Descifreaza trecutul ca sa te cunosti

Interviu cu domnul,

ARKADIE MORUZOV

PARTEA 1

Ben Todică: Arkadie Moruzov, român din Australia, o prezenţă activă în viaţa comunităţii din Melbourne. Este unul dintre ascultătorii fideli ai radioului 3zzz, al emisiunii în limba română. Aş putea spune că domnia sa este unul dintre persoanele de la care primim feed-back-ul emisiunilor noastre în mod constant şi avizat. După audierea emisiunilor, de nenumărate ori ne sună la radio pentru a ne împărtăşi propiile sale opinii. Receptor de o mare fineţe şi delicateţe, uneori sever critic ne este de un real folos punctul domniei sale de vedere. Astfel ne putem dezvolta repere şi coordonate sănătoase, profesioniste ale  transmisiunilor noastre pe calea undelor.

În ciuda vârstei de nonagenar, ce cu onoare o poartă, pentru că onoarea i-a fost valoarea ce a purtat-o la pieptu-i de ofiţer superior al armatei române întreaga viaţă, domnul Arkadie Moruzov este un comunicator excelent  al faptelor sale de viaţă. Personalitate cu o vastă şi interesantă experienţă, a trăit, alteori a supravieţuit, dar a simţit permanent ”mâna” şi ”paşii” Domnului care l-au însoţit pretutindeni. A avut nenumărate bucurii, dar şi  multe obstacole, unele aproape de neînvins şi totuşi a mers înainte şi ne bucurăm astăzi că avem privilegiul de a cunoaşte un asemenea OM.

A îmbrăţişat cariera militară, după tradiţia familiei, ajungând ofiţer superior al armatei române. S-a născut la 5 octombrie 1923, în Bucureşti, este român de origine rusă, a trăit în Germania, Belgia, apoi a emigrat în Australia, unde trăieşte şi astăzi.

Vorbind de mai multe ori, mi-am dat seama că este un adevărat tezaur de informaţii, unele poate necunoscute până acum, de aceea i-am cerut îngăduinţa de a-mi acorda timp pentru o discuţie cu dumnealui şi cu amabilitatea-i caracteristică a răspuns solicitării mele. Astfel, astăzi mă aflu în vizită acasă la domnul Moruzov.

Bună ziua domnule Moruzov!

Arkadie Moruzov: Bună ziua, mă bucur să vă văd. Vă rog să vă simţiţi ca acasă!

B.T.: De la început ţin să vă mulţumesc foarte mult că aţi acceptat să discutăm astăzi. Am avut asemenea convorbiri cu mulţi români din Australia pe diverse teme şi mă bucur să discutăm acum împreună. Ştiu că sunteţi de mult timp în Australia, în Melbourne şi cred că aţi cunoscut mare parte dintre românii de aici.  A fost aici o femeie mai în vârstă, o chema Alexandrina Stroiu care a murit la 84 de ani sau în jur de această etate, am stat de vorbă cu ea. Nu ştiu dacă o cunoaşteţi.

A.M.: Nu o cunosc.

B.T.: O persoană specială. O româncă luptătoare.

A.M.: Da, au fost şi sunt mulţi români deosebiţi în Australia. O cunoaşteţi pe doamna Vasilescu, Constanţa Vasilescu?

B.T : Nu o cunosc pe Constanţa Vasilescu, puteţi să-mi spuneţi câteva informaţii despre ea? Ştiţi unde este în momentul de faţă?

A.M.: N-aţi cunoscut-o?

B.T.: Nu.

A.M.: Doamna Vasilescu era funcţionară superioară la telefoane. Era o doamnă de principiu. Săraca, acum vreo doi ani de zile în urmă  era bolnavă, a început să-şi piardă mintea puţin câte puţin şi ultima oară m-a sunat şi mi-a spus ”până nu mă fac bine, nu vă mai deranjez”. Are o fiică, Clarisa,  pare-mi-se,  căsătorită cu un australian.

B.T.: Constanţa Vasilescu e în Australia?

A.M.: În Australia, da, în Clayton.

B.T.: Şi aici aţi cunoscut-o în Australia, nu în România?

A.M.: Nu, nu, aici. O cunoştea părintele meu în ţară.

B.T.: Îl cunoştea în România pe tatăl dumneavoastră şi v-a ajutat aici?

A.M.: Nu, eu am ajutat-o pe ea că eu eram mai înainte venit.

B.T.: Vă întreb că nu ştiu nimic despre Constanţa Vasilescu.

A.M.: Ce s-a întâmplat? Era un frate român care a fugit cu soţia lui din ţară prin  Iugoslavia şi l-au prins la graniţă. El s-a căsătorit c-o unguroaică. L-au bătut grănicerii sau cine ştie, poate era NKVD-ul (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne din Uniunea Sovietică), l-au bătut, ceea ce l-a cam deranjat, s-a îmbolnăvit. A doua oară au plecat tot prin Iugoslavia şi au reuşi să ajungă în Australia, iar când au ajuns aicea ea l-a abandonat pe Nicolae, şi mai cum.?., nu isi aduce aminte  că aşa îl chema. Stătea prin spital tot timpul şi noi îl vizitam amândoi (cu Constanţa Vasilescu), el era sub direcţia Oficiului de Imigranţi.  Soţia lui era o târfă care n-o suferea deloc pe Constanţa, în toate rugăminţile Constanţei să-l ajute pe Nicolae, ea-şi spăla mâinile şi spunea că nu ne priveşte pe noi soarta lui. El era tinut intr-o casa particulara supravegheata si proprietarul casei un jidan afurisit sa plans pentru ca ne auzea vorbind o limba pe care el nu o intelegea si asta nu-i convenea.

B.T.: Deci, Constanţa Vasilescu este o cunoştinţă din Australia.

A.M.: Noi lucram amândoi şi ajutam alţi români. O romanca cinstita. A fost casatorita cu un speculant , la lasat. Ea lucra ca sef intr-o companie de telefoane cu vre-o mie de oameni in subordine.

B.T. Aha, si colaboraţi amandoi să-i ajutaţi si pe alţii.

A.M.: Ne înţelegeam bine, fiica ei s-a căsătorit în biserica rusă cu un australian, unde băiatul meu e preot acolo, eu am platit corul - cânta în engleză şi puţin româneşte.  Nu ne-a invitat niciodată la ea acasă. Constanţa stătea câteodată săptămâni întregi la fată, dar ei sunt tineri şi nu e bine ca mama tinerilor căsătoriţi să fie permanent acolo cu ei.

B.T.: Deci, Constanţa Vasilescu este o cunoştinţă din Australia cu care aţi colaborat pentru a-i ajuta pe români.

A.M.: Acuma, când Nicolae s-a întors în ţară, că vroia să se întoarcă, Constanta sa dus la ministru si a inceput sa tipe ca sa-l lase sa plece ca-i om batran si bolnav, octogenar, scena mare, motive, bla, bla, bla..., s-a dus şi Constanţa cu el saracuta. Sa intors bolnava. Era mare diferenţă între atitudinea doctorilor de aici şi a doctorilor de acolo din România. A venit cu nervii zdrobiţi faţă de cum a plecat.

B.T.: De acolo, din România?

A.M.: Au trecut peste 50 de ani, este o lume tânără acum, a venit generaţia asta nouă cu care n-avea nimic comun, iar ei nu au putut înţelege această situaţie. Aveau pensie australiană pe care au transferat-o acolo. Era o fată de principiu, dar  şi-a pierdut starea fizică în ţară. Biserica nu a miscat un deget ca sa-l ajute, preotul Gaina. Dar nici preotul de acum Coman Dumitru nu ajuta pe nimeni. L-am sunat pentru un marinar ca sa-l ajute si n-a facut nimica. Vladica mi-a facut o impresie foarte placuta, noul episcop Mihail Filimon.

B.T.: Da, da.

