Omul, într-adevăr, este și un animal

Într-un târziu am înțeles, cu ajutorul Domnului, că omul, într-adevăr, este și un animal

Ce este omul este o problemă care m-a frământat mai ales în ultima perioadă a școlirii mele, când un coleg îmi spusese că știința a descoperit un pește care ar fi mai inteligent decât omul. Mai multe probleme mi s-au pus atunci. În primul rând, i-am răspuns, dacă e așa de inteligent, de ce nu face el avioane și radiouri, și îmi spune: pentru că nu are mâini și picioare. Ei, lasă-mă, că nici omul nu are aripi, dar zboară. M-am întrebat ce este inteligența și dacă inteligența este ceea ce distinge omul de animal și, până la urmă, ce anume distinge omul de animal? Nu găseam răspuns la întrebarea aceasta, și mulți ani n-am găsit până când nu mi-a dat Domnul, și prin viața monastică și prin rugăciunile părintelui meu, am început să înțeleg.

Eu căutam să înțeleg care e diferența esențială între om și animal, fiindcă oricât de inteligent ar fi omul, dacă este doar mai inteligent decât cel mai inteligent animal, rămânem cu acest „mai”, și atunci care este dovada că omul este om și nu e tot un animal, dar mai dezvoltat? Și, până la urmă, ce este un om? De ce credem că omul este altceva decât animalul? Glasuri din lumea științifică spuneau că nici nu este, că e doar un animal, și s-au străduit, tovarășul Darwin și alții, să ne convingă să ne maimuțărim împreună cu ei, spunând că venim din maimuță și că ne întoarcem în pământ, ca toate animalele.

Într-un târziu am înțeles, cu ajutorul Domnului, că omul, într-adevăr, este și un animal. Acest lucru îl vede și știința, dar, ceva mai departe, știința, prin însăși definiția ei, nici nu poate zări, fiindcă e cuprinsă în limitele pe care și le-a impus: rațiunea, experimentele și așa mai departe. Fără intuiție, devine credibil ce zic mulți savanți, ziceau sau poate că încă mai zic: că, până la urmă, e numai pretenția omului, pentru că, fiind un animal mai inteligent, vrea să fie el buricul pământului, și, evident, dacă pisica (de exemplu) ar gândi ca omul, ar zice că pisicimea este cea mai inteligentă, cea mai mare specie pe pământ.

Nu! În Cartea Facerii se spune că Dumnezeu, care printr-un singur cuvânt – „Să fie!” – a făurit tot ce există, când a ajuns la cununa facerii, a stat și S-a sfătuit și a zis: „Să facem om, în chipul Nostru și în a Noastră asemănare”. De ce s-a sfătuit Dumnezeu, și de ce n-a zis: „Să fie om!”. Pentru că aceasta era altceva decât restul făpturii. Nu noi, din mândria noastră, ne socotim mai presus de animale, ci Dumnezeu, și prin Scriptură, și prin propria noastră intuiție, și nu mândrie, ne spune că așa a gândit El zidirea, și că omul este cununa zidirii.

Dar în ce constă diferența între om și restul animalelor? Chipul lui Dumnezeu și asemănarea. Ce înseamnă chip al lui Dumnezeu? Iată că ne zămislim și ne naștem ca animalele, ne continuăm viața ca animalele; și nu zic asta într-un sens înjositor, ci o zic cât se poate de neutru; e o realitate. și noi, ca animale [la nivel biologic], dacă nu respirăm, dacă nu mâncăm, dacă nu bem, murim. Însă omul e un animal care are un potențial pe care nici o altă făptură nu îl are. Chipul lui Dumnezeu în om este acel potențial prin care acest animal poate deveni un Dumnezeu. Omul este o devenire, începând cu viața biologică, animală, și devenirea omului e o călătorie în gândul lui Dumnezeu, e o călătorie dintru biologie [animal] întru nestricăciune [Dumnezeu]. De ce zic nestricăciune, pentru că biologia e bună foarte, că Dumnezeu în ziua a șasea și-a făcut CTC-ul înainte să se odihnească, și a văzut că toate erau bune foarte? Însă biologia se termină așa cum știm că se termină, iar prin căderea omului biologia a ajuns să termine și omul, adică să ajungă omul în pământul din carele a fost scos de către Dumnezeu. Catastrofă? Tragedie? Nu. Tragic, și toată istoria s-a umplut de atunci de tragic, dar refuz cuvântul „tragedie”, pentru că, în Dumnezeu, tragedie nu există, și nu poate exista. și din acest tragic, din catastrofa căderii, Dumnezeu, prin întruparea Lui, a scos pentru om așa o mântuire!! O! de-am înțelege-o mai adânc. Că cel puțin unul în istoria creștinismului, a izbucnit într-o zi zicând: „Fericit păcat care ne-a dobândit așa un Mântuitor!”. Într-un fel, mai cinstit este omul astăzi decât era, pentru că Mântuitorul nostru este Dumnezeu însuși întrupat, că un mădular al familiei, al speciei omenești, este însuși Dumnezeu, făcătorul nostru. Să zicem totuși: fericit păcat? Știa acela ce zicea și nu zicea din neînțelegere teologică, dar n-a putut să nu irumpă într-un cânt de bucurie, însă, așa cum zice Pavel: „Atunci să fericim păcatul? pentru că unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul?”. Nu, pentru că păcatul tot păcat este.

