Odiseea osemintelor lui Mihai Viteazu

Cunoscutul de la Plăviceni

Odiseea osemintelor lui Mihai Viteazu, reconstituită după sursele istorice/CABINETUL DE ISTORIE

În anul 2010, în curtea mănăstirii Plăviceni din fostul județ Romanați (astăzi, Teleorman), niște muncitori au descoperit, într-o surpătură de pământ, oasele frumos mirositoare ale unui bărbat foarte înalt. Scheletului îi lipseau capul, clavicula și coastele. Făcându-se legătura cu împrejurările dispariției trupului lui Mihai Viteazu, în 1601, și cu faptul că acesta nu a mai fost găsit, a apărut ipoteza tulburătoare că osemintele cu pricina ar aparține marelui voievod. Echipa IML, care s-a ocupat de investigarea cazului, a constatat că vechimea osemintelor corespunde perioadei în care a trăit Mihai Viteazu. 

Biserica Aluniș cu hramul Sf. Arhanghel Mihail

Mănăstirea s-a ridicat în 1637, pe locul în care se afla biserica Aluniș, construită de Doamna Stanca, soția voievodului Mihai Viteazu, spre sfârșitul veacului al XVI-lea. Se numea așa pentru că în copilărie, spune legenda, Doamna Stanca s-ar fi ascuns de prădătorii turci în alunișul care năpădea locul. După căsătoria cu Mihai Viteazu, a ridicat în acest loc, ca semn de smerită recunoștință față de Dumnezeu, biserica numită Aluniș, în care masa altarului era făcută din trunchiul alunului în care se adăpostise. Biserica a primit hramul Sf. Arhanghel Mihail (fără Gavriil!), inspirat probabil de numele voievodului. După transformarea bisericii Aluniș în mănăstire, hramul lăcașului a fost păstrat, fiind probabil singura biserică ortodoxă din România hrămuită astfel.

În 2013, un grup de voluntari inimoși au ridicat aici, în curtea mănăstirii Plăviceni, lângă locul în care au fost găsite misterioasele oseminte, o statuie insolită, reprezentând capul lui Mihai Viteazu, așezat pe un trunchi de stejar secular. La o adică, nici nu este chiar o statuie. Este mai degrabă o asociere de câteva elemente care transmit, împreună, un mesaj tulburător de „luaţi aminte!”: un cap din ceramică arsă, aşezat pe un trunchi de stejar secular, tăiat în secţiune oblică... Privirea „voievodului” este însă necruţătoare, plină de reproş şi inevitabilă. E imposibil s-o ocoleşti... Autorul lucrării se numește Aurelian Bădulescu.

Mănăstirea Plăviceni a ajuns astfel, prin lucrarea subterană a istoriei și prin râvna câtorva făptuitori contemporani, locul providențial de odihnă a osemintelor Voievodului Întregitor, dar și spațiul de resuscitare a idealului reîntregirii prin spirit. Până la momentul în care s-a închegat ipoteza că acel schelet incomplet ar putea să fie chiar al lui Mihai Viteazu, starețul mănăstirii, Protosinghelul Teoctist Moldovanu, le-a acordat „asistența religioasă” cuvenită, slujindu-le după rânduială cu atribuirea „necunscutul de la Plăviceni”.

Să vedem dacă cele întâmplate și relatate recent se leagă cu datele și evenimentele istorice... Mihai Viteazu a fost decapitat pe 9 august 1601, în tabăra de la Câmpia Turzii, la comanda împăratului Rudolf al II-le, executată de generalul Basta prin soldații valoni conduși de un oarecare Iacobus Beaurius. Capul a fost luat de un credincios al său (Postelnicul Turturea, conform unei însemnări de la 7 decembrie 1612 a lui Radu Mihnea, domn al Țării Românești), iar trupul a rămas timp de trei zile acolo, batjocorit de oameni și de câini, după care a fost îngropat. Ulterior, trupul a fost dus la Biserica Mitropolitană de la Alba Iulia (Bălgrad), unde a rămas nu se știe pentru cât timp. În orice caz, se pare că osemintele Voievodului au dispărut de acolo înainte de desființarea Mitropoliei Ardealului și transformarea lăcașului în biserică catolică (1701). De atunci și până în 2010, nu a mai existat niciun indiciu referitor la trupul sau osemintele lui Mihai Viteazu. Dar, să vedem ce zic izvoarele istorice...  

Cronicarii contemporani cu Mihai Viteazu

Dintre contemporanii care au relatat din surse directe sau indirecte despre asasinarea lui Mihai Viteazu, pot fi menționați: István Szamosközy  (1570–1612) - cronicar transilvănean contemporan cu evenimentele, George Brancovici (1645-1711), Petthö Gergely (1565 – 1629) – cronicar maghiar, Hieronymus Ortelius (1543 – 1614) – istoric flamand, Jacques Augustin de Thou (1553-1617) – istoric francez (în „Istorii”), Richard Knolles (1550 – 1610) – istoric englez (în „Istoria generală a Turciei”),  Ciro Spontani – secretarul generalului Basta (în „Istoria Transilvaniei”), Nicolaus Istvánffy – comisar imperial al lui Rudolf al II-lea (în „Istoria Ungariei”), Joannis Bisselius (1601 – 1677), istoric iezuit (în „Medulla Historica”), Stavrinos – vistiernicul lui Mihai Viteazu, Gheorghe Palamede - grec contemporan cu Mihai Viteazu, Giovanni Sagredo – ambasador al Republicii Veneţia la Alba Iulia, Iacob Thanus și Giovani Beducino.  

Cronica lui István Szamosközy (1570–16 12), cronicar transilvănean contemporan cu Mihai Viteazu, face urmărtoarea relatare: “Unul din căpitani cu numele de Bori (Iacobus Beaurius n.r.) dacă a intrat în cort împreună cu încă câţiva a pus mâna pe Mihai zicând: eşti prins! Mihai i-a zis BA (cuvântul în textul cronicii maghiare este scris în româneşte n.r.) şi cu aceasta pus-a mâna pe sabie s-o scoată. Un valon ţintind cu puşca a slobozit-o şi l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia, căci Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treila valon l-a împuşcat în spate şi astfel prăbuşindu-se i-au tăiat capul cu propria sabie. Şi jefuindu-l şi împărţindu-i toată prada ce o avea în cort şi vitele de afară, i-au tăiat capul în cort şi a zăcut trei zile gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care murise acolo, tot atunci şi astfel a stat capul acolo mult timp. Tăiat-au nemţii bucăţi mari de piele din trupul voivodului despuindu-i spatele şi coastele, umerii şi le-au oprit ca amintire. În cele din urmă, aşa scârbos cum era, l-au înmormântat nişte sârbi într-o groapă mică ca să nu-l mânce câinii”. 

Cronica sârbească a lui George Brancovici