MIHAI
EMINESCU,
Poetul
care a reânviat, înfrumusețat și înveșnicit
Limba
Românească!
Pentru a cinsti memoria lui Mihai Eminescu, se
cuvine a fi redate în primul rând, aprecieri ale unor oameni de seamă,
apropiați vremurilor în care a trăit, păstrători ale adevărurilor vieții
poetului, scriitorului și ziaristului, eminent în toate, astfel să continuăm
respectul și iubirea noastră pentru
talentul său de geniu, răsărit
parcă anume pentru a reînvia, înfrumuseța și înveșnici Limba și Neamul
său românesc!
Ion Luca
Caragiale: ”Era o frumusețe, o figură clasică încadrată de niște plete mari
negre, o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului
se vedea că cineva este înăuntru: un zâmbet blând și adânc melancholic. Avea aerul unui sfânt coborât dintr-o icoană”.
Titu
Maiorescu: ”Trebuia să devie mai ușor accesibile pentru iubitorii de literatura
noastră toate scrierile poetice, chiar și cele începătoare, ale unui autor care
a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simțire și cele mai înalte
gândiri într-o frumusețe de forme, sub al cărui farmec limba română pare a primi
o nouă viață”.
Iosif
Vulcan: ”Înainte cu douzeci de ani în o dimineață de februarie a anului 1866, Redacțiunea
noastră primi o epistolă din Bucovina. Epistola conținea poezii, primele
încercări ale unui tânăr care se subsemna Mihai Eminovici. Comitiva poeziilor
ne mai spunea că autorul lor este de numai 16 ani. Farmecul gingaș al
poeziilor, considerând și etatea tânără a autorului ne îndica un talent
adevărat, care avea un viitor frumos în literatura română”.(...)
George
Călinescu: ”...Junimiștii au chemat așadar pe Eminescu, care n-avea nevoie să-și
însușească doctrina politică străină de sine, ca gazetarii de profesiune, numai
spre a-și câștiga existența. Eminescu părea junimist și consevator prin
structura, prin cultura, prin cercul literar căruia îi aparținea...”
Nichita
Stănescu: ”Eminescu, nu putea să fie nici înalt, nici scund, nici gras și nici
slab, nici brunet și nici blond, pentru că partea lui de trup sunt cuvintele
lui, cuvintele lui scrise și rămase nouă. Adevărata statuie al lui Eminescu
este statuia în bronz, este portretul în ulei al Odei în metru antic”.
Este
admirabil câtă încărcătură de adevăruri(venind înspre prezent) poartă cuvintele
lui Nichita Stănescu, despre felul cum trebuie recunoscut acest mare geniu al literaturii, limbii și
istoriei noastre românești! Căci pentru acestea s-a sacrificat ”Poetul
nepereche” (considerat de Tudor Arghezi).
Anul 2017, este anul când la 15 Iunie, în întregul Duh al Neamului
Românesc, lucește o stea a timpului vestind 128 de ani de la trecerea în
eternitate a lui Mihai Eminescu!
E bine să
revedem ceea ce Mircea Eliade, scria la vremea sa despre Eminescu și lumea românească
de pretutindeni, și bineînțeles comparativ cu felul cum alte popoare civilizate
își învrednicesc cu respect și neuitare oamenii lor de seamă!
Mircea
Eliade: ”Românii din exil comemorează pe Eminescu după puterile lor, pretutindeni
unde i-a aruncat soarta: în Argentina, în Statele Unite, în Canada, în Franța
sau în Germania și Elveția.
Nu e deloc de
mirare solidaritatea întregii emigrații românești în jurul lui Mihai Eminescu.
Deasupra tuturor gloriilor efemere și deșertăciunilor legate de patimile noastre
omenești, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică:
geniul.
Vechea
Eladă a pierit de mult, dar geniul lui Homer, al lui Eschil sau al lui Platon a
supraviețuit tuturor naufragiilor și va supraviețui chiar dacă ultimul descendent
al Greciei clasice va fi șters de pe suprafața pământului. Lumea medievală a
dispărut de mult din istorie, dar opera lui Dante continuă să nutrească viața
spirituală a milioane de cititori, din toate colțurile pământului.