Știți ce e păcatul. O definiție mai teologică spune că păcatul este moartea, care lucrează în mădularele noastre. Păcatul este lucrarea minciunii. În Dumnezeu nu există minciună, minciuna este moarte, iar în Dumnezeu este numai viață. Păcatul nu are nici o slavă, dar mintea noastră rămâne în tăcere când observă minunile lui Dumnezeu. N-a putut să nu exclame acel părinte în felul acesta: „Fericit păcat”, dar nu ca să fericească păcatul, ci ca să proslăvească pe Dumnezeu, Care e de neînțeles, cu o putere și o înțelepciune de necuprins omului mai mult.

Omul, deci, este un animal. Ne începem viața biologic, ca toate animalele, dar în noi este un potențial care ne dă cea mai mare inteligentă și nu numai; omul e, calitativ, ceva cu totul deosebit. Câtă vreme am crezut – că am crezut tot ce mi s-a spus, mai ales la scoală, am crezut în toată învățătura, inclusiv evoluționismul -, câtă vreme am crezut în toate acestea, m-a atras și aceea că însuși Darwin nu găsește o verigă între ultimul animal și primul om. Eu ziceam că veriga aceea nici nu există. Dacă e adevărată o evoluție, păi acolo se termină, la ultima maimuță. Dar acolo [la ultima verigă] este un salt, sau cum zice Avraam bogatului din Iad, e „o prăpastie peste care nu se poate trece”, nici de la animal la om și nici de la om la animal. Deși cădem și noi într-o viață animalică, prin lucrarea păcatului în noi, dar totuși păcatul niciodată n-a satisfăcut pe om, fiindcă omul rămâne totuși chip al lui Dumnezeu, și, cumva, undeva, cândva, păcatul se va adeveri ca minciună, păcatul își va da arama pe fată și omul va înțelege, sau nu va înțelege, dar va suferi, fiindcă nu asta mă poate satisface, nu minciuna, nu surogatul, nu altceva decât ce este gândul lui Dumnezeu.

Omul – chip și asemănare. Chipul lui Dumnezeu este ceva din alcătuirea a tot omul, care îl diferențiază radical de restul zidirii. Asemănarea este împlinirea acelui potențial, și adevăratul sens al vieții omului este acea călătorie până a dobândi asemănarea cu Dumnezeu. Sfinții au dobândit-o fiecare în măsura în care au dobândit-o. Nu sunt eu în stare să măsor (singur Dumnezeu știe care e măsura), dar, în ei vedem ceva din acea asemănare, din acea îndumnezeire la care caută să ajungă omul, și de aceea avem atâtea vieți de sfinți.. Îndumnezeirea tot omul o caută, că își dă seama sau nu. O caută drept sau o caută păcătos. Până la urmă păcatul se poate reduce la un element esențial: îndumnezeirea fără Dumnezeu, auto-îndumnezeirea. Omul, când se vrea mare și tare, el nu-si dă seama, că nu vrea mai mulți bani sau mai multă faimă decât aproapele, ci el, undeva, ar dori să ajungă un Dumnezeu, și devine, în măsura în care înțelege el. Dracii sunt îngeri cu chipul lui Dumnezeu, care au căzut de la adevărata îndumnezeire în rătăcirea auto-îndumnezeirii. Există două căi, dar una e adevărată: cea pe care ne-a arătat-o Dumnezeu; cealaltă cale este ceea ce se numește păcat, și nu duce nicăieri – pe om [trup] îl duce înapoi în pământ, și sufletul în veșnică despărțire de Dumnezeu (hai să lăsăm de-o parte tot felul de chipuri reale sau imaginare, tigăile din iad și frigările, toate acestea care sunt într-o măsură și închipuirea noastră pe bază de ceva real), veșnica despărțire de Dumnezeu fiind iadul – fiindcă nici un suflet, nici un duh, nu a fost făcut de Dumnezeu cu chipul lui Dumnezeu, ca să rateze în halul acesta. Iadul este, dacă există așa ceva ca loc în lumea duhului, este locul celor ratați. Dacă omul este chipul lui Dumnezeu și în înfăptuirea finală, asemănarea, atunci ce este omul? Iată că adevărata antropologie, studiul omului, trebuie să treacă prin studiul lui Dumnezeu!

„Ce este Adevărul” și cum Îl putem afla?

  

Un gânditor englez, raționalist, Alexander Pope, zicea: „Nu cuteza pe Dumnezeu să-L cercetezi. Singurul studiu al omului este omul”. Bine, Mister Pope, într-un fel ai dreptate, Dumnezeu știa că ai dreptate și a făcut în așa fel încât să-ti dea și Tie răspuns. Dumnezeu s-a în-omenit, și atunci, ca să studiem ce este omul, studiem pe omul Iisus. Iar dacă vrem să știm ce este un Dumnezeu, și de-a lungul veacurilor toate religiile au căutat să descopere ce este un Dumnezeu, tot la Iisus ne întoarcem. El este singurul și adevăratul Dumnezeu, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, precum El ne-a descoperit. Deocamdată las deoparte omenirea lui Iisus, care este de fapt studiul nostru, și zic că, dacă omul este chipul lui Dumnezeu, atunci de la Dumnezeu începe studiul nostru. Ce este Dumnezeu? Întrebarea este din start greșită, așa cum greșită a fost întrebarea lui Pilat: „Ce este Adevărul?”. și Pilat, simțind, știind că nu există răspuns la asemenea întrebare, nici n-a mai așteptat răspuns de la Hristos, Care este Adevărul, și s-a întors și a plecat. Da, dar cine poate să pună adevărata întrebare, cui îi vine să zică în minte nu „ce este Dumnezeu?”, ci „Cine este Dumnezeu?”? Cine ar fi putut gândi, în străvechime, întrebarea: „Cine este Adevărul?”

Omul, de la cădere, gândește obiectiv, știința se gândește știință obiectivă și cade în limitele unei îngrădiri care la nivel duhovnicesc este o erezie – îngrădirea între obiectiv și subiectiv. Ce este obiectivul, a fi obiectiv, a nu fi subiectiv? Este a mă referi la obiect, până la urmă. A nu fi obiectiv este a-mi stinge persoana, ca să mă conform cu obiectul. Îți prezint ție obiectul, așa cum este el în sine. Dar și științific este o rătăcire lucrul acesta. Toți marii savanți și marii gânditori zic, cu un oftat, că nimeni nu poate fi absolut obiectiv. Pe de o parte, fiecare vede obiectul așa cum îl vede el; n-ai încotro: tu ești un subiect! Pe de altă parte, subiectul este mai important decât obiectul! Ceea ce ei numesc subiect este persoana, este chipul lui Dumnezeu și potențial asemănarea. Să reduci pe Dumnezeu la un obiect? De ce? Ca să fii adevărat. Păi atunci căutarea este nu a fi subiectiv sau obiectiv, ci a fi adevărat. Ce ne dă Biserica (viața, nevoința drept înțeleasă a Bisericii)? Nevoința de a ne des-pătimi. De ce? Ce e patima? Patima este un ecran, este un văl pe care, zicea Sfântul Pavel, îl au iudeii atunci când citesc legea lui Moise, și nu înțeleg în lumina lui Hristos, că au acel văl. Deci patima este un ecran, o oglindă deformatoare, o prismă strâmbă. și atunci, cum putem să vedem obiectul – hai să zicem – corect (nu obiectiv)?. Trebuie să-l vedem cum îl vede Făcătorul lui, și, de aceea, noi învățăm prin Biserică să ne despătimim, ca să vedem lucrurile cu ochiul lui Dumnezeu. Revenim iarăși la îndumnezeire. Până la urmă, nu este atât de important a vedea un obiect – asta este de folos mai mult pentru viața noastră pământească, cât este de important să ajungem să devenim ca Dumnezeu, să vedem ca Dumnezeu, să cugetăm ca Dumnezeu, să trăim ca Dumnezeu, fiindcă în acea gândire, în acea trăire, nu este doar o împlinire sufletească vremelnică, ci, în acea devenire ca Dumnezeu, vedere ca Dumnezeu, gândire ca Dumnezeu, se tăinuiește, sau mai bine se descoperă însăși viața nestricăcioasă.

Viața nestricăcioasă, care, prin pronie dumnezeiască, prin rânduiala proniatoare a morții, face totuși ca tot omul și toți sfinții să moară, și astfel moartea pune capăt lucrării morții, lucrării care duce până la moarte, deci păcatul, cum zice Sfântul Pavel, nu mai este activ după moarte. Păcatul si-a istovit toate resursele cu moartea, iar dacă sufletul trăiește după moarte, apoi omul a revenit la nemurire. Ba și trupul ne este făgăduit să-l primim înapoi în ziua de apoi, tot prin pronie dumnezeiască. Înviind trupul din morți cu o înviere pe care o vedem în chipul lui Hristos înviat, el este un trup real (poftim, că a mâncat peste fript și un fagure de miere în fata ucenicilor, și multe alte semne a dat) și în același timp un trup care nu mai este supus legilor, îngrădirilor naturii, biologiilor, morții. Un trup care în a 40-a zi a putut, spre uimea apostolilor, dintr-o dată, să se ridice de la ei, și binecuvântându-i, să se ridice la ceruri și să sadă la dreapta Tatălui. O călătorie pe care Adam trebuia să o facă, și n-a reușit să o facă, s-a împotmolit, și a ajuns în Iad, în despărțirea de Dumnezeu, și de aceea, Biserica îl denumește pe Hristos „al doilea Adam”, Care prin moarte (si înviere) a făurit ieșire pentru om la viața veșnică (așa cum odinioară, prin Marea Roșie, a făurit trecere către Pământul Făgăduinței, pentru poporul evreu). Prin moarte, Hristos însuși si-a vărsat sângele și a trecut prin Iad (că spunea: „Vine stăpânitorul lumii acesteia, și Mie nu-mi află nimic”), dar moartea n-a avut nimic în Hristos, n-a avut ce să muște în El. „Cel dintâi născut din morți”, cum Îl denumește Pavel, este Iisus, care nici nu a avut vreme ca trupul Lui să cunoască stricăciune, putrezire, și si-a putut relua trupul, sufletul acesta, care n-a putut fi ținut de lanțurile morții, și si-a reînviat trupul, și în a 40-a zi, cu trup cu tot, s-a dus la ceruri, undeva unde nici Ilie, nici Enoh n-au ajuns, și ne-a dăruit nouă (zice Hristos: „Eu sunt calea și adevărul și viața”), ne-a făurit cale către cele de sus, tuturor.

Când ziceam „ce este omul?”, ziceam că pe Dumnezeu trebuie să-l studiem. Dar nu să studiem, că doar obiectele se studiază. De aceea spuneam că persoana nu poate fi obiect de studiu. Omul însă gândește obiectiv după cădere. Obiectiv și subiectiv. Gândește în termeni de „ce este Dumnezeu?”, „ce este adevărul?”. Dumnezeu este un „Cine” și adevărul este un „Cine”. Părintele Sofronie într-o zi ne-a spus un lucru uimitor, chiar de mai multe ori. Vorbeam de cum a zidit Dumnezeu lucrurile, că noi trăim în trei dimensiuni (lungime, lățime, înălțime), dar sunt filozofi care spun că și timpul este o dimensiune, a 4-a dimensiune, căci un obiect în 3 dimensiuni, dacă nu are și o clipită de timp măcar, el nu există. Sunt o infinitate de dimensiuni, dar ultima dimensiune este persoana. Lui îi plăcea să întrebuințeze mai mult cuvântul „ipostas” decât „persoană”, cuvânt care, cândva, prin secolul al 4-lea cred, si-a însușit înțelesul de persoană (până atunci grecii poate aveau „prosopon”, care înseamnă „față”, cum avem și noi un Dumnezeu în trei fete; limba română modernă a părăsit noțiunea aceasta, dar era și la noi „fată”). „Ipostas” găsește părintele că este o noțiune mai deplină a persoanei. „Ipostas”, la origine, în greacă, însemna substanță. Ce este substanțial în cel care trăiește? Este tocmai persoana; persoana trăiește. Nu trăiește esența, nu trăiește omenirea, trăiește omul, fiecare om. Aceea este viața. Omenirea este acolo unde sunt mai mulți de un om.

Omul – devenire întru Ființă

Dumnezeu = Ființa = Dragostea=Viața

Dumnezeu Ființa. Persoana nu este un obiect de studiu, nu se studiază, persoana se trăiește. Nu știu cum ar fi fost dacă n-ar fi căzut omul, dar, căzuți fiind, Dumnezeu ne vorbește și în graiul nostru, pe înțelegerea noastră, pe limba noastră, și ne dă și niște informații. Prima informație despre Dumnezeu a fost primul nume pe care și L-a dat în istorie. La rugul aprins, când Moise aude glasul Domnului: „Du-te și scoate din robie pe poporul Meu ales, Israel”, și se îndărătnicește, că nu se simte vrednic, zicând: „Cine să le spun că m-a trimis? Care Ti-e numele?” (că până atunci Israel cinstea pe Dumnezeul nostru, pe Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui Isac, al lui Iacov, care după vreo 400 de ani de robie în Egipt, probabil că rămăseseră mai mult pe post de amintire vagă, de mitologie), Dumnezeu zice: „Eu sunt Cel ce sunt. Spune-le că ’Eu sunt’ te-a trimis”. Deci „Ce este Dumnezeu?”. „Dumnezeu este”. Punct. Acesta este numele Lui, iar noi, ce trebuie să fim? Trebuie „să fim” și atât. Dar ce înseamnă „a fi”? În viziunea comunistă, ateistă, Dumnezeu nu există. Da, poate că, într-un fel, Dumnezeu nu există. Dacă paharul acesta există, ce? Dumnezeu este ca paharul acesta? Când i-a zis Dumnezeu lui Moise: „Eu sunt cel ce sunt. Spune-le că ’Eu sunt’ te-a trimis” am înțeles că „a fi” este altceva decât de „a exista”. Apoi am încercat etimologia cuvintelor. Am întrebat pe un profesor de limbi, „de unde vine cuvântul „exist?”. Îmi spune că din „ex sisto”. Eu vedeam pe acest „ex” care știu că înseamnă „a ieși din”, „a purcede din”. Mi-a spus că „sisto” este „cel ce este, „cel ce sade” propriu-zis. Tot la „este” revenim. Deci existenta este ceea ce purcede dinCel ce este, și atunci mi-am dat seama că existenta nu este decât o devenire. Dumnezeu bineînțeles că nu există, n-are nevoie de devenire. Iar noi suntem o devenire întru a fi, devenire întru ființă, cum zic unele filozofii.

Da, dar ce este ființa? Este Dumnezeu, Ființa cu „F” mare. O paranteză: nu înseamnă că prin „devenire întru Ființă” noi devenim Dumnezei [cu D mare], că devenim fără început; noi suntem cu început, suntem făcuți de Dumnezeu, dar conținutul vieții noastre, viața noastră va fi, în final, acea viață pe care o trăiește însuși Dumnezeu, și vom fi, zice Sfântul Maxim și alți sfinți, nu numai fără sfârșit (fiindcă viața este fără sfârșit, fiindcă nu există stricăciune, adică îmbătrânire, moarte, putreziciune, reciclare biologică), ci viață care trăiește veșnic la un apogeu de încordare, care, în același timp, este veșnică odihnă. Zic în același timp, adică și încordare, și odihnă, nu plictis veșnic. Sunt lucruri pe care nu le putem cugeta acum, în ramele strâmte ale existentei noastre, dar întru devenirea noastră, dea Domnul să ajungem toți acolo, și vom cunoaște lucrul acesta, viața lui Dumnezeu cea nestricăcioasă, cea fără sfârșit, cea veșnică cu adevărat, căci va fi viața noastră. și această viață, acest „a fi”, va fi o plinătate care nu are „a exista”. „A exista” și atât este un mare plictis. N-avem toți experiența urâtului, când nu mai știm ce să facem, când nimic nu se mai întâmplă, când ce vroiam noi nu se mai întâmplă. Acesta e Iadul până la urmă, într-o mică măsură. „A fi”, este în același timp o totală împlinire, o bogăție nesfârșită, înțelepciune nesfârșită, și tot ce este Dumnezeu este plinătatea lui „a fi”. și aceasta îl diferențiază de „a exista”. Nu numai atât, zice Sfântul Maxim, fiindcă viața pe care o primim este fără început, devenim ca și fără început. Nu vom fi esențial fără început și nefăcuți. Dar viața pe care o vom trăi este viață fără început și vom fi ca și fără început. și asemănarea cu Dumnezeu va fi până la totală identitate. și totuși nu vom fi Dumnezei, ca Dumnezeu după fire, dar totuși nimic nu ne va lipsi și vom fi identici cu Dumnezeu până la totală identitate.

Dumnezeu Dragoste

 Mai rămâne un lucru pe care înadins nu l-am pomenit. Am spus că Dumnezeu este, și că omul, în devenirea lui, va putea zice și el: „Prin harul Tău, Doamne, eu sunt”. Acesta e numele lui Dumnezeu, pe care omul, nu prin calea propriei închipuiri, ci prin cale de Dumnezeu rânduită, va dobândi acest „eu sunt”, și si-l va putea pe drept atribui. Dumnezeu a spus prin Moise: „Eu sunt”, și îmi vine să zic (este o propoziție pe care a completat-o de-abia după întruparea Lui, la 1500 de ani după Moise), îmi vine în gând ce ne spune Sfântul Ioan, de Dumnezeu cuvântător, în prima sa epistolă: „Dumnezeu dragoste este”. Acum avem un nume mai deplin al lui Dumnezeu. Dacă vrem să întrebăm ce este Dumnezeu, poftim, Dumnezeu dragoste este. Atunci ce este omul? Omul este dragoste. și dacă dragoste nu este, nimic nu este. Ce este dragostea atunci? Obiect de studiu deocamdată. Studiul adevărat este nevoința Bisericii. O! de-am înțelege drept această nevoință, ca să ne-o însușim drept! Nu e vorba numai de a bate mătănii și de a, știu eu, de a nu mânca, nu bea, nu dormi. Nevoința este o lucrare a gândului omenesc, care încearcă să pătrundă, pe căile de Dumnezeu rânduite, în gândul lui Dumnezeu, pentru ca să gândim ca Dumnezeu, ca să vedem ca Dumnezeu, ca să trăim ca Dumnezeu, ca să înțelegem ca Dumnezeu. Iar tot ce este nevoință trupească, îmi vine să zic că este suportul material pentru această nevoință.

Dar atunci, ce este dragostea? Dragostea a fost poate, de-a lungul istoriei, obiectul celor mai mari confuzii. și, dacă toată căutarea omului o reducem (nu prin duh reducționist, ci prin esențializare) la un singur element, la dragoste se reduce căutarea omului. Vedeți că cea mai mare ispită care bântuie pe tot omul, și care acum se dezlănțuie la nesfârșit, este curvia. De ce? Este, sub formă de păcat, surogatul dragostei, în forma, în măsura și în limitele pe care Dumnezeu le-a rânduit pe pământ. Această împreunare este una din expresiile iubirii întru Iubire, persoană către persoană, iubire ipostatică. Nunta este această împreunare prin care, dintr-o iubire care își are și o expresie trupească, biologică (expresie bună foarte și care întru toate îngână cele duhovnicești), trebuie să se zămislească, fie și după cădere, omul, care e chipul lui Dumnezeu, și potențiala asemănare.

Ce este dragostea? Îmi vine să zic că nu știu, și Dumnezeu să vă, și să ne lumineze ce este. Dar, dacă m-am angajat pe terenul acesta primejdios, să încerc să dibui ca să spun câteva cuvinte. Cred că putem să luăm ca model chipul lui Hristos pe cruce. O! numai și pe El să-l înțelegem drept, ca expresia culminării iubirii, căci El însuși zice: „mai mare dragoste nu are nimeni decât aceasta, ca unul să-si pună viața pentru prietenii săi”. Cine sunt prietenii lui Hristos? „În primul rând, zice, „voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ceea ce poruncesc vouă”. Dar Hristos ne-a zis să iubim și pe vrăjmași. Hristos însă, nu poruncește ceva ca noi să facem, ci poruncile dumnezeiești sunt o descoperire a ce este Dumnezeu însuși [fie că este Hristos întrupat, fie că este Hristos născut în inima noastră] . Dacă am parafraza cuvântul lui Hristos: „Iubiți-vă vrăjmașii!”, am putea zice: „Eu, Dumnezeu, îmi iubesc până și vrăjmașii”. De ce iubește Dumnezeu pe vrăjmași? Există o limită a dragostei lui Hristos? Eu as zice că Dumnezeu nu se:are dragoste (căci ceea ce ai, poți să pierzi), ci Dumnezeu este dragoste, și aceasta [dragostea] nu se schimbă niciodată. Că suntem prieteni sau că suntem vrăjmași, că ne cheamă Ioan sau Petru, sau Iuda, dragostea lui Hristos rămâne neclintită.

Dacă vă uitați bine, o să vedeți în cele patru evanghelii, mai ales în seara Cinei celei de Taină, de câte ori și în câte feluri a încercat Hristos să rupă și zapisul înscrisului pentru Iuda, zapisul prorocesc, așa cum a rupt zapisul prorociei pentru neniviteni, în zilele prorocului Iona, când Iona a propovăduit ninivitenilor: „Veți pieri cu toți, și cu vite cu tot, dacă nu vă pocăiți”. S-au pocăit și n-au pierit. Deci, a zădărnicit Dumnezeu propria Sa prorocie, din dragoste, atunci când prorocia Lui era în dezavantajul omului, iubita sa făptură. Așa a vrut să zădărnicească și prorocia fată de Iuda. Vedeți primele stihiri din Sfânta Joi, la cele 12 Evanghelii. După prima Evanghelie este o serie de stihiri, și fiecare stihiră arată în ce fel, în ce alt fel a mai încercat Hristos să scoată pe Iuda, să-l trezească pe Iuda, doar să scoată un cuvânt din Iuda, prin care Hristos ar fi putut zice: „Fie Tie după credința ta” sau „Iartăți-se păcatele”, sau altceva, ca să se șteargă, ca să rupă zapisul. Când spun „ca să rupă zapisul”, mulți dintre voi știți că citez Troparul din post, din ceasul al șaselea: „Cel ce în ceasul al șaselea ai rupt zapisul osândei lui Adam în Rai”. Hristos e rupătorul zapiselor care sunt împotriva noastră.

Dumnezeu Viața. Un singur lucru gândește dragostea lui Dumnezeu: viața (si dacă e moarte, apoi e înviere). Însă există un dar pe care Dumnezeu l-a pus în făptura cuvântătoare, în înger și în om, cel mai înfricoșător din toate darurile: libertatea. Dumnezeu însuși, nu-si permite, din dragoste – paradoxal – să stabilească, să silnicească libertatea făpturii. Darul acesta face că omul (ca și îngerul) are înfricoșătoarea posibilitate, să zică, în final, lui Dumnezeu: „Bine, dar eu nu vreau”. Prin aceeași logică, omul are aceeași libertate să zică și iadului: „Bine, dacă vrei așa, dar eu nu te cred”. În cartea „Infernul”, a lui Dante [parte a Divinei Comedii], e vorba de pogorârea unui personaj în iad, călăuzit cred că de îngerul lui păzitor, care îi arată chinurile iadului. Trecând prin poarta iadului, peste poartă este scris: „Părăsiți orice nădejde, toți cei care intrați aici”. și eu zic: ”Iată glasul iadului”. Ce zice „Dumnezeu prin Siluan? Zice „Nu, nu părăsiți nădejdea”, ci „Tine-ti mintea în iad, dar nici acolo să nu deznădăjduiești”. și, într-o clipită, iadul s-a destrămat pentru Siluan și pentru toți cei care urmează cuvintele lui Dumnezeu. Iadul, în sine, nu are realitate. Iadul este apogeul minciunii. Dacă vreți, în limbaj postmodern, calculatorica ne oferă o expresie: realitate virtuală. Linia păcatului e exprimată iarăși de o expresie post modernă: identic natural (avem, în industria alimentară, aceste E-uri în mâncăruri și expresia „substanțe identic naturale” – o traducere proastă din engleză: „identical natural”, adică, în cel mai bun caz, „identic cu natura”, dar totuși nu e acela natural), care e altă expresie, altă parafrază și alt sinonim al cuvântului minciună. Păcatul e un identic natural, dar nu natural, nu este firea pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Iadul este realitate virtuală. Dacă scoți ștecherul din priză s-a dus. Care e ștecherul? Este lucrarea minciunii, este mândria.

Ce este mândria? O să încep prin căderea primului căzut, îngerul cel mai mare și cel mai frumos, Lucifer, care a devenit Satan, adică vrăjmașul. Avem un chip al lui și al căderii lui, în cartea lui Isaia, în prorocia despre împăratul Vavilonului (dar, în transparentă, vedem căderea primului înger). Zice acest împărat al Vavilonului: „Fi-voi ca cel prea înalt, pune-voi scaunul meu mai presus de ceruri”. Și așa gândea și primul înger. A vrut să fie ca Cel Preaînalt, lăsându-se îmbătat de propria sa frumusețe, de Dumnezeu făcută, de Dumnezeu dăruită lui, în loc să mulțumească lui Dumnezeu, așa cum fac sfinții și sfinții îngeri. […] În asta se arată și dragostea lui Dumnezeu, și greșeala îngerului: a fi ca Dumnezeu… Nu în concurentă, nu într-o împotrivire, nu în contrare, care implică și ură, ci în smerenie, care este poartă deschisă iubirii, și, pentru aceasta, din bun început, părinții au îndrăgit smerenia, ca obiect al nevoinței.

Smerenia trebuie înțeleasă prin definiția pe care am dat-o mândriei: mândria e minciună și este contrariul lui Dumnezeu, deci ură, egoism, închidere în sine. Smerenia este, pe de o parte, realismul duhovnicesc. Eu sunt ceea ce m-a făcut Dumnezeu să fiu. Atât, nu mai mult, dar nici mai puțin. Aceasta tot smerenie este, fiindcă acesta este realismul; aceasta e realitatea. Dumnezeu m-a făcut chipul slavei celei negrăite. Păi, frați și surori, să așteptăm noi moartea noastră pentru ca altul să ne cânte „chipul slavei negrăite sunt, măcar că port ranele păcatelor”. Hai acum să întemeiem, să înfăptuim în noi acest chip al slavei lui Dumnezeu. Aceasta e nevoința Bisericii, pentru aceasta ne spovedim, ca să ne lepădăm de păcate. Noi nu ne lepădăm, ni le asumăm. În spovedanie ne asumăm păcatul. Aceasta este. Când se spovedea, cineva spunea: „Părinte, mi-e rușine să-ti zic toate acestea, dar ăsta sunt, n-am încotro, ăsta sunt”. Aceasta este smerenia: nu o manieristică, nu un fel corect de a fi, sau de a afișa, mai ales, ci realismul.

Apoi, părintele Sofronie spunea „smerenia este acea calitate a iubirii dumnezeiești care se dă celui iubit, fără întoarcere asupra-si”. În gândul de a-si pune scaunul mai presus de Ceruri și să fie și el ca cel Preaînalt, era o respingere a celuilalt, și nu mai era un „cel iubit”, ci „cel iubit sunt eu, și nimeni altul, și de mine n-are nimeni loc în mine”. Smerenia este o deschidere tuturor, până și vrăjmașilor. Domnul să ne arate că avem nevoie de chibzuială în istoria asta sălbatică și mincinoasă. Că nici Hristos la început nu se încredința nimănui, cum zice evanghelia Sfântului Ioan, că știa ce este în om, și nu avea nevoie ca altul să spună ce este în om. Dar a venit clipa când a socotit să se încredințeze omului, și în mai puțin de 24 de ore era pe cruce. Dar Hristos a rămas neschimbat. […] Căci Dumnezeu dragoste este. Dumnezeu nu are, ci este dragoste. Crucea este culminarea dragostei, o dragoste care nu se oprește nici de la chin, nici de la însăși moartea, pentru că se dă celui iubit deplin, fără nici o rezervă. Hristos n-a păstrat nimic. În gloata care urla, ducându-l la cruce, s-a găsit și cineva care să plângă pentru El, pentru Iisus, și se întoarce către ele și zice: „Nu pentru Mine să plângeți, fiicele Ierusalimului. Plângeți pentru voi și pentru fii voștri”. De ce? Pentru că adineauri a strigat în nebunia lor, gloata: „Fie sângele Lui peste noi și peste fii noștri”. Au chemat sângele Mântuitorului ca blestem asupra lor și asupra fiilor lor. și Hristos a stins blestemul, a vrut să-l stingă. A spus: „Plângeți pentru voi și pentru fii voștri, nu pentru Mine”. Nici atunci Hristos nu avea ceva în Sine, pentru Sine. Tot pentru alții se gândea. și când L-am înălțat pe cruce, de pe cruce a strigat către Tatăl: „Părinte, iartă-i că nu știu ce fac”. Compătimea cu dobitocia noastră, decât să-L doară pentru durerile Lui. Una din așa-zisele pricesne pe care le-am auzit în Biserică, este aceea în care se spune: „O, vai, ranele Mele, cum mă dor!”. Am trăit-o, când am auzit-o prima dată, ca pe o hulă. Dacă ar fi zis: „O,vai, ranele tale, cum mă dor!”, L-as fi recunoscut pe Hristos. Dar în vorbele: „O, vai ranele Mele, cum mă dor!”, nu-L recunosc pe Hristosul nostru.

Hristos este dragoste, de nimic micșorată, de nimic clintită, de nimic împuținată. Fiindcă dragostea Lui, că este viu sau mort, tot dragoste este. și ne-a arătat o taină: această dragoste nu poate fi ținută de moarte, și moartea a pierit, și iadul i-a vărsat pe toți pe care îi avea în pântecele lui, și are să o mai facă odată în ziua de apoi, care se apropie. Dragostea lui Dumnezeu a fost trăită cu brio, cum am zice noi astăzi (cuvântul brio e ieftin în contextul acesta), de către toți ucenicii, mai ales în primele trei veacuri, dar și până astăzi. Dragostea ca –viață, când această dragoste trăiește în mădularele omului, nici chinurile nu o pot împuțina, nici moartea nu are dinți să o muște.

Iertați-mă, dar vreau să atrag atenția încă asupra unui tropar pe care îl cântăm în Miercurea Mare, din Săptămâna Mare – Troparul Sfintei Casiana: „Femeia cea păcătoasă, simțind dumnezeirea Ta, a spus: <<vai mie, că noapte întunecată și fără de lună a fost viața mea>>”. Doar atât îmi amintesc, dar fiți cu luare aminte la aceasta. Mucenicii, fiind pătrunși, presimțind ca și femeia cea păcătoasă, Dumnezeirea lui Hristos, s-au umplut de harul acestei iubiri, și chinuri și moarte n-au putut să-i mai schimbe. și au murit cu slavă, și trupurile lor, în loc să fie hoituri și mortăciuni, ne sunt moaște. În Vechiul Testament, tot ce era mort, era spurcăciune. Dacă omul trebuia să-si facă datoria fată de părinții lui și să-i îngroape când mureau, trebuia să se spele, o zi întreagă, 24 de ore, n-avea voie să intre în biserică să nu spurce cele ale vieții, cu cele ale morții. Astăzi, dacă nu avem moaște de mucenici sau de sfinți pe altarele noastre, atunci altarul nu este sfințit, și nu putem sluji liturghia. Vedeți, între altele, cum s-a batjocorit moartea de către Hristos. Că și oamenii (oameni păcătoși) au putut deveni ca Hristos, și au făcut făgăduința Domnului, adică cele ce a făcut Hristos, și probabil, dacă ar fi să comparăm, mai mari decât acestea.

Călugăria, drept înțeleasă și drept trăită, este o mucenicie de o viață întreagă. „Mucenic” vine de la „muncă”, care în româna veche însemna „chin”, acum a devenit „lucrare”, „lucru”. Cuvântul „muncile Iadului” e un cuvânt slavon. Sinonimul grecesc este „martir”. „Martir” înseamnă „martor”, etimologic vorbind. Martor a ce? Martor al unei Vieți, care nu poate fi atinsă de nimic din lumea stricăciunii, a morții, a minciunii, a mândriei. Care mândrie este, ziceam, acel ștecher, pe care, dacă-l scoatem din priză, s-a dus cu toată realitatea virtuală a tot ce nu este Dumnezeu. De ce zic „virtuală”? Iadul nu de Dumnezeu a fost făcut, Dumnezeu a făcut numai lucruri bune și bune foarte. Deci tot ce este în afara lui Dumnezeu este numai o realitate virtuală și are putere numai asupra acelora care trăiesc în virtualitatea mândriei, a minciunii. Nevoința creștinului este de a ieși din această virtualitate. Martir, adică „martor”, martor al acestei Vieți. Martori cu adevărat au fost cei a căror mărturie a fost curată. Între cei 20.000 de mucenici de la Nicomedia, un nume se pare că nu a fost înscris ca mucenic. De ce? Pentru că în drum spre martiriu, a sfâșiat de pe un perete Decretul Cezarului, ca să prigonească pe creștini. Greșeala lui este că de acum încolo, el putea fi pedepsit de Cezar, așa cum socotește Cezarul, pentru faptul că s-a împotrivit Cezarului. El a purtat o mărturie felului în care Cezar cezărea asupra poporului lui. și mărturia lui pentru Viața nestricăcioasă nu era curată. Aceasta trebuie să o avem în minte, că „a mărturisi”, în română, se confundă cu „mărturie”, „a purta mărturie”, „a fi martor”. Înseamnă să fi martor acelei Vieți care trăiește în mădularele omului, care nu poate fi biruită, după cum zice Hristos, lui Petru: „Si aceasta este Biserica, pe care porțile Iadului nu o vor birui”.

Omul caută crucea lui Hristos

Cred că vin zilele când viața noastră trebuie să fie curată. Curată nu înseamnă că păcătuim pe ici pe acolo. Măcar gândirea noastră să fie dreaptă, să fie integră, să fie deplină. Că dacă nu, riscăm să fim înhățați de valurile, tsunami-urile post-moderne. Adevărata viață culminează cu crucea, paradoxal. Dar oare Biserica nu spune: „Bucură-te cruce, de viață făcătoare”. Cum „de viață făcătoare”, când Dătătorul de viață a murit pe ea? Trupul nu e totul, trupul a fost obiect de jertfă, și ni l-a dat ca împărtășanie, și sângele vărsat, la fel. Pentru ca și noi, mâncând trup și sânge, sub formă de pâine și vin, că știe că nu suntem canibali, mâncăm trup și sânge care au cunoscut înviere. și de aceea mâncăm viață veșnică, cum zice Hristos.

De când am fost hirotonit duhovnic, am auzit de foarte multe ori de la tineri, spovedanie de genul acesta: am încercat cele trupești sau cele trupești i-au încercat pe ei, și ori zic: „Dar n-am mers prea departe, sau până la capăt sau am mers până la capăt”, sau, cum spuneau câțiva: „O, părinte, când am avut prima dată experiența aceasta, după aceea m-am gândit: Asta a fost tot?!”. Două lucruri vreau să mai zic:

Asta a fost tot? Da, sigur, asta a fost tot; tu căutai dragostea, iar trupul, săracul de el, asta a fost tot ce ti-a putut oferi. De ce? Pentru că, în sine, nu este decât o funcție biologică și mai mult nu poate. E o funcție biologică pe care minciuna o învăluie într-un întreg misticism al trupului, și chiar sufletesc. Cauți împliniri sau mai știu eu ce. Cei care au avut experiența, așteptând lucrurile acestea, au rămas dezamăgiți. Adică, am fost amăgiți și suntem amăgiți, în măsura în care ne pot atrage peste măsură lucrurile acestea.

Până la capăt. Voiam să mă concentrez mai ales pe cuvântul acesta: „prea departe” sau „până la capăt”. Dragostea are nevoie să meargă până la capăt, și pe latura aceasta ne poticnește vrăjmașul și întunecă pe om, și merge până la așa-zisul capăt al apropierilor trupești, în legea lor, în limita lor, bune foarte, și de o deosebită frumusețe, dacă am avea destulă des-pătimire, ca să vedem cu ochi curat toată lucrarea aceasta a zămislirii chipului lui Dumnezeu, fie și după cădere.

Până la capăt; dragostea nu poate să se dea decât până la capăt, nu poate. Nu că nu poate, dar înțelegeți că este în firea ei, este un foc mistuitor, care îl mistuie pe însuși Dumnezeu. El se mistuie pe sine fiindcă El este dragoste. și dacă este vorba în istorie, într-o istorie în care lucrurile culmină cu moartea, atunci până la moarte se lasă mistuit de dragoste și se lasă mistuit de dragul celor iubiți. și când zice pe cruce: „Părinte, iată-i că nu știu ce fac!”, tot nu de ranele Lui se tânguia, ci se tânguia de ranele noastre, de întunericul nostru. Că nu știu bieții aceștia întunecați, că pe singurul lor adevărat prieten îl omoară. „Însă Eu muri-voi pentru ei, și prin moartea aceasta voi găsi altă cale spre a-i mântui, dacă n-am găsit răspuns de ascultare și de dragoste în ei; prin ura lor și prin criminalitatea lor, Mă las Eu, Dumnezeu nemuritor, omorât, și prin aceasta, prin jertfa aceasta, voi strica lucrarea morții și a iadului, și tot îi voi mântui!”.

Însă, bineînțeles, adaugă cei care vor: „Dă-ne Doamne să voim, și să voim mai deplin”. Marea erezie este felul în care înțelegem noi crucea, și zicem:”A, îmi port crucea!”, adică am multe de suferit. Echivalăm crucea cu suferința. Erezie!Crucea este dragostea, dragostea dusă – să cităm – „prea departe”, dragostea dusă „până la capăt”, dragostea adevărată, care nu are nevoie de acea împlinire trupească, bună foarte, pe care o poate trăi în legea ei și în limitele ei. Dar trebuie să meargă dincolo de aceasta. Crucea este acel lucru pe care omul îl dorește. și atunci când omul ajunge în păcat, până la acel capăt unde se „dez- amăgește” – și o, doară de s-ar dez-amăgi! – dar, dezamăgit fiind, crede că n-a fost destul, și caută altă experiență, caută altă persoană. Încearcă din ce în ce mai mult, și riscă să se împotmolească în ale păcatului, în ale minciunii, în ale întunericului, până la capăt.

Mă veți crede dacă vă voi spune că omul caută crucea lui Hristos? și nimic altceva. Domnul să ne lumineze, și atunci vom putea cânta: „O, cruce de viață făcătoare!”.

Părintele Rafail Noica

http://www.ganduridinierusalim.com/intr-un-tarziu-am-inteles-cu-ajutorul-domnului-ca-omul-intr-adevar-este-si-un-animal/

S: ILM