânduiala divină prin care se desfăşoară ordinea cosmică a aşezării lumii în echilibru şi armonie, dă frumuseţea existenţei Neamului nostru Dacoromân de care permanent însetăm de admiraţie şi desfătare după ce ne-a mai rămas câte ceva şi nouă...

   Ceasornicul pădurii

   Neamul dacoromân, fiind înfrăţit cu Codrul Măriei Sale-Atotcreatorul, dintru începuturile sale protopelasge s-a împletit adânc cu taina naturii, cu sensul ei încât îşi potriveşte viaţa şi timpul său liturgic existenţial ca după un astronomic ceasornic: „cunoaşterea orei după cântecul păsărilor: piţigoiul cântă la ora 1, ½ şi 2 noaptea; pitulicea (cu cap negru) cântă între 2 şi 2 ½; ciocârlia, între 2 ½ şi 3; pitulicea (cu cap roşu) între 3 şi 3½; mierla cântă între 3½ şi 4; piţigoiul, între 4½ şi 5 şi vrabia, între 5 şi 6.” (Revista pădurilor, an II, 1887, pp. 240-241)

   Pentru cei Aleşi lui Dumnezeu, Cerul surâde Pământului ortodox deschizându-se uneori de mai multe ori, îmbrăţişându-l cu taina şi căldura sa dumnezeiască.

   Unele legende spun că acest miracol se întâmplă la Sfântul Vasile, la Bobotează, la Învierea Domnului şi la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe-Purtătorul de Biruinţă.

   „În noaptea de Sf. Vasile vorbesc dobitoacele şi înalţă flăcări comorile... În noaptea de Sf. Gheorghe se deschide de trei ori ceru’, capătă graiu dobitoacele, capătă puteri pomii, dau mâţişorii la sălcii şi înfloresc pomii...

   În momentul acesta, când cerul se deschide şi lumea noastră ia contact cu lumea de dincolo, se produc efecte de o mare amploare, întreaga natură, de la plantă la om, capătă puteri şi frumuseţi noi, se produc adevărate minuni.” (Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român. Ed. Humanitas, Bucureşti-2005, p. 89)  

   Codrul Verde de-Acasă ne-a dat şi nume de persoane ilustre: Arbore-familie de boieri moldoveni; pârcălabul Sucevei şi hatmanul Luca Arbore; Ioan Arbore (1892-1954), descendent al hatmanului Luca, general, şeful armatei a III-a, deţinut politic, martir; Nina Arbore (1887-1941), pictoriţă şi graficiană din Tecuci; Ion Brad, prof. univ. dr., savant de prestigiu internaţional în biochimie alimentară, supranumit Tatăl cătinei albe; Faust Brădescu, scriitor, publicist, traducător, dr. în Drept-Bucureşti, dr. în Filosofie-Paris; Codreanu-nume ilustru de demnitate, martiriu şi rezonanţă naţionalist-creştină; Ion Creangă-nemţeanul de aur, diacon şi scriitor; Liviu Dafinescu, artist, profesor, directorul Ansamblului Profesionist Doina Gorjului; Cezara Dafinescu-actriţă de o răpitoare frumuseţe; Adrian Făgeţeanu (1912-2011), din Deleni-Cernăuţi, avocat, comisar, arhimandrit, scriitor, deţinut politic, mărturisitor; Vasile Mălinescu (1817-1866), Valea Seacă, om politic şi publicist, ramura Pădureanu, ramura Păltineanu, ramura Plopeanu, Constantin Nicolăescu-Plopşor, Rămureanu, ramura  Socaciu ş.a.

   CODRUL VERDE-Darul de Sus al Providenţei este altar de slujire, de creaţie, lăcaş de menire divină, dar şi pantheon de martiri, ca şi celebra PĂDURE VERDE a Banatului: „Plinitu-s-au vremile care au profeţit, de la începuturi, pentru neamul din coroana Carpaţilor, jertfe de sânge, jertfe de vieţi, pentru a putea trăi în duhul adevărului... Plinitu-s-a profeţia: „Vor trimite să ne prindă şi să ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă, vom fi desigur, răpuşi. Căci vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de regimente româneşti. Atunci vom primi moartea.” (C.Z.C.)

   În grelele şi vrăjmaşele vremi ale istoriei noastre, aceste vârfuri, ca autentici reprezentanţi, au fost cei care au condus poporul, care s-au pus, prin viaţa şi sângele lor, temelie existenţei noastre-fiind pilde, îndemn, lumină şi faptă.”(Atanasie Berzescu, Memento, Revistă de Memorie Politică Anticomunistă. Anul XIV, Nr. 8 (87) august 2004)

   Şi ei ca şi cei mulţi au scris cu sânge sfânt şi sacră credinţă pagini de jertfă în Istoria Neamului dacoromân, Eroii-Martiri căzuţi în lupta de la Pietrele Albe: PETRU ANCULIA MILOI, GHEORGHE URDĂREANU, IOAN UŢĂ, ILIE CRISTESCU-VOICA, PANTELIMON ERIMESCU, E. CAREBA, ION CARAIMAN, IOVAN BERZESCU, HOREA SMULTEA-CRIŞU, ROMULUS MARIŢESCU şi Eroii-Martiri executaţi la Pădurea Verde: SPIRU BLĂNARU, PETRU DOMĂŞNEANU, ION TĂNASE, PETRU PUŞCHIŢĂ-MUTAŞCU, AUREL VERNICHESCU, GHEORGHE POPOVICI, TEODOR UNGUREANU, GHEORGHE SMULTEA-CRIŞU, NICOLAE GHIMBOAŞĂ-MICLUŢ, GHEORGHE LUMINOSU, GHEORGHE IONESCU. (Memento...)

    Prieteni dragi, iubiţi totul: Codrul, Natura, Creaţia ca pe voi înşi-vă!

   Sfântului Închisorilor, Valeriu Gafencu grăia :

   -Ce poate fi mai frumos decât a ajunge să-ţi dai seama că toată creaţia lui Dumnezeu ţi-e soră, mamă şi frate!

   +Naşterea Sf. Ioan Botezătorul-Sânzienele,Sf. Ioan cel Nou-Suceava, Sf. Niceta de Remesiana.

   Brusturi-Neamţ-Grădina Maicii Domnului-Vlaherna Carpatina