A.M.. Nicolae avea o soră acolo, era din Ardeal şi Constanta s-a dus cu el, dar casele de bătrâni erau vai de capul lor, iar la spitale particulare i s-a spus că nu-i de-ajuns pensia lui,  deşi avea o pensie enormă, era enorm în bani româneşti, însă erau jidani bogaţi acolo, milionari şi sigur că nu puteau să trăiască acolo. Nu era singurul caz, era şi un marinar român care l-a ajutat foarte mult cu actele. Eu lucram încă, el se ducea de la o presă la alta pentru a-şi rezolva situaţia. Eu credeam că fiica Constanţei o să ne dea de ştire  ce face mama, ea petrecea câte un week end în spitalul de nervi. Acuma, la noi era  Găină, îl cunoaşteţi?

B.T.: Îl cunosc personal, a fost la mine acasă. Era preot aicea.

A.M.. Da, da...,   locotenent colonel Găină.

B.T.: Deci asta este cu doamna Constanţa Vasilescu.

A.M.: O doamnă foarte, foarte cumsecade. Aşa cum am mai spus, era cam bolnavă cu nervii, dar într-o zi a zis, eu trebuie să ies cumva din asta, lupta contra lui Găină.

B.T.:Da, da lumea a luptat. Eu am venit în ţara asta şi am văzut toate luptele astea, am fost tânăr şi am dorit să cunosc, am fost curios şi mândru să  găsesc comunitatea aicea şi am descoperit toate luptele astea între oameni. Pe mine nu m-a interesat latura asta pentru că eu sunt  înclinat  să fiu realist.

A.M. : Era securist.

B.T. Da, era securist.

A.M.: Da, mai este şi acum, are grad de locotenent colonel.

B.T.: Da este şi acum în grad, nu mai este securist, dar este locotenent colonel.

A.M. : E un om cu multe semne de întrebare în viaţa şi comportamentul lui.

B.T. : Ştiu că sora lui este aicea, are un azil de bătrâni.

A.M.: Am auzit.

B.T.: Iar el are şi un  apartament aici, dar cred că s-a dus înapoi în România că are casă şi acolo, are pământ, sigur că acolo locuieşte, ăla-i centru.

A.M.: Da, da.

B.T. : Eu am luat interviuri la alţi români, la ambasadori, actori, scriitori, cântăreţi, parlamentari, preoţi…, oameni simpli, culegeri de impresii, puncte de vedere, opinii din diaspora  şi am făcut o carte. Acuma, sigur că mă interesează să mai stau de vorbă cu oamenii, să le ascult poveştile, păsurile, de ce nu, şi bucuriile. Mă interesează istoric cum au văzut ei viaţa şi ceea ce li s-a întâmplat lor, povestea lor, istoria lor. Iar acum, mă interesează povestea domnului Arkadie Moruzov.

A.M.: Mulţumesc lui Dumnezeu. Mi-a dat mult noroc.

B.T.: Eu iubesc foarte mult Rusia şi iubesc foarte mult cultura rusă, pentru că am crescut în Banat, în Ciudanoviţa unde era şantierul de exploatare minieră unde ruşii l-au stabilit, l-au deschis şi au exploatat mult uraniu de acolo, iar noi am crescut educaţi de ei cu cultura rusă. Ei au construit toată localitatea, blocuri, cinematograf, casă de cultură. Asta au făcut în anii 50 şi ei aduceau direct de la Moscova pentru ei ultimele realizări, maşini şi noi am crescut cu ultimele realizări, mă refer la tehnologie şi stil de viaţă. Chiar şi blocurile sunt construite în stilul lor. Directorul era rus, securitatea era rusă, zona era îngrădită, intrai doar cu aprobare, cu buletinul în zonă, nu intra sau ieşea oricine. Aveau puşcăriaşi care lucrau acolo la mină, erau şi militari, securişti, pompieri care lucrau forţat în mina de uraniu.

A.M.: Mină de uraniu?

B.T.: Da uraniu, ei l-au exploatat de la noi de acolo şi-l duceau în Rusia.

A.M.: Unde se întâmpla asta?

B.T.: În Ciudanoviţa, Oraviţa.

A.M.: Pe Dunăre?

B.T.: Lângă Dunăre.

(Doamna Moruzov intra si ne serveşte cu cafea)

B.T.: Sărut mâna! Mulţumesc! Şi am crescut cu cultura asta rusă şi de asta îi iubesc. Pe mine chestia dacă comuniştii au fost răi, capitaliştii sunt răi nu mă interesează. Eu cred că astea sunt doar motive şi scuze ca oamenii să se bată între ei, să se lovească între ei, să fie distraşi de la realitatea vieţii, de la creaţia lui Dumnezeu, de la natură, de la experienţa ta.

A.M.: Eşti român-ortodox?

B.T.: Da, sunt român-ortodox. Sigur, părinţii mei m-au învăţat de copil să mă rog înainte de culcare, să spun Îngeraşul meu înainte să mă culc, Deci au fost oameni cu frică de Dumnezeu. Asta aş vrea să aflu de la dumneavoastră, povestea dumneavoastră, pentru că m-aţi sunat la radio şi mi-aţi spus când vă place emisiunea sau nu vă place şi m-a impresionat felul dumneavoastră sincer, deschis de a fi şi  mi-am zis: uite un om care într-adevăr este interesant.

A.M.: Care este numele de botez?

B.T.: Benoni, prietenii îmi spun Ben.

A.M.: Benoni. La mulţi ani!

Larisa Moruzov: Benoni, mai doriţi cafea?

B.T.: Mulţumesc! Spasiba!

L.M.: Malacov?

B.T.: Malacov, da. Oceni haraşo.

L.M.: Zahar?

B.T.: Da, zahăr. Ia liublu  zahăr.

A.M.: Ei, zdrazvuiete!

L.M.: Zdrazvuiete!

B.T.: Spasiba!

L.M.: Da, haraşo….

B.T.: Da, da.  Atât, gata, ajunge.

A.M. Da, vă ascult cu atenţie.

B.T.: De câţi ani ascultaţi emisiunea în limba română?

A.M. : De la înfiinţarea sa, deci de mulţi ani. Mă bucur că există această emisiune în limba română, apreciez profesionalismul realizatorilor şi îmi place s-o ascult. De fapt şi eu am avut legătură cu radioul comunitar, am lucrat la radio 3zzz, dar vă povestesc altădată acest lucru.

B.T.: Unde şi când v-aţi născut?

A.M.: M-am născut în 1923, în Bucureşti.

B.T.: Deci nu sunteţi rus, sunteţi bucureştean, român.

A.M.: Da, român, dar sunt rus de origine. Părinţii mei, locotenentul Alexandru Moruzov şi soţia lui Vera au început să se retragă spre România, au trecut pe gheaţă Nistru în decembrie 1920 cu un grup de luptători din Armata Albă, era grup de recunoaştere a armatei generale. Basarabia era ocupată de unguri. 

B.T. : Da, da. Vă rog să-mi spuneţi, daţi-mi mai multe informaţii despre Alexandru Moruzov, despre tatăl dumneavoastră. Unde a făcut şcoala, ce grad a avut, ce a lucrat, unde a lucrat? Daţi-mi nişte date despre el! Pe cititori îi interesează asemenea notiţe biografice despre personajele din carte. 

A.M.: Aici ne spuneau vulturii roşii, de pe lângă Antonescu. Vreau să vă spun însă că noi, Moruzovii nu suntem la modă, elemente preferate prin cărţi. Dumneavoastră ştiţi că jidanii ne conduc.

B.T.: Da, da, jidanii... Ok! Numele mamei dumneavoastră era Vera. Despre ea ce ne puteţi spune?

A.M.: Spuneam că ne conduceau şi ne conduc jidanii şi am avut neplăceri cu ei. Eram preşedintele programului in limba rusa si unul din initiatorii postului de radio comunitar 3zzz,  înschimb catolicii de aici erau oameni cumsecade şi ne înţelegeam bine. Am fost si secretar in comitetul de conducere al statiei pentru un timp şi preşedinte la programul rus. Într-o zi am văzut un ziar local jidănesc, scuzaţi de expresie, adevărată cruciadă creştină. A doua marţi, se strângea adunarea consilului şi se plângeau întotdeauna de cum îi tratăm noi. Se exprimau urât despre creştini, secretarul comitetului era atunci un  ucrainian şi-mi spune ”Domnule Moruzov se face propagandă antisemită in programul rus şi dacă nu luaţi măsuri, noi ne ducem la presă”. Eram îngroziţi de toată presa lor. De ce se spunea asta? Conferinţa naţională era organul consultativ al partidului. Îmi aduc aminte, un delegat a spus: ”avem un program minunat, social, economic, cine nu ne dă drumul înainte”? Noi intodeauna am spus lucrurilor pe fata. Iuhos preotul, parintele din Sidney, a venit politia le el si i-a spus : »Parinte, noi avem in puscarie niste romani, ati putea sa veniti sa-i vizitati sa vorbiti cu ei ? », « Sigur ca da. » Domnule Moruzov, mi-a zis parintele sunt multi, sunt saptezeci inchisi si toti pentru droguri, jumatate sunt tigani. Eu am insistat intodeauna ca tiganii sa aibe identitate, cetatenie separata. Astia-s criminali de bastina…, el e roman ?! Ce ai vazut un tigan sa lucreze vreodata ? Umbla el cu ursul si aduna sticle, smecherii…, si spune ca-i roman ?! Si ca sa revin, Ucrainienii spuneau : este imposibil ca domnul Moruzov sa aibe 90 la suta din voturi, ca voiau sa ma scoata din comitetul radio, si au renumarat voturile si intradevar a fost o gresala : nu aveam 90 la suta ci 97 – si au tacut din gura.

B.T. : Spuneaţi că părinţii au venit în România în 1920, nu?

A.M.: Da, şi regina Maria, regina mamă era preşedinta Crucii Roşii. A respectat lista de oameni care au trecut ultimii, a întrebat prin telegramă dacă locotenentul Alexandru Moruzov este cel care era aghiotantul ei în timpul vizitei sale în Rusia şi dacă a fost ajutat la trecerea graniţei. Răspunsul a fost confirmat. Părintele a fost mulţi ani de zile şeful Serviciului de Contrainformaţii al Statului Major Român. Era colonel. 

B.T.: Extraordinar.

A.M.: Şi ea i-a invitat la armata română şi locotenentul Moruzov a fost până în 1938, aşa cum am spus,  în rang de colonel la Serviciul de Contrainformaţii al Statului Major Român.

B.T.: Extraordinar!

A.M.: Când a fost în Statele Unite, regina Maria a fost un succes diplomatic enorm. Era numai consulat, apoi imediat după vizita ei au făcut ambasadă în America.

B.T.: Nemaipomenit. Avea calităţi de diplomat.

A.M.: Da, iubea România. A lăsat prin testament ca inima ei să fie îngropată la Balcic.

B.T.: Inima ei este îngropată la Balcic? I s-a respectat dorinţa.

A.M.: Regele Carol avea şi el calităţile lui: era specialist la motoare.

B.T.: Îi plăcea mecanica?

A.M.: Da, da. Lucra la Ford zile întregi.

B.T.: Zău?

 A. M.: Din păcate, în acea vreme, şeful Siguranţei române era bulgarul Dumitru  Moruzoff, din Tulcea, păcătosul. Şi cel mai important lucru este faptul că era criminal, era mâna dreaptă a lui Carol şi a lichidat capul legionar. El era la rădăcină.

B.T.. A mai fost un bulgar Moruzov? Dar cum s-a potrivit numele Moruzov – Moruzov?

A.M.: Era Moruzoff cu doi de “f “ şi era şeful Siguranţei statului. El era bulgar. Am avut şi neplăceri din cauza asta cu legionarii.

B.T. Ca să nu se confunde, deci: tatăl dumneavoastră se numea Alexandru Moruzov, ofiţer al armatei române, colonel, şeful Serviciului de Contrainformaţii al Statului Major Roman pe o perioadă de mulţi ani de zile, iar  şeful Siguranţei se chema Dumitru Moruzoff.

A.M.: Da, aşa este. Am făcut cunoştinţă cu fiul lui şi soţia lui pe timp de război la Izmail.

B.T.: Dumitru Moruzoff era bulgar din Tulcea.

A.M.: Legionarii l-au ars de viu. V-aş propune să mergem un pic în perioada primului război mondial, prin anul 1918 şi să vă povestesc un fapt autentic.  Pe când Basarabia era ocupată de ostaşii roşii, bandiţii erau mândria revoluţiei,  crimă, asalt. Tata, Alexandru Moruzov era elev la liceu. Prinţesa Cantacuzino avea 17 ani, iar în familia ei, bărbaţii erau pe front, iar doamnele şi domnişoarele mergeau la spital şi îngrijeau de răniţi. Acasă erau servitoarele şi atuncea a venit sora mai mică a colegei ei şi a spus: ”Au venit soldaţii ruşi, au prădat totul şi au violat-o pe sora mea”. Atunci prinţesa a găsit un pistol al bunicului, cu muniţie la el care se încărca, au alergat acolo, (casa nu era departe), şeful bandei stătea-n genunchi, probabil căuta bijuterii şi i-a băgat pistolul în ureche şi l-a împuşcat. Apoi l-au căutat pe prietenul familiei, locotenent Moruzov care  era în Armata Albă, comandant de pluton de recunoaştere.

B.T.: Prinţesa Cantacuzino era mama dumneavoastră?

A.M.: Da, mama.

B.T.: Vera, prinţesa Cantacuzino şi mai cum o chema?

A.M.: Aa, Cerkaskii. Prinţesa Cantacuzino Cerkaskii.

B.T.: Pe cine a împuşcat?

A.M. Pe criminalul care a căutat bijuterii şi a violat-o pe colega ei, era în 1918.

B.T.: Aa, deci ea l-a împuşcat pe el când el căuta aur.

A.M.: Nu putea să rămână nepăsătoare şi a început s-o caute pe prietenă la familia locotenentului Moruzov. Normele morale pe vremea aceea erau foarte stricte. Era de neconceput să se întâmple aşa ceva.

B.T.: Da, da.

A.M.: Şi acum să vă spun cum s-au căsătorit părinţii mei. Părintele preot Leonid Lupanu era preotul regimentului, era deja bătrân şi era la o întâlnire la Bucureşti. Tata era cavaler  şi a spus ”copiii mei va trebui să vă căsătoresc” şi i-a cununat pe părinţii mei. A fost prima oară în istorie când  boierii Moruzovi se încrucişau cu prinţi Cantacuzini. Un timp se băteau pentru sigiliu, se băteau cu lozinca familiei: ”pentru o cauză adevărată şi prietenul adevărat fii fericit să-ţi dai viaţa”. Şi lozinca aceasta a fost respectată în familia noastră. Preotul Lupan care a căsătorit pe părinţii mei, era cavaler al Ordinului Sfântul Gheorghe, era directorul închisorilor pentru minori, a penitenciarelor. Era fantastic omul acela.

B.T.: De ce era un om fantastic?

A.M.: Transmitea la mari distanţe fraze întregi. Bolşevicii au vrut să ia biserica rusă din Bucureşti, era lângă universitate, era părintele încă preot acolo şi i-a spus părintelui meu: „Moruzov ce facem?  Biserica  face cât două universităţi asa că trebuie să o păstrăm cu orice preţ”. Biserica era ambasadoare pe timpul acela, avea prestanţă.

B.T.: De atunci locuiţi în Bucureşti ? Cât timp aţi locuit în Bucureşti?

A.M.: Până ce cartierul general a fost mutat la Cetatea Albă, la 40 de km de aceasta.

B.T.: Da.

A.M.: Am locuit la Cetatea Albă, apoi am venit înapoi la Bucureşti, am stat şi la Chişinău, depinde unde era Cartierul General. În 1930 părinţii au divorţat când aveam eu şapte ani.  Îmi aduc aminte, spunea mama că la fiecare două, trei luni venea o femeie mai frumoasă decât alta şi spunea că ea nu poate să trăiască fără Moruzov.

B.T.: Da, da.

A.M.: Dar au rămas aşa prieteni. Tata lua poziţie de drepţi când venea să o viziteze. Însă regele Carol avea o amantă evreică, ţigancă,  Magda Lupescu.

B.T. : Da, Elena Lupescu.

A.M.: Carol o numea pe jidancă duduie. Toată lumea trebuia s-o numească duduie.

B.T.: Pe Magda Lupescu?

A.M. : Da, pe Magda şi spunea mereu: ”să vedem ce spune duduia, să vedem ce spune duduia”.

A.M.: Părintele, pe atunci colonelul Moruzov era şeful Biroului 2, pe timpul meu acesta era contrainformaţii în armata română, însă avea influenţă asupra lui Carol jidanca şi nu-l suferea pe Antonescu  şi legionarii vroiau să-l lichideze. Aa, ştiţi faptul că şi  pe profesorul  Nicolae Iorga l-au omorât. L-au luat pe Iorga, l-au chinuit, apoi l-au omorât, l-au împuşcat.

B.T.: Da, l-au împuşcat şi pe marele Iorga.

A.M.: Da, legionarii. Asta era când s-au supărat, când s-au certat. Generalul era la Berlin, ei au luat avantaj. Când au desfiinţat partidul politic al Gărzii de Fier, ei au îngenunchiat şi au recurs la un model de recunoaştere, la jocul de poker pentru tineret şi profesorul Iorga, bătrân şi înţelept  a spus: „ei trebuie să înveţe, să nu practice jocul ochilor”, asta era singura lui crimă. Când au venit la putere la 6 septembrie 1940, l-au omorât pe Armand Călinescu,.

B.T.: Deci, comuniştii l-au omorât pe Călinescu?

A.M.: Nu comuniştii ci legionarii,  era Garda de fier, era 1940.

B.T.: Aha, în 1940 când au luat puterea. Era şi regele la putere însă a plecat.

A.M.: Jidanca vroia să lichideze miniştri, oameni importanţi,  a omorât un ministru foarte capabil, pe Armand Călinescu, care avea trei ministere, pe Iorga care era o minte strălucită. Ea l-a împins pe Carol să-i omoare, a dat ordin în fiecare judeţ să împuşte doi legionari de frunte şi să-i pună ca toată lumea să-i vadă pe o tablă într-o piaţă mare undeva. Din cele 72 de judeţe câte erau atunci în ţară, doar două judeţe din Moldova au  executat ordinul. Eu nu eram acolo, dar mi-a povestit adjutantul părintelui că regele Carol i-a spus: ”Moruzov răspunzi cu capul de securitatea duduiei”. Şi adjutantul a adăugat: ”Arkadie, nu l-am văzut pe tatăl tău niciodată aşa, a luat poziţie de drepti, s-a făcut alb la faţă şi a zis”: ”Măiestate, ţara mă plăteşte cu mulţi bani ca să apăr această ţară şi poporul acesta care m-a primit cu tot sufletul şi obligaţia mea este să apăr ţara şi poporul şi nu am timp şi nici dorinţă să apăr fiecare târfă separat”. ”Ce vrei să spui?” l-a întrebat Carol. ”Exact ce-am spus. La revedere”, i-a răspuns părintele şi a plecat, iar la două zile a plecat în Germania. Nemţii se pregăteau pentru campania de răsărit, era ordin perfect german şi de atuncea Hitler nu acoperea politica lui de cucerire şi de distrugere. Colegii părintelui meu, generalii nu dădeau mâna membrilor de partid, nu le strângea mâna şi părintele era sigur dacă aveau o aşa atitudine tranşantă, deosebit puternică o să-i scoată la pensie.

B.T.: Extraordinar. A plecat cu toată familia în Germania sau singur?

A.M.: A plecat în Germania şi la noi se pregătea deja războiul, lucra cu Statul Major German. Vorbea toate limbile, însă înainte de asta generalul Antonescu,  comanda Divizia 3 cavalerie, atunci era general. Au aranjat legionarii o întâlnire ca întâmplător Antonescu să se întâlnească cu şeful legionar în Munţii Carpaţi. Asta  a fost publicat imediat şi regele l-a chemat şi l-a trimis de dimineaţă la Bistriţa, lângă Piatra Neamţ.

B.T.: Pe general Antonescu l-au băgat la mănăstire?

A.M.: Da, l-au băgat la mănăstire, la Bistriţa.

B.T.: Au zis că-i nebun? De ce? L-au închis?

A.M.: Nu, nu. Generalul Antonescu era o figură luminoasă. Generalul Antonescu era foarte strict, strălucit, cu o educaţie superioară, era un fel de legătură pe timpul primului război cu Statul Major Rus. Comandantul era un strălucit maior atunci. Aveau ei  mai mulţi cunoscuţi şi prieteni. Când au plecat şi-au dat cuvântul de onoare că nu pleacă de la Mănăstire. Nu erau păziţi şi erau în concediu acolo. Ce s-a întâmplat? Regele Carol şi jidanca Lupescu  erau la schi, Antonescu era comandantul Diviziei 3 cavalerie la Chişinău şi căpitanul Zelea Codreanu i-a fotografiat pe cei doi la schi şi a adus la cunoştinţa tuturor, a dat în ziar fotografiile. Regele Carol şi jidanca Lupescu au dat ordin, ea conducea totul în spatele lui Carol şi, cum v-am mai spus l-au băgat la mănăstire pe Antonescu. Înainte când era comandantul Corpului 3 al armatei, avea prieteni, veneau la el mulţi să stea la sfat, după ce a intrat la mănăstire, aici era o expresie rusă potrivită, parcă i-a luat vântul pe toţi. Excepţie făcea colonelul Moruzov. Se spunea: „Bine, asta e normal”. „Dar, nu e normal deloc” aş spune. Deci, cât a stat acolo general Antonescu, toată lumea l-a uitat, numai colonel Moruzov avea dreptul să-l viziteze şi  domnul general n-a uitat niciodată acest lucru. Eu când plecam pe front, când plecam  în corpul rus ca legătură cu căpitanul, am venit să-mi iau rămas bun de la ei. Era general Antonescu şi adjutantul lui, căpitan Nedan, dar l-a înlocuit cu generalul Melestini şi a plecat. Nu, nu trebuia să plece, dar a plecat. Ei, şi mi-a spus: ”Arkadie, tu eşti foarte corect cu mine şi foarte oficial, şi eşti cinstit întotdeauna,  pot să mă rezem de tine în orice situaţie fără nici să controlez, am nevoie să te întreb ceva şi te rog să-mi răspunzi. Eşti foarte corect şi cam rece cu mine, te-am ofensat eu, te-am supărat cu ceva”? Era domnul general Antonescu, comandantul Armatei trei cavalerie şi plecam cu tancurile lui, dar acuma era la mănăstire. Ne-a întâlnit de două, trei ori cu ocazii speciale, nu mai mult, niciodată n-a fost nicio chestiune. Când a devenit mareşal toată lumea care l-a  uitat şi-a adus aminte de Antonescu  şi  a apărut în preajma lui. Ei bine,  era şi  spiritual la acelaşi nivel. Generalul Antonescu în formă de mareşal se distra:  „Haa, e vorba de cei care m-au uitat, da? Staţi acolo, înapoi!” „Suntem prieteni, nu vă aduceţi aminte?” „Ei bine, vezi, şi eu o să mă duc la coadă cu ăştia”? „Domnule, dacă n-aş fi promis să mă căsătoresc şi dacă n-aş fi luat-o, aş fi furat-o”. „Ştiu, ştiu, deci trimit în dar o iconiţă, da”. Şi, într-adevăr a trimis iconiţa.

B.T.: Ştiu că regele Carol avea o colecţie însemnată de timbre.

A.M.: Da, ce colecţie minunată avea! Avea una dintre cele mai bogate colecţii de timbre. Era foarte pasionat Carol de filatelie. Tata călătorea tot timpul şi Carol, interesat să-şi sporească colecţia, îl ruga să-i aducă timbre de pe unde mergea. Când Mihai l-a arestat pe mareşalul Antonescu, l-a băgat în camera în care erau timbrele lui Carol şi l-au dat pe mâna partidului microscopic, comunist. Noi eram aliaţi cu germanii pe timp de război, aveam cauză comună. Şi cum v-am mai spus, generalii germani nu dădeau mâna cu naziştii.

L.M.: Serviţi, vă rog!

B.T.: Mulţumesc. Spasiba. Sunt în regulă, nu este nicio problemă pentru că este timp.

B.T.: Familia dorea să faceţi carieră militară?

A.M.: Mama nu vroia să fiu militar, vroia să fiu legat de agricultură, silvicultură. Însă de 700 de ani eram toţi militari din sângele meu,  militari de artilerie.

B.T.: Da, da.

A.M.: Părintele a spus: ”Prinţesă mai bine să fie el un strălucit cavalerist decât un potrivit artilerist că tot îi place matematica”. M-am înscris la Şcoala de cavalerie la Sibiu. Nimeni nu ştia data războiului, dar se ştia că va fi.  Din timp în timp ne spunea acest lucru la şcoala din Sibiu profesorul de tactică şi strategie care  era fratele căpitanului. Eu am venit pentru două, trei săptămâni acasă. Ne rugam să ne cheme la regiment, aşa că am plecat la război şi ne-au făcut sublocotenenţi cu o condiţie, ca după război să ne întoarcem peste doi ani de zile la Şcoala de cavalerie, însă soarta a zis altfel. Am învăţat la şcoală multe lucruri şi cu generalul Vlasov am terminat învăţătura. Consulatul rus în Balcani era format din foşti ofiţeri şi ostaşi ai Armatei Albe Ruse, o unitate strălucită, ar fi trebuit să fie în Rusia. Militarii erau în vârstă, închipuiţi-vă, aveau 50-60 de ani, dar pe frontul de est ofiţerii aveau frică de patrioţii ruşi. Românii, mareşalul Antonescu avea o politică de eliberare contra terorii comuniste. Generalii de armată erau de aceeaşi părere şi vroiau teritoriul, dar erau idioţii în jurul lui. Cam aşa stăteau lucrurile, aşa a fost începutul.

B.T.: Începutul. Deci, dumneavoastră v-aţi născut în Bucureşti?

A.M.: 5 octombrie 1923.

B.T.: Felicitări! Să trăiţi şi să fiţi sănătos! Şi aţi urmat şcoala în limba română sau rusă?

A.M.: Nu, nu,  am învăţat la Şcoala ”Gheorghe Şincai”.

B.T.: Şi aţi făcut şi liceul şi v-aţi căsătorit tot acolo?

A.M.: Cum v-am spus, am plecat la Şcoala de cavalerie la Sibiu.

B.T. : Aa, la Sibiu. Am înţeles că mama nu vroia să fiţi militar, dar visul dumneavoastră era să ajungeţi în armată?

A.M.: Da

B.T.: Ofiţer. L-aţi iubit foarte mult pe rege, pe Carol? Aţi vrut să deveniţi ofiţer să serviţi regele, regatul, nu?

A.M.: Nu. În casă la noi Carol nu era o favoare.

B.T.: Nu era agreat.

 A.M.: Nu era agreat, favorizat, era el coleg cu tata, însă mama nu putea să-l suporte din cauza Lupeascăi.

B.T. : A Magdei Lupescu.

A.M.: Da, Regina Elena, era creştină, era ortodoxă, era mama lui Mihai, foarte modestă, plăcută, sufletistă, aşa păcat de un asemenea suflet de om că a  avut o viaţă grea, nemeritată.

B.T.: Dumneavoastră aţi fost prezent când s-a schimbat regimul, când am trecut la comunism, când au venit comuniştii, aţi fost acolo?

A.M.: Ofiţerii din armată erau anticomunişti. În 1943 am fost ofiţer de legătură cu armata din corpul rus şi lucram la recrutarea voluntarilor ruşi pentru corpul rus. La 15 august 1944 am plecat la Săvârşin în Transilvania, unde era palatul de vară al regelui, regina Elena era acolo şi câteodată era şi regele Mihai şi Prinţul Cantacuzino care era Ministrul pădurilor  regale  şi mare amator de vânătoare.

B.T.: Prinţul Cantacuzino din Rusia sau din România?

A.M.: Sigur că din Rusia, mama era venită în România, dar era foarte modestă, nu făcea niciodată paradă de titluri sau ranguri.

B.T.: Vânătoare de porci mistreţi, urşi…

A.M.: Da. Am stat o săptămână, aşteptam la Arad voluntarii cu maşina.

B.T.: Aa, am făcut perioada de soldat la Arad, la cazarma militară am făcut perioada militară acolo.

A.M.:  Şi avea o fiică Prinţul, Miocica, pe care  Mihai o curta. Când am venit şi eu, a invitat-o la cinematograf la Palatul de vară. Mergeam prin regiunea Elisabeta cu doi căpitani adjutanţi în spate. În timp ce mergeam la cinema a început să vorbească în germană cum mine.

B.T. : Eraţi cumnaţi, verişori?

A.M.: Am creştinat copilul,  am botezat. Aveam uniformă germană deja.

B.T. : V-au dat uniformă germană?

A.M.: Da, eram în uniformă germană. Consulul rus a dat ordin să nu mai fie alarmă aeriană şi a doua zi un avion de vânătoare a trecut foarte jos, eu mi-am dat seama că, probabil a adus un mesaj.

B.T.: German?

A.M.: Nu german.

B.T.: Rusesc ?

A.M.: Nu comunist, american sau englez.

B.T. Aa, era un avion de vânătoare american.

A.M. : De aceea ne-a dat nouă alarmă. Am plecat pe 15, au venit voluntarii, a venit avionul de vânătoare şi în 23 august Româmia a capitulat. Părintele a trimis avionul să ia  mama, Basarabia era ocupată deja. 

B.T.: Da, atunci ne-am unit cu ruşii. L-aţi cunoscut pe regele Mihai?

A.M. : Da.

B.T.: Personal?

A.M.: Da, da.

B.T.: Era copil atunci, era tânăr. Eraţi de-o seamă?

A.M.: Da, era c-un an mai tânăr decât mine, cu un an şi zece zile.

B.T.: Şi aţi stat de vorbă personal cu el?

A.M.: Câteodată, când Părintele se întâlnea cu ei la Sinaia,  când se întâlneau mă lua şi pe mine.

B.T.: Părintele înseamnă tatăl dumneavoastră?

A.M.: Când era ceva serios.

B.T.: Tatălui dumneavoastră îi ziceţi Părintele? Când ziceţi Părintele vorbiţi de tatăl dumneavoastră, nu de un preot.

A.M.: Da, da, de tata.

B.T.: L-aţi întrebat vreodată pe el despre Antonescu? De ce l-au executat sau de ce a rămas alături de el? Cine l-a executat pe Antonescu?

A.M.: Trădătorul Mihai.

B.T. : Îi era frică de mareşal?

A.M. : Da, el, trădătorul, era în legătură cu mişcarea internaţională  legionară, îi cunoşteam conducătorii. Mareşal Antonescu, cel mai strălucit ofiţer al armatei române, om cinstit, nu se compară cu el. Când s-a terminat războiul, tot globul pământesc era dator, mareşalul avea 40 de tone de aur, 40 de tone de aur, mii de kilograme. Plătea despăgubiri.

B.T.: Ăştia erau banii României? Da, plătea România, aurul era  al ţării, nu era al lui personal, a lui Antonescu?

A.M.: Nu, nu, al ţării. Mareşalul era absolut cinstit, corect.

B.T.: Pentru că ştiu că mama lui a fost săraca ţinută prin Bărăgan de regele Mihai.

A.M.: E vorba de soţia mareşalului, Maria Antonescu.

B.T.: A, soţia mareşalului a fost ţinută într-o casă din Bărăgan, un doctor în special a avut grijă de ea.

A.M.: Mi-a părut rău. Soţia a dus-o greu. Ea a fost căsătorită cu un evreu şi  cânta la un restaurant în Paris.

B.T.: Soţia lui Antonescu? S-a recăsătorit după ce a fost omorât Antonescu ?

A.M.: Cânta la Paris.

B.T.: Când s-a căsătorit cu evreul, înainte sau după ?

A.M.: Înainte de a se căsători cu Antonescu.

B.T.: Deci, cânta la Paris.

A.M.: Colonelul era ataşat cultural la Paris, au făcut cunoştinţă, s-au căsătorit, Ea era căsătorită cu un jidan şi a dat naştere unui băiat, era săracu bolnav. Retard.

B.T.: Retardat, înapoiat.

A.M.: Cum îi spune domnule? Avea un cărucior.

B.T.: Disible, debil?

A.M.: Da, da, debil.

B.T.: Săracul.

A.M.: A plecat imediat regina Elena din ţară. Ar fi fost natural ca regina să conducă totul, însă era doamna Maria mareşal Antonescu, doamna Maria mareşal Antonescu şi ea era lipsită de tact, ştiţi, nu s-a dat la o parte. Eram în alianţă cu Germania, apoi am fost împotriva nemţilor, însă cel mai important lucru erau conducătorii partidelor politice care s-au apucat de furat. Mareşalul îi ţinea în frâu, mareşalul a organizat Comisia de investigaţii  pentru toţi miniştrii.  Atunci s-au furat sute de milioane,  se publica câţi banii au furat.

B.T.: Îhî. Era ca şi Vlad Ţepeş.

A.M.: Acuma eu n-am înţeles niciodată pe intelectualii ruşi, intelectualii români care erau amorezaţi de Marea Britanie, pentru ei asta era autoritatea absolută. Am venit de pe front pentru 24 de ore şi cu taxiul mă duceam pe la ora zece pe străzile întortocheate şi la Radio Londra, la zece fără trei minute: bum, bum, bum; bum, bum, bum, tobă, înainte de ”Noutăţi în limba română”. Mergea taxiul: dum, dum, dum şi toată lumea asculta, iar a doua zi se discuta, comunica unul altuia ce se vorbea la radio, era autoritatea absolută. Din păcate erau trădători de meserie, nimeni n-a observat, eu mi-am dat seama.  I-au abandonat şi pe polonezi.

B.T.: Da, unele lucruri pe care le-aţi spus, le citisem şi eu într-un ziar vechi al vremii respective pe care l-am găsit la cineva în România când eram tânăr. Scria că regele Mihai s-a purtat urât cu Antonescu şi că n-a tratat-o bine pe soţia lui, n-a avut grijă de ea cum s-ar fi cuvenit, a ţinut-o pe undeva prin Bărăgan şi mi-a părut rău de situaţia asta pentru că am crezut că regele trebuie să fie ca un părinte. Nu? Dar uite că nu a fost aşa.  Nu l-aţi întrebat niciodată pe regele Mihai de ce i-au lăsat să-l împuşte sau de ce nu l-a apărat pe Antonescu?

A.M.: Cred că a insistat să fie împuşcat Antonescu.

B.T.: Pentru că-i era loial lui Hitler ?

A.M.: Şi nerecunoscător, când căpitănia regională era lichidată, el n-a venit niciodată şi Antonescu conducea spartan, nu prea avea timp de glume. Ei au promis şi au jurat că o să se răzbune, asta înseamnă expresie rusă şi dacă nu era mareşal Antonescu aşa s-ar fi întâmplat. El i-a scăpat, el i-a scăpat pentru că i-a oprit.  S-au revoltat şi a zis, afară cu voi !

B.T.: Afară cu cine?

A.M.: I-a dat afară din guvern, de la putere.

B.T.: Dar afară cu cine?

A.M.: Cu legionarii.

B.T.: Aha, cu legionarii. Afară cu voi.

A.M.: Căpitănia a plecat şi au venit toate astea, au început să fure, au început să lichideze. A spus, eu nu pot să apăr ţara asta de legionari? Au fost multe, multe victime ale legionarilor. Cum am vorbit şi profesorul Nicolae Iorga, membru de onoare al Academiei Române şi al Academiei Franceze în acelaşi timp a fost victima lor. Când mareşalul Antonescu a plecat în Germania pentru câteva zile, ei l-au prins, l-au  chinuit  şi l-au omorât.

B.T.: Vorbiţi de Zelea Codreanu ?

A.M.: Codreanu era mort deja.

B.T.: A, era mort.

A.M.: Era Horia Sima.

B.T.: Horia Sima. L-aţi cunoscut şi pe Codreanu ?

A.M.: Nu, nu,  pe Horia Sima. L-am cunoscut pe părintele lui Codreanu.

B.T.: Aa, pe părinte? A fost om bun?

A.M.: Era un bun român, avea un program social minunat, însă l-a omorât pe Duca, prim ministru I. Gh. Duca. Ei, nu se face aşa.

B.T.: Dar legionarii, ce politică făceau legionarii, ce vroiau ei, erau regalişti? Care era diferenţa între comunişti, legionari şi regalişti? Care era diferenţa?

A.M.: Regaliştii erau regimul român, dar era o sută de procente de partea englezilor.

B.T.: Leginarii erau de partea germanilor, a lui Hitler?

A.M.: Legionarii erau cu germanii.

B.T.: Regaliştii cu englezi, legionarii cu germanii şi comuniştii „săracii” erau cu ruşii.

A.M.: Comuniştii erau microscopici.

B.T.: Mici, şi la propriu şi la figurat.

A.M.: Da, mici. Majoritatea erau evrei din Basarabia.

B.T.: Atât? Este adevărat că atunci când guvernul mareşalului a fost înlocuit,  când  a fost dat afară, aţi fost acolo, nu?

A.M.: Nu, nu. Eu am plecat cu câteva zile înainte de lovitura de stat  şi nu m-am mai întors.

B.T.: Aa, dumneavoastră aţi plecat înainte de 23 august?

A.M.: V-am spus mai înainte, eu am plecat pe 15 august la Săvârşin, la Arad, în Belgrad, unde era Cartierul cortului rus. Regele Mihai împreună cu partidele democratice interbelice şi ofiţeri superiori din armată au decis alianţa cu ruşii şi au declarat război nemţilor la 23 august, la o săptămână diferenţă.

B.T.: Aţi fi fost omorât de comunişti şi dumneavoastră. Deci, când aţi plecat, aţi luat soţia? Eraţi căsătorit sau singur?

A.M.: Nu, nu, singur.

B.T.: Singur, burlac. Câţi ani aveaţi?

A.M.: 23 de ani.

B.T.: 23 de ani, un copil, un tânăr. Din Iugoslavia aţi venit în Australia?

A.M.: Nu, nu. În decembrie 1944 eram burlac, am venit pentru ulei pentru arme. M-a chemat colonelul şi mi-a spus „Moruzov o să-ţi dau patru cazaci”, cazacii erau bătrâni deja, vedeau că războiul era pe sfârşit şi cazacii luptau minunat când erau pe tranşee, totul era ars.

B.T.: Ca şi mongolii lui Gingis Han.

A.M.: Trebuia să fim acolo după război, unde ne trimitea. Am venit seara şi 40 de găleţi de ulei ne-au dat nemţii. Şi ne-au dat  şcoala primară şi  acolo am stat peste noapte. Un singur tren pe zi era.

B.T.: Armata era în Iugoslavia?

A.M.: Da.

B.T.: La Belgrad sau în altă parte?

A.M.: Nu, în Croaţia.

B.T.: Era aproape de graniţa cu România?

A.M.: Da, aproape.

A.M.: Şi am auzit gălăgie, cineva se certa, am ieşit, cei din statul major german şi cartierul general erau nişte criminali. Erau specialişti în lichidarea sârbilor, asta era meseria lor. Pe front o luam pe coajă imediat dacă nu eram atenţi, fără să ne prevină trăgeau şi din spate trăgeau, nu ţineau cont de nimic. I-au antrenat în Italia şi i-au adus înapoi, i-au înarmat, după aceea ei au făcut nenumărate victime.

B.T.: Şi ce erau ei, ostaşii ăia erau fascişti?

A.M.: Erau ostaşi, erau fascişti, fascişti, erau croaţi şi lichidau satele sârbeşti, toată populaţia, îi aruncau în groapă comună. O, Doamne sfinte, trăgeau şi în populaţia civilă. Zona aceea era sub atac bulgar, bulgarii i-au atacat, era un post mic de vreo 12-15 persoane, ostaşi. Zece ruşi care erau la o unitate germană au început formarea armatei sub comanda generalului Vlasov şi am dormit la Soldate House şi ne-a recunoscut vocea, era întuneric. Ajutam Germania şi erau bulgari şi râul s-a revărsat şi  înaintau cam îngust. Ei erau 15 şi am venit şi noi 10-11 în timp de trei zile. Comandantul german spune, ”comarazii ruşi ne-au  ajutat”. Nu a dat concediu la nimeni şi sub comanda generalului Vlasov care a făcut declaraţii, s-a mers spre răsărit.

B.T.: Să mergeţi pe frontul de răsărit?

A.M.: Am plecat cu toţii cu generalul Vlasov şi a zis: ”frate Moruzov, la ce armă te bag eu”? ”Am plecat în istorie frate, am plecat în istorie, vă transformaţi în ofiţeri de infanterie şi deveniţi ofiţeri ai Armatei ruse de eliberare”. Erau acolo doi maiori, patru căpitani de tancuri, artilerie şi 99 la sută erau din foştii ofiţeri ai armatei generalului Vlasov, anticomunişti cu toţii erau, asta era dorinţa generalului Vlasov.

Generalul Vlasov le spunea germanilor: Lasati-ne pe noi. Noi nu avem nevoie sa ne luptam acolo, Generalul Rokasofsky este prietenul meu personal. NKVDul ia scos dintii din gura. Acum la razboi la scos din lagar. Noi o sa aranjam fara razboi. Generalii germani..., ce noroc dar nu Hitler cu magarii lui. Era diferenta intre uniforma neagra de pe front care erau eroi si cea neagra care pazeau prizonierii in lagare. Noi nu avem nevoie de razboi striga Vlasov! Ce sansa am avut, ce sansa am avut! Magarii! Urma sa fiu sef de operatii in Romania, Doamne Sfinte! Da. Cine a zis aşa: „Eu n-am nevoie să mă lupt cu generalul Vlasov, este colegul meu, prietenul meu personal, nu are dinţi de câte ori l-am scos din puşcărie pe timp de război deja”. ???

După ce România a capitulat în august 1944, sovieticii erau cu românii, bulgarii şi ieşeau spre unguri. Armata germană era încă în Grecia şi ieşea tot spre frontul ungar şi vroia să stăm acolo şi, vii sau morţi trebuia să-i lăsăm să treacă. Era şi mare lipsă de benzină, era totul foarte greu.

B.T.: În ţară s-a schimbat regimul atunci.

A.M.: S-a schimbat, însă vă dau un exemplu: am primit o cruce de fier, o cruce de fier, o am şi acuma şi o păstrez. Eram în corpul voluntar rus, eram ofiţer de legătură, când am venit nu puteam să stau aşa.

B.T.: Sigur, şi ce-aţi făcut?

A.M.: Colonel Moruzov, vreţi să ajutaţi unităţile cu prinţul Eugen să treacă în Germania?

B.T.: Prinţul Eugen, cine era? Era numele diviziei SS ?

A.M. Eu eram atunci ofiter de legatura a armatei romane in corpul rus. Nu puteam sa stau in cancelarie. Ei erau fosti ofiteri ai armate-i albe in corpul rus, ei voiau sa fie in frontul de rasarit, asa au venit ca voluntari. Hitler ia oprit, ii era frica dar le-a spus sa stati in Yugoslavia sa va luptati cu Tito. Si cand Romania a capitulat Bulgaria a capitulat si armata germana din Grecia trecea pe frontul ungar si noi in Yugoslavia trebuia sa tinem comunicatia deschisa pentru ca ei sa treaca catre frontul ungar. Si era la Denovatz, o Doamne Sfinte !, era greu frate, greu. Eu eram musafir la unitatea aceasta - stii ?, si colonelul : « Moruzov ce armament ati avut in armata romana ? » Zbraiovka i-am raspuns, arma cehoslovaka, mitraliera usoara. Era o unitate a corpului rus si a devenit o divizie de SS. Eram antrenati legati la ochi sa demontam si s-o montam mitraliera, pentru ca se bloca usor cand se umplea de praf si trebuia sa fii capabil s-o faci si pe timp de noapte in actiune. Am ramas cu aceasta divizie o saptamana. In partea opusa erau tancurile sovietice de infruntat si infanteria partizana. Nu erau partizani banditi antrenati ci erau antrenati de englezi in Italia si adusi inapoi in Yugoslavia. Si trebuia sa stam o saptamana cu  ultimul esalon de germani care mergeau spre frontul ungar. Comandantul German a dat un raport comandantului diviziei si ma propus pentru Crucea de Fier. Eu nu stiam acest lucru. O am si astazi aici. I-a dat amanunte despre mine si la plecare i-am strans mana stanga camaradului nostru rus nu pentru vre-un motiv special ci doar pentru faptul ca degetele de la mana lui dreapta ii erau arse de la tiava masinii mitraliere inrosita intr-un schimb de focuri de atata tras si i-am spus : INAINTE !

Apoi domnul Moruzov se duce si-mi aduce dintr-un dulap crucea neagra pe care o vazusem doar in filmele de razboi la gatul ofiterilor germani. 1939 scria pe ea.

B.T. Aveti si document la ea ?

A.M. Da ! Cu totul. Eram prizonier la Americani si ambasadorul cultural german aici care mi-a adus crucea ia spus comandantului ca avem o conventie cu RECL sa indepartam zvastica de pe cruci inainte de inmanare. Americanul sa uitat la ea si a spus « Nu-i nevoie ! Spune-i lui Moruzov s-o poarte cu mandrie. », asa am ramas cu zvastica pe cruce. Chiar dupa terminarea razboiului germanii inca au continuat sa delivreze solde si haine la ofiterii lor din inchisori pentru o perioada.

Generalul Avramescu, Doamne sfinte !, rusii il adora. Acuma tradatorii romani l-au dat pe mana comunistilor l-au luat si l-au omorat.

B.T. Si cand v-au propus pentru Divizia Printul Eugen ?

A.M.: Prin 19 Octombrie 1944. In Ianuarie 1945 trebuia sa luptam insa in Balcani o fosta divizie de tradatori bosnieci SS au trecut la comunisti. Era greu sa lupti cu ei pentru ca erau antrenati si inarmati de noi plus ca aveau experienta de pe frontul de rasarit de la Stalingrad si cand Hitler a vazut ca nu mai e nici o posibilitate i-a dat drumul lui Vlasov in Noiembrie 1944 dupa atat de mult timp pierdut de asteptare si m-am dus la Vlasov si acesta mi-a zis : »Moruzov niste ofiteri SS te cauta urgent. Venisera intr-o masina de asalt : Hail Hitler ! Hail Hitler le-am raspuns. Si ei : »Va rugam foarte mult asa cum sunteti. » Din cand in cand pentru propaganda se faceau decorari la sediul lui Georing. El era erou din tinerete renumit ca pilot in primul razboi mondial. Mergeam pe strazile Berlinului cu o suta la ora spre cladirea din Piata Corintel in care seful programului de razboi Georing gras si parfumat ne astepta. Eram multi. Linga mine un capitan de submarin ne uitam unii la altii, eram multi adunati de pe toate fronturile si sala plina de reporteri. Armata germana era foarte disciplinata si dotata.

Pentru jidani divizia Printul Eugen era o arma criminala, care îi închidea, care-i împuşca, armatele de paza a lagarelor aveau şi ei aceaşi uniformă cu diviziile de pe front însă era o mare diferenţă de comportament si pregatire militara între unităţile de asalt şi cele de acasă care erau supuse lui Hitler.

B.T.: În Iugoslavia l-aţi cunoscut pe Tito, atunci era el capitanul Iosif Broz Tito?

A.M.: Iosif Broz? El era comandantul partizanilor.

B.T.: Aţi avut vreodată vreo întâlnire cu el?

A.M.: Nu, nu.

B.T.: Dar l-aţi cunoscut pe Mussolini, aţi avut ocazia?

A.M.: De mult era menţionat, era programul făcut când l-a adus.  Era oficiu de contrainformaţii şi stăteam de vorbă cu colonelul: ”Arkadie, vorbeşti italiana”¬? ”Destul de bine ca să cer ceva pâine sau să explic când o doamnă îmi place”. O să vină imediat.  Au făcut asta  şi l-au arestat pe Mussolini.

B.T.: Din Italia, şi l-au arestat pe el?

A.M.: Musollini avea cinci copii, dintre care, doi fii erau piloţi, pe soţie o chema Rachelle.

B.T.: Rachelle e nume de jidancă.

A.M.: Nu, nu, soţia lui Mussolini  era italiancă.

A.M.: Asta este pentru dumneavoastră domnule Benoni. (îmi oferă o carte)

B.T.: Aa, tot ceea ce îmi daţi aicea o să scriu în carte. Dar dacă-mi spuneţi asta n-o pun în carte, deci nu pentru carte.

A.M.: Nu în carte, astea cu Mussolini, nu.

B.T.: Ok.: Au plecat din Italia. Ce s-a întâmplat? L-au arestat, a dispărut şi cum s-a aflat?

A.M:: Şi generalul  Kurt Student a primit ordin, ăştia au aliniat avioanele, tot personalul era italian. Dacă Italia a capitulat, au venit englezii şi au făcut nămol peste tot. I-au chemat, au  adus ofiţerii, a spus, trebuie salvat omul ăsta.

B.T.: Trebuie salvat Mussolini?

A.M.: Le trebuia cineva care ştia limba italiană, să scrie corect limba. Sunteţi eliberaţi, ducele este eliberat. Acuma, n-am să uit niciodată, Doamne sfinte se trăgea cu planoare, patru planoare. Student a dat paraşutiştii, paraşutiştii, terenul era cu două, trei platforme de purtător de avioane şi ducele mergea în pluton cu...

B.T.: Chipiu

A.M.: Nu chipiu.

B.T.: Şapca lui.

A.M.: Nu şapcă, pălărie. Noi alergam şi o mitralieră, i-am dat-o: „piano, piano...” Muzica piano era la Opera Scala din Milano. Colonelul peste zece minute a venit. A aterizat un avion sportiv, era pilotul lui Hitler personal.

B.T.: Extrordinar.

A.M.: Ducele era ferit. Acuma, n-am să uit niciodată. În avion trebuia să tragem şi să ţinem piept celor care trăgeau. Îi face semn pe drum şi când s-a terminat platforma, curtea, avionul după cincizeci de metri şi-a luat zborul. În februarie 1945 eram decorat,  din timp în timp făceau parade militare. Ăsta era Goering. În stânga mea era un căpitan de submarin decorat deja şi mă uitam la el şi mă gândeam, noi cel puţin murim dar mai arunc o privire la cer. Noi aveam cu toţii otravă dacă era ceva...

B.T.: Deci, el avea otravă să se otrăvească în caz că...

A.M.: Şi vine Scolţone, era probabil omul lor de acolo, dar toată lumea vorbea în şoaptă, aştepta Goering şi ce spune vulturul rus, noi alergam şi el striga: „A venit Goering, nici nu m-aşteptam” şi a întrebat: ”Cum vă place avionul”? Avionul este foarte bun, din păcate nu putem să-l pilotăm.

B.T.: Să-l pilotaţi?

A.M.: N-o să-ncăpeţi în carlingă. E nevoie de două uniforme ca să avem una pentru dumneavoastră. Deja nu mai aveau aerodroame în Berlin, a luat nici nu ştiu pe cine, nu-mi aduc aminte, din buncăr a luat pe cineva şi pe autostradă a decolat.

B.T.: Da, da, da.. din buncărul de al Berlin a luat pe cineva?

A.M.: Nu ştiu pe cine, nu.

B.T.: În timpul ăsta familia dumneavoastră a rămas în ţară? După scena asta cu Mussolini, la cât timp a fost omorât Mussolini? De la evenimentul ăsta, cât a mai trăit?

A.M.: Când am aterizat pe aerodromul italian, am văzut o fată. Eu am avut toată viaţa mea dureri de cap în special înainte de luptă. Când începea lupta, trecea durerea. Am avut de suferit. Ce se întâmplă, aicea (australia) în 1961 erau 40 de grade şi am făcut hemoragie cerebrală şi am stat o oră şi jumătate în operaţii,  am fost născut cu o venă ca un covrigel,  sucită.

B.T.: Înnodată.

A.M.: Şi când am aterizat, din cauza tensiunii aveam o durere fantastică de cap şi vedeam o fată tânără. „Ei, am durere de cap”! La marginea aerodromului era o maşină sportivă, şi fata spune: „Vedeţi maşina aceea, duceţi-vă acolo. Părintele meu, doctorul Petacci, o să vă ajute”  Am întrebat: ”Cine e fata”? Mi s-a spus: ”Prietena lui Mussolini”.

B.T.: Aia, ia, ia.

A.M.: Clarreta Petacci.

B.T. Doctorul Petacci era tatăl Clarretei?

A.M.: Da.

B.T.: Mai povesteaţi de o fată, pilot. Cine era?

A.M.: Generalul Kemal  Atatürk, preşedintele Turciei şi întemeietorul Turciei moderne a adoptat o fată orfană, care era în dificultate. Acum fata era sportivă, era pilot amator. A venit la Bucureşti, era un miting de aviaţie al piloţilor sportivi din toată Europa prin 1937-38 şi la aterizare s-a stricat avionul.  Era un avion francez, nu cu kilometraj ci  cu ceasuri, avea peste 850 de ceasuri ore de zbor.  Inginerii au intervenit, dar avionul trebuia aruncat, îi trebuia un avion nou şi regele i-a prezentat un avion german nou.

B.T.: Care rege, Mihai?

A.M.: Nu, Carol.

B.T.: Guvernul român i-a făcut cadou un avion?

A.M.: Da, tatăl ei a vorbit cu Carol şi acesta i-a prezentat un avion nou. O curta un funcţionar din Ministerul de externe şi după câteva luni de zile au trimis invitaţii la nuntă, dar n-a putut tata să se ducă. Soţul era diplomat turc, la căsătorie a venit în ţară şi era ceva minunat. Turcia era ţară neutră şi îi trimitea lui tata informaţii cu ce se petrecea. Pamfil Şeicaru, directorul Curentului şi cu altcineva au scris că veneau turcii să-i contacteze pe englezi pe timp de război. Tata era pe frontul de răsărit şi a dat de ştire mareşalului că se umblă după spatele lui.

B.T.: Teribil. Cum o chema pe ea?

A.M.: Am uitat, însă aerodromul  de sport poartă numele ei.

B.T.: În Bucureşti?

A.M.: Nu în Bucureşti, în Ankara.         

B.T.: Aaa, extraordinar.

A.M.: Şi era foarte, foarte valabilă, capricioasă, teribilă. Turcia era neutră, toate ţările îşi aveau diplomaţii lor. Ministerul de externe avea un club, unde erau  jurnalişti şi când a venit în secret un  prinţ român la Ankara, englezii au trimis imediat mareşalului ştire.

Va urma