Dramele
lui Shakespeare vor fi tot atât de proaspete și tot atât de ”adevărate” chiar
când istoria Angliei va fi uitată până și de ultimii descendenți. Orice s-ar întâmpla
cu neamul românesc, oricâte dezastre și suferințe ne-au mai fost urzite de Dumnezeu,
nici o armată din lume și nici o poliție, cât ar fi ea de diabolică, nu va
putea șterge ”Luceafărul”lui Eminescu din mintea și din sufletul
Românilor. În dragostea neamului
românesc pentru cel mai mare poet al său, se deslușeste setea de nemurire a
comunității întregi. Un neam supraviețuiește nu numai prin istoria sa, ci prin
creațiile geniilor sale. Dacă vechea Eladă n-ar fi avut decât istoria sa, și
n-ar fi avut și geniile ei, dela Homer
și până la Plotin, astăzi am fi știut despre Heleni cam tot atâta cât știm
despre Știți. Elamiți sau Iliri; adică atâta cât suntem obligați să învățăm la
școală(evident, presupunând că, fără patrimoniul spiritual helen, ar mai fi
fost posibil sistemul european de educație, cea ce e cu totul imposibil). Istoria
este prin definiție devenire, transformare continuă, în cele din urmă
deșertăciune. Zadarnic încearcă un rege sau un despot să-și clădească Statul
pentru eternitate. O formă istorică, chiar dacă ar fi perfectă, este totdeauna
precară: durează un anumit număr de ani, sau de decenii, și apoi lasă locul
unei alte forme istorice. Nici un fel de ”eternitate”nu este îngăduită
organismelor politice și sociale. Singura ”eternitate” acceptată de istorie
este aceea a creațiilor spirituale. Care, bineînțeles, reflectează și am spune,
le proiectează în ”eternitate”. Patetica luptă a Heladei cu Perșii este încă
actuală pentru lumea modernă, pentrucă a cântat-o Eschil. Au mai fost și alte
invazii, de o parte și de alta a Mării Egee, dar despre ele știm foarte puțin,
pentrucă n-a existat un Eschil care să le scoată din istorie și să le fixeze în
”eternitate”.
Obscur,
dar mai puțin patetic, neamul românesc simte că și-a asigurat dreptul la
”nemurire”, mai ales prin creația lui Mihai Eminescu. Petrolul și aurul nostru
pot, într-o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească și aiurea. Și s-ar
putea ca într-o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea
modificări, încât poziția noastră de popor de graniță să-și piardă însemnătatea
pe care o are de un secol încoace. Toate acestea s-ar putea întâmpla. Un singur
lucru nu se mai poate întâmpla: dispariția poemelor lui Eminescu, identitatea
neamului nostru este salvată. Istoria patetică a neamului românesc a fost
”proiectată în eternitate”prin versurile unui poet care a suferit toată viața
de sărăcie, uneori chiar de foame, și a murit, omorât de un nebun, într-un
ospiciu... Este o lecție de modestie pe care însăși istoria ne-o dă, nouă
tuturora...” (din arhiva bibliotecii Mihai Eminescu, Cringila, N.S.W)
Deci,
in ”eternitate este proiectată”afirmația
spiritual învietoare a lui Eliade afirmând despre acel rol salvator de
neam și limbă românească a lui Mihai Eminescu, suferindu-L, precum Salvatorul lumii
Hristos Cel Crucificat și Înviat!
CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE!
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor?
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare,mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul,
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra idrei fluture cu vântul,
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricolore,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Tânără mireasă, mamă cu amor,
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viața în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asa ți-o doresc!
1867.
”Despre
copilăria, adolescența și maturitatea lui Mihai Eminescu, lumea românească și
nu numai, nu încetează a se informa, a o cunoaște, a o recunoaște, asemănător
interesului omenirii despre viața vreunui
Sfânt al omenirii și al liturghiei cosmice. Și, totuși plămădirea
spiritului curat își are leagănul copilăriei în mijlocul familiei, în atenția
părinților asupra educației copilului, dar și în atenția părinților la propria
lor comportare. Eminescu se naște într-o familie cultă, deci cu o oarecare
rigurozitate și chiar severitate, dar nu până acolo încât la maturitate Poetul ajuns
geniu să nu-și amintească cu drag de locurile lui natale și dragi ale
Bucovinei.
Tatăl său Gheorghe Eimnovici, nu era numai un administrator,
ci și un căminar, aflăm că el vorbea cursiv 6 limbi, avea o bibliotecă a
familiei, la care veneau mari boieri moldoveni să împrumute cărți, unele mai
rar de găsit. Micul Eminescu era precum eroul din povestea lui Petre Ispirescu:
”Făt-Frumos născut cu cartea în mână”.
Din această bibliotecă el învățase multe, reușind să
învețe cititul cu ajutorul mamei sale, și asta încă din fragedă copilărie. Când
ajunse el la biblioteca lui Aron Pumnul din Iași, nu era chiar un novic, ci era
copilul încărcat de vise, de chemări interioare spre creații poetice, avea cum
se spune pe drept, insuflarea dumnezeească ce îi acoperea îmaginația sa.
Frumusețea și duioșenia expresiei, receptate deja din familie, punea amprenta
lor din primele sale încercări de versificare. Vine apoi un al doilea val
formator de caractere, acesta fiind al societății, al vieții mature, cu toate
frumusețile și nenorocirile aferente, încare tinerimea vremii lui Eminescu
înota în fel și chip. Lui Eminescu soarta ia fost hristică, dornic de adevăr și
emancipare a neamului său românesc, stări pe care le observa geniul său ca
fiind preocupări principale la statele moderne europene, atunci de ce neamul
său românesc să fie mai prejos? Acesta a fost marele nostru geniu national Mihai
Eminescu. Să-l reânviem în fiecare zi, în fiecare moment!
Ioan Miclău-Gepianul
15.iunie,2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu