EGO ROBERT CALUL / SCENOMETRIE PUȘI
DINULESCU
de George Anca
EGO ROBERT CALUL / SCENOMETRIE PUȘI
DINULESCU de George Anca
Ego Robert Calul
Spectacolul-lectură Ego Robert Calul
– o scenometrie Puși Dinulescu – are premiera în 28 august 2017, 5 pm, Calderon
39, în interpretarea actorilor: Ioana Calotă, Alexandru Philippide, Julieta
Strâmbeanu, Gheorghe Dănilă, Romeo Tudor, Cristian Moțiu, Gabriela Tănase, Vali
Pena, Puiu Mărgescu, Ștefan Opreanu și...
Din Prefața autorului
M-apropiu de Cehov, al cărui subiect predilect, mai
ales în piese, este ratarea.
Cum? Să mă fac eu însumi ratat?
De ce nu? Oricum, viața mea de
familist s-a ratat.
O carieră fără carieră! Vezi, de-aia
sunt un ratat!
Pe lângă Dinu Săraru, care cum de n-a
intrat și el în Academie?- eu nu sunt decât un vierme, dar ce zic eu vierme?
Nu! Sunt pur și simpu un sub-vierme!
Probabil că cea mai mare greșeală
este că nu mi-a ajuns scrisul și m-am făcut și regizor. Mă obișnuisem cu mirosul de actriță, pe care
cine l-a-ncercat nu-l mai uită niciodată.
Bestia asta, precum Șiva parcă, avea
brațe multe și lungi.
Și mai era o chestie în povestea asta
cu regia la care eu nu m-am prins. Banii! Da, da! Banii! Am fost parcă forțat
să mă-ntorc la ea, la draga de literatură, pe care totuși mă gândisem s-o
abandonez.
După vârsta de 60 de am făcut altă
mișcare, surprinzătoare poate chiar și pentru mine și am laut-o-n serios de tot
cu teatrul. Cu dramaturgia..
*
motto-uri:
„Omul artist reușește să se smulgă
din el și să așeze acest real în care figurează propria sa dorință ca pe un
tablou” (D. Draghicesco).
... Sunt vise ce parcă le-am trăit
cândva și undeva, precum sunt lucruri viețuite despre care ne întrebăm dacă
n-au fost vis. (Mateiu Caragiale)
… Ovazihian: Nu prea eşti nebunatică.
Răposata mea soţie se căţăra pe pereţi...
Elena Suditu: Am să fiu...
Ovazihian: Nici subtext n-ai,
fetiţo...
Elena Suditu: Am să am şi subtext...
(Teodor Mazilu)
...ea râdea – se bucura mult – eu
eram serios –
dar fugeam ţinând-o de braţ. şi doar
mai târziu,
când a fulgerat şi s-a făcut o scurtă
zi albă, am văzut
că trecusem cu mult de curtea
noastră. (Mircea Ivănescu).
... Nu las în urma mea nici un ADN.
(Puși Dinulescu)
*
Să iasă toți brahmanii și turnătorii
din sală.
Eu sunt ca infinitul, un Neisprăvit!
*
”Stimaţi cititori, iertaţi-mi
măgăriile, dar sunt şi eu om.” “Dacă nu
ai religia textului, n-ai niciun Dumnezeu”.
“Şi pentru că mi-e frică de prea multă seriozitate şi mi-e frică şi de
răutatea mea, care cine ştie în momentul ăsta ce mai poate scoate din ea, să
stăm puţin şi să citim sau să cităm un pic de poezie, de poezie adevărată”.
„Nu-mi plac femeile pedante. / Îmi plac
femeile perdante / Care-au citit pe Eminescu și pe Dante...”
„Trăise, până nu demult, în Mahmudia,
/ Un tip care lucrase-n DIA / Și își iubea soția... // Dar nu-i plăcea din Puși
Dinulescu / Decât proza, nu gusta poezia / Și nici picanteria... / Dar într-o
zi dezinteria / L-a răpus, / La Mahmudia...”
„Nu-mi plac femeile pedante. / Îmi
plac femeile perdante / Care-au citit pe Eminescu și pe Dante...”
„Pe timpurile acelea, nicio pagină
din astea ale mele n-ar fi putut apărea, cu stilul ăsta al meu sifilitic”
Nu, nu cred că merit să vorbesc
despre Veneția, prea sunt plin de teatru și de politică și de futu-i mama ei de
treabă!”
„ E totul atât de trist, ca un șoșon
rupt, abandonat pe o câmpie nesfârșită, pe care plouă, tot plouă, fără sfârșit”
*
Romance somnambulo. Verde, verde, che
te chero verde. Verde carne, verde pelo. Mama lui de verde.
Băi nenică, păi tu ştii că toţi
malahiştii ăştia se trag din Ulysses. Tu eşti anti-Joyce total. Luna mea
gitana.
Kant nu contestă ideea de
dumnezeu. Marx a spus că evreii conduc
lumea prin creştinism. Blaga şi Roşca au
făcut teologie ca să scape de armată. Metafizica e a lui Hegel, nu te miri că
Stuart-Mill îl face schizofrenic, englezii sunt psihologişti, n-au niciun
metafizician mare. Kant a îngropat metafizica naturală. Stăniloae zice că
omenia e contrariul individualismului. Spiritualitatea ortodoxă, acceptată de
poporul român.
Rusia ne aşteaptă cu braţele
deschise.
*
...la șase ani m-am îmbătat prima
dată...avusesem umor cât putusem, nu puteam avea la infinit...
...atmosfera de sinucidere în
totalitate...invitații au început să curgă...Hipodrom, Bursă, Manitoiu,
Alcoolicul, Albinel., Tedi, și afară de ei alții, cei din gașca lui Costel și a
lui Șerifu, din celelalte găști, Coco, Florică, Sandu, Nicu și Răzvan. Mai
veneau două fete Sănvis-cu Șuncă și Viplă. Apoi a venit Monica. ...romanul
iubirii paradisiabile Mogoșoaia, până la proba profană, fără mai Dulcineea,
Urvashi. Monica...idealul se fărâmă în artificii, își precipită amoralitatea,
cu fete noi și verbiajul neoepisodic. Spre epic, deumorat, cum ar crește poate
acțiunea pecetluită de moartea lui Marin Preda și a Mogoșoaiei...
*
Puși: Georgescu s-a dus la local cu
nevasta şi cumnata. Deci Georgescu s-a
dus cu nevasta şi cumnata la acel bufet din cartier. după aia au murit la intervale mici şi
Georgescu şi nevastă-sa şi cumnata lui Georgescu şi soţul acestei cumnate.
Dar cei doi care-au rămas n-au reuşit
să facă şi ei copii şi astfel familia s-a stins.
*
Ayant l'expansion des choses
infinies,
Comme l'ambre, le musc, le benjoin et
l'encens,
Qui chantent les transports de
l'esprit et des sens.
— Charles Baudelaire
*
Tocmai când profesorul era mai
antrenat în expunerea sa, intră în clasa noastră un băiat de la producţie, cu
un aer umi1.
- Ce doreşti? îl întreabă profesorul.
- Păi... m-a trimes de la Decanat să
vă spun că vă roagă să terminaţi ora cu 10 minute mai devreme, fiindcă aici va
avea loc întâlnirea cu Vittorio de Sica.
Atât i-a trebuit lui G.V. S-a ridicat
pe vârfuri, avea nişte pantofi negri, bine lustruiţi, şi cu o demnitate
vibrantă a strigat:
-
Du-te, te rog, şi spune-i lui De Sica că aici predă G.V.!
*
Eram cu Monica pe strada Polonă din
Bucureşti.
Monica era singurul greiere care știa
italienește:
Le nostre labbra inaridite...
Buzele noastre uscate, traduceam eu
în gând.
Monica tot cânta, făcea piruete mari,
o aşteptam şi Monica tot cânta.
În faţa unei case, ne-am oprit. Pe
treapta de piatră, care intra-n asfalt, Monica s-a ridicat.
- Le nostre labbra inaridiet... a
şoptit ea.
*
Puși: Georgescu s-a dus la local cu
nevasta şi cumnata. Deci Georgescu s-a
dus cu nevasta şi cumnata la acel bufet din cartier. după aia au murit la intervale mici şi
Georgescu şi nevastă-sa şi cumnata lui Georgescu şi soţul acestei cumnate.
Dar cei doi care-au rămas n-au reuşit
să facă şi ei copii şi astfel familia s-a stins.
*
Dramatizează Robert Calul. O biografie urmată de o contrabiografie.
Vezi conflictul. Schițez o scenometrie pentru teatremul tău.
Personae: Grigore ( biograful), Puși
( biografiatul) – eventual și killerul (prefațatorul).
GRIGORE: Un etern șovăielnic.
PUȘI: Șovăirea sau șovăielnicul nu
sunt izvorul experimentului ci curiozitatea sau Curiosul. Noi, scriitorii
adevărați, nu suntem șovăielnici, fiindcă scriem cum ne dictează
subconștientul.
GEORGE: Well, Camus...
PUȘI: Caragiale în localizarea
Curiosul pedepsit.
KILLER: Carte care mă obligă să mă
despart definitiv de Puși cel de dinainte.
PUȘI: Timpul cerne valorile, dar le
mai cernem și noi.
GEORGE: Mă duc după killer.
Trecem la Robert Calul, nuvela
princeps. Cât că n-o să cabulipsec teatremul, voi tranșa paginile din care nu
se mai înțelege nimic. Pe cele 83 din care se înțelege tot, să-le dramatizeze
Edgar Wallace.
*
ROBERT CALUL (Abstract scenometric:)
*
DEBUTANTUL: Robert Calul a fost
prietenul meu cel mai bun, singurul prieten care mă-nţelegea.
ROBERT CALUL: Mă port fără să joc
teatru. Sunt mereu acelaşi, aşa cum inima mă-ndeamnă să fiu. Sunt Robert Calul,
cel fără habar şi nevoie de altceva decât de propriul lui altar. Sunt o
rugăciune.
Onoraţi prieteni, sunt un biet păun… Priviţi-mi penele…
Culorile lor pastelate, vouă, ochilor voştri, obişnuiţi doar cu alb şi negru…
ca-n filmele tragice… vouă… A fi copac e un nonsens… De fapt sunt pictor.
UNUL: Sunteți pictor?
ROBERT (din scrisoarea adresată
Suzanei):
Sângele meu te caută. Eşti atât de
frumoasă… Al nostru, al amândurora,
Robert.
AVIATORUL: Mai bine să ne plimbăm
pe-aici. Aerul e curat… Printre copacii acoperiţi cu zăpadă şi ţurţuri chiar…
ROBERT: Tu îţi baţi joc de mine.
AVIATORUL: Da. ( Robert se repede
şi-i arde o palmă. Aviatorul se prăbuşește. Se ridică).
De ce mă baţi?
ROBERT: Fiindcă mă enervezi, fiindcă
nu suport să fiu luat în răspăr… tocmai acum… în situaţia asta… nenorocită…
când nu ştiu ce-i cu Suzana… O pierd, mă-nţelegi, o pierd. Se va îmbolnăvi. Am
presentimentul că se va îmbolnăvi.
DEBUTANTUL: De ce-o fi murit?
DOCTORUL: Nu poate fi niciun dubiu, E moartă.
*
DEBUTANTUL: Unde-i fi tu, Robert?
(Întâi nu l-am recunoscut. Era cu spatele la mine, ţinea în degete o balanţă
oltenească, într-unul din talgere pusese un parmen, în celălalt un creţesc). Ce
faci?
ROBERT: Piaţa (și râse iar. Mă luă de braţ şi abia am putut
să mă ţin cu dânsu-n pas, cu paşii lui de uriaş, de cogeamite zdrahon). Ai
văzut balanţa mea? Ieri seară îţi vorbeam de atingeri, azi îţi vorbesc de
balanţă.
DEBUTANTUL: Dar n-am chef de lecţii.
ROBERT: Până acum ai fost un băiat
silitor… un bărbat silitor. Probabil te-ai emancipat. Asta mă bucură.
DEBUTANTUL: Eşti un om bucuros, am
zis eu şi l-am întrebat apoi, poate fiindcă n-aveam altceva de întrebat:
ROBERT: Cum ţi-a plăcut aseară?
DEBUTANTUL: Ce mă mai întrebi? Ştii
doar… a fost o prostie… Ca de obicei…
ROBERT: Ca de obicei, da…
DEBUTANTUL: Repeţi ce spun eu, vezi?
ROBERT: Vrei să luăm troleibuzul?
DEBUTANTUL:Dar unde să mergem? N-am
chef de mers nicăieri.
ROBERT: Mergem la mine. Vreau să-ţi
citesc nişte poezii.
DEBUTANTUL: Nu.
ROBERT: Atunci am să ţi le trimit
prin poştă. Tot ai să le citeşti.
DEBUTANTUL: Bine, trimite-le prin
poştă.
ROBERT: Uff! eşti câine, nu om! Sau măcar lasă-mă să-ţi
vorbesc de balanţă. Am şi scris o poezie cu titlul ei. Când m-ai întâlnit
tocmai terminasem să le-o recit negustorilor-grădinari. Ştii că le-a plăcut? Nu
vrei să ţi-o recit şi ţie?
DEBUTANTUL: Nu.
ROBERT: Atunci, ce dracu vrei?
DEBUTANTUL: Scuză-mă, Robert, dar
când mă vezi în ce hal sunt, tu mă iei cu lucruri d-astea, care n-au rost. Știi
că am și eu chestiile mele…
ROBERT: Dar tu, tocmai tu, mă
sfătuiai să m-apuc… Altfel nu m-aş fi apucat…n-aș fi scris nici un rând… până
acum. Nu-ţi aduci aminte de discuţia noastră despre odele amicale?
DEBUTANTUL: Nu-mi aduc aminte de
nimic!
ROBERT: Cum? Dar ce-i cu tine?
DEBUTANTUL: Balanţa…
ROBERT: Da. A început şi la tine să
scârţâie, domnule inginer!
DEBUTANTUL: Dar sunt şansonetist!
ROBERT: Eşti un rahat. Arată-mi
diploma de şansonetist!
*
DEBUTANTUL: Am luat din greşeală două
bilete, ia-l dumneata pe celălalt.
STUDENTA LA MEDICINĂ: Să ţi-l
plătesc?
DEBUTANTUL: Nu.
Scoase totuşi cinci zeci de bani şi
vrând-nevrând mi-i strecură în buzunar. Spuse cum o cheamă şi că-i studentă la
medicină, dar că incidentul cu biletul o amuzase.
DEBUTANTUL: Nu-mi faci şi mie o
autopsie?
STUDENTA: Ba, da, dar nu-i corect
„autopsie”, ci „necropsie”.
DEBUTANTUL: Fie…
STUDENTA: Când?
DEBUTANTUL: Să mă mai gândesc…
STUDENTA: Păi una zici şi…
DEBUTANTUL: În două zile îţi dau
răspunsul. (Am ajuns în dreptul casei ei).
STUDENTA: Nu vrei să mă săruţi?
DEBUTANTUL: Ba da. Dar să știi că
atunci te iau cu mine!
STUDENTA: Întâi, hai să bem ceva!
DEBUTANTUL: Să bem? Dar nu beau. Nu
beau, din principiu.
STUDENTA: Şi din mai ce?
DEBUTANTUL: Tot din principiu. La
poftă… (Băurăm).
STUDENTA: Îmi place de tine că eşti
un adevărat bărbat!
DEBUTANTUL: Nu crezi că-i prematur să
spui asta?
STUDENTA: Mă iubeşti?
DEBUTANTUL: Da.
STUDENTA: Atunci, să mergem.
DEBUTANTUL: Cum se face că eşti atât
de inteligentă? De mult îmi doresc o femeie inteligentă.
STUDENTA: Nu ştiu.
DEBUTANTUL: De ce nu ştii?
STUDENTA: Fiindcă eşti aşa de drăguţ
şi spui lucrurilor pe nume.
DEBUTANTUL: De ce nu te dezbraci?
STUDENTA: Fiindcă mi-e ruşine.
DEBUTANTUL: Fată inteligentă şi să-i
fie ruşine?
STUDENTA: N-am chef să mă dezbrac,
sărută-mă întâi. (Atunci am aprins lumina şi am dat şi drumul la radio.).
DEBUTANTUL: Şi nu ţi se pare că viaţa
e altceva decât ceea ce facem noi acum?
STUDENTA: Nu, nu mi se pare.
DEBUTANTUL: După părerea mea, viaţa e
mai dură şi lucrurile astea n-au rost. N-are nici un rost să fim animale.
STUDENTA: Dacă părinţii noştri n-ar
fi fost animale, noi n-am mai exista.
DEBUTANTUL: Bine, dar eu nu simt
nevoia să am copii. Dac-aş avea copii, ar fi probabil mult mai proşti decât
mine. La ce să-i am?
STUDENTA: Să ai o bucurie la
bătrâneţe... Ce-o fi cu noi?
DEBUTANTUL: Noi suntem şi apa şi
rechinul în acelaşi timp.
STUDENTA: Bine. Dar mă iubeşti?
DEBUTANTUL: Nu.
STUDENTA: Pân-acum ziceai că da.
DEBUTANTUL: Astă-seară nu te mai
iubesc, sunt obosit. Poate mâine seară…
STUDENTA: Nu m-ai înţeles.
DEBUTANTUL: Te-am înţeles, dar e
acelaşi lucru. Tu trebuie să-nţelegi.
STUDENTA: N-am ce.
DEBUTANTUL: Păcat.
STUDENTA: Să ne certăm.
DEBUTANTUL: Da.
STUDENTA: Pe cât timp?
DEBUTANTUL: Pe totdeauna. Tu nu eşti
altceva decât un animal.
STUDENTA: Dar sunt inteligentă.
DEBUTANTUL: Ştiu, dar…
STUDENTA: Dar tu nu eşti animal?
DEBUTANTUL: Ba da, dar nu pot iubi
tot un animal.
STUDENTA: Îţi trebuie un om…
DEBUTANTUL: Aiurea… Îmi trebuie o
idee, omul e un animal. Totuşi ideile sunt în oameni. Pot iubi oamenii pentru
ideile lor.
STUDENTA: Dar pentru ideile mele…
DEBUTANTUL: Nu le cunosc şi nu mă
interesează să le cunosc, de-acum încolo... Caut altceva!
STUDENTA: Ce?
DEBUTANTUL: Nu ştiu.
STUDENTA: Tu mereu cauţi altceva?
DEBUTANTUL: Da.
*
DEBUTANTUL:Cum s-a-ntâmplat?
FEMEIA BĂTRÂNĂ: Dar cine sunteţi dumneavoastră?
DEBUTANTUL: Un prieten.
BĂTRÂNA: Dar ce să se fi întâmplat?
DEBUTANTUL: Cum cu cine? Cu prietenul
meu. Ce s-a-ntâmplat cu Robert?
BĂTRÂNA: Care Robert?
DEBUTANTUL: Robert, prietenul meu. A
locuit aici şi-acum o lună a murit.
BĂTRÂNA: Nu ştiu.
DEBUTANTUL: Bine.
BĂTRÂNA: Altceva mai doriţi?
DEBUTANTUL: Cum? Nu l-aţi cunoscut?
BĂTRÂNA: Ba da. Sunteţi chiar
prietenul lui? (... văzui o tingire... O am desprins-o din perete).
DEBUTANTUL: E de alamă?
BĂTRÂNA: Da.
DEBUTANTUL: N-aveţi un ziar?
BĂTRÂNA: Vreţi să luaţi tingirea?
făcu bătrâna.
DEBUTANTUL: Nu. Dar vreau s-o
învelesc.
BĂTRÂNA: Pot să vi-o dăruiesc.
DEBUTANTUL: Mulţumesc. Era a lui
Robert?
BĂTRÂNA: Da.
DEBUTANTUL: Dumneavoastră l-aţi omorât pe Robert?
BĂTRÂNA: Da.
DEBUTANTUL: De ce?
BĂTRÂNA: Era un chiriaş teribil de
nesuferit. Fiica mea era îndrăgostită de el. Ştiam că noaptea, câteodată, intra
în camera lui.
DEBUTANTUL: E frumoasă fiica
dumneavoastră?
BĂTRÂNA: Nu, dar e inteligentă.
DEBUTANTUL: Cât de inteligentă?
BĂTRÂNA: Foarte inteligentă.
DEBUTANTUL: Aţi omorât-o şi pe ea?
BĂTRÂNA: Bineînţeles.
DEBUTANTUL: Atunci cum de nu v-au
arestat?
BĂTRÂNA: Sunt nebună.
DEBUTANTUL: Și de ce nu v-au internat
într-un ospiciu?
BĂTRÂNA: Când i-am ucis pe Robert şi
pe fiica mea evadasem pentru prima oară, acum am evadat a doua oară.
DEBUTANTUL: De unde cunoşteaţi care
sunt relaţiile între Robert şi fiica dumneavoastră?
BĂTRÂNA: De la o vecină.
DEBUTANTUL: Şi era adevărat?
BĂTRÂNA: Nu.
DEBUTANTUL: Când i-aţi ucis ştiaţi că
nu-i adevărat?
BĂTRÂNA: Da.
DEBUTANTUL:Atunci de ce i-aţi ucis?
BĂTRÂNA: Din motive tehnice.
*
– De ce ai venit? am întrebat eu.
– Fiindcă mi s-a telegrafiat.
– Cine ţi-a telegrafiat?
– Nu ştiu.
– Şi cum te cheamă?
– Nu mă mai recunoşti?
– Nu.
– Nici eu nu te mai recunosc.
– Atunci e o greşală.
– Da.
– E foarte romantică situaţia în care
ne găsim.
– Da.
– Cât de romantică?
– Roz de romantică.
Am sărit din pat, m-am ridicat în
picioare, am luat-o de mijloc şi repede, ca să nu uit, ca nu cumva timpul să
treacă şi vorbele mele să aibă timpul de-a se duce, i-am spus:
– Hai să ne logodim.
– Aşa repede?
– Da.
– Nici nu ştiu cine eşti.
– Atunci de ce m-ai luat şi m-ai
îngrijit?
– Mi se făcuse milă de tine. Când am
ieşit din casă şi te-am găsit prăbuşit în faţa porţii, am crezut întâi că eşti
altcineva, pe urmă am ştiut că nu eşti decât tu. Nu mai era nimeni în
apropiere. A trebuit atunci eu singură să te târăsc până înăuntru, să te pun în
pat, şi să-ţi dau doctorii.
– Cât timp am stat aşa, fără să mă
trezesc?
– O săptămână.
– Atunci înseamnă că nu ţi s-a
telegrafiat.
– Ba da. Ieşisem din casă fiindcă mi
se telegrafiase.
– Cine-ţi telegrafiase?
– Nu ştiu.
– Ce scria în telegramă?
– Nu ştiu.
– Cum, nu ştii?
– Era într-o limbă străină, într-o
limbă pe care n-o cunosc.
– Poate a fost o greşală.
– Da. A fost o greşală. Tocmai mă
duceam la poştă să le spun că e o greşală.
– Şi nu te-ai mai dus?
– N-am mai putut.
– Dar cui îi era adresată telegrama?
– Mie mi-era adresată.
– Atunci nu putea fi vreo greşală.
– Nici nu ştiu ce să mai cred.
– Bine. Dar ne logodim?
– Poate că da.
– Atunci să fixăm data.
– Tu n-ai nimic de făcut înainte de
asta?
– Ba da, trebuie să-mi iau rămas bun
de la Robert, prietenul meu care a murit.
– De când eşti tu bolnav poate l-o fi
şi înmormântat.
– Da. Trebuie totuşi să-mi iau rămas
bun. Nu ştiu cum să fac asta, dar trebuie. Nu vrei să m-ajuţi şi tu?
– Ba da. Aş dori… mi-e frică numai să
nu te încurc.
– N-ai să mă încurci. Uite, mâine
dimineaţă plecăm şi găsim ce-avem de făcut. Până atunci trebuie să ne obişnuim
unul cu altul.
– Eu m-am şi obişnuit.
Dar mie mi-era mult mai greu. În
decursul acelei săptămâni ea avusese tot timpul să mă privească, să-şi
închipuie de mine cine ştie ce, în orice caz mă avusese tot timpul în faţă. Dar
eu? De-abia mă trezisem, abia acum o vedeam prima dată şi mi se părea extrem de
ridicol să fiu alături de ea, fiindcă, desigur, nu meritam şi fiindcă era mai
normal aşa. Adică normal, cum?
Rămăsăse o singură soluţie, ultima
soluţie. Am început să mă plimb prin cameră şi paşii mi se făceau din ce în ce
mai deşi. Când m-am oprit, ochii mi s-au pironit între ai ei. Aş fi dorit mult
să-i pot scoate, să-i desprind, să-i pot pune la loc, numai dac-ar fi insistat,
dar lucrurile nu erau atât de simple, cum puteau părea la prima vedere.
– Cum a murit Robert? întrebă ea.
– Vreau să scriu o carte despre el,
am zâmbit eu. Despre el şi despre mine.
– Şi despre tine?
– Nu, mai mult despre Robert. Dar de
unde știi cum îl chema?
–N-ai spus tu mai devreme? Dar aş
vrea să nu mă părăseşti niciodată, insistă ea.
– Dacă nu mă părăseşti tu, înseamnă
că vom fi toată viaţa împreună.
– Toată viaţa?
– Da. Ţi se pare prea mult?
– Nu. Dar e totuşi o sumă, o sumă
considerabilă. E de fapt singura sumă.
– E drept.
– Ştiu, dar mă gândesc să-ţi răspund
ceva inteligent. Nu ştiu ce.
Eram acum chiar lângă ea. Mă
aşezasem. Avea picioarele lungi, mi-era frică să nu fie prea subţiri,
întotdeauna picioarele lungi au riscul ăsta. Nu pot suferi femeile cu picioare
subţiri, îmi fac rău.
– Ne cunoaştem de prea puţin timp,
spuse fata iar.
– Asta n-are importanţă.
– Are!
– Are?
În cameră se făcuse prea cald, ar fi
trebuit deschise geamurile. Nici unul dintre noi nu se putea mişca, dar geamurile
erau aproape şi largi, înalte.
– Pot să deschid geamul? întrebă ea.
– Nu.
– Atunci pot să-l închid?
– Dar e închis.
– Întâi să-l deschid şi pe urmă să-l
închid.
Am stat în cumpănă vreo câteva
minute, pe urmă am dat din cap. Eram de-acord.
– N-o să-ţi pară rău dacă fac asta?
mai întrebă ea.
– Nu. Ştii la ce mă gândesc?
Fata se ridică de pe canapea şi
deschise geamurile larg, toate geamurile.
– Ca să-l putem căuta pe Robert, am
urmat eu, trebuie să facem rost de bani. Eu nu mai am bani. Tu n-ai?
După ce se aşezase iar lângă mine, se
ridică iar, se apropie deodată de geamuri, le-mpinse unul după altul şi le
răsuci foraibărele.
– Dar nişte sticle n-ai? am insistat
eu. Dac-am vinde sticle, am putea face rost de bani.
– Sticle am destule, spuse fata.
– De ce? Bei mult?
– Nu beau decât apă, dar vecinii mei
sunt mari beţivi şi îmi dăruiesc mie toate sticlele. E o tradiţie în casa asta.
Sunt cea mai frumoasă femeie din imobil!
În patru ţoşti mari şi într-un sac,
pe care l-am pus pe umeri, n-au încăput toate sticlele, dar mai multe nu puteam
să luăm. Noroc de căruciorul pe care l-am găsit în curte.
– Bun cărucior! M-am bucurat eu.
Am pus înăuntru două ţoşti.
Ea împingea căruciorul, iar eu veneam
după ea cu sacul, în care intrau de două ori mai multe sticle ca într-o ţoşcă.
– Sunt curioasă câţi bani o să luăm,
spuse fata.
N-avaem mult de mers până la centrul
de achiziţii şi parcă nici nu fusesem bolnav. Simţeam toţi muşchii plini de ser
sau de ceva în genul ăsta, simţeam cum se-ntind, ca praştia şi asta-mi era de
ajuns. Fata mergea înaintea mea şi împingea căruciorul cu grijă, îi era parcă
frică să nu vină cineva alergând să-i izbească sticlele şi să i le împrăşite.
Adică să i le spargă.
– Dar de ce ne trebuie aşa mulţi
bani? se-ntoarse ea, dar nu mă privi drept în față.
– Eu, dacă n-am bani, simt că nu sunt
eu însumi.
– Ce om ciudat eşti tu!
– Nu mă mai ţine de vorbă, că trebuie
să fiu atent, să nu scap sacul, m-am supărat eu.
Acum începusem să obosesc, dar nu-mi
venea încă să las sacul jos. Mi-ar fi fost foarte greu să-l iau în spate.
Muşchii începuseră să mă doară, dar ştiam că nu mai aveam mult, că mai puteam
încă rezista. De ce atunci să las sacul?
Fata se opri.
– Mă doare umărul, spuse ea. Nu mai
pot merge. Trebuie să ne oprim, să mă odihnesc.
Am uitat să spun că mai avea o țoșcă
și ea, a patra, agățată de umăr.
– Nu ne putem opri! am răcnit eu și
am mers în continuare nesmintit.
– Dar nu mai pot merge, mi s-a
anchilozat umărul! De ce nu vrei să ne oprim?
– Fiindcă nu se poate!
– Ce-i aia, nu se poate?
– Aia!
Fata abia se putea ţine acum după
mine. Trebuia să ne oprim. Am început să las sacul jos, lăsându-mă pe spate şi
rezemându-mă de gard. M-am întors, l-am luat în braţe şi având grijă să nu scap
cealaltă ţoşcă de pe umăr m-am lăsat pe vine şi am pus sacul lângă gard. Am
scos ţoşca de după umăr, am așezat-o lângă sac şi m-am întors să văd unde-i
fata.
La zece metri în urmă, încerca să se
ajute cu stânga să-şi poată desprinde din umăr ţoşca ei. M-am repezit la ea, am
ţinut cu amândouă mâinile de curelele ţoştii, ea se lăsă în jos şi am putut şi
eu lăsa traista pe pământ, lângă cărucior. Pe urmă, am împins eu căruciorul şi
am luat pe umăr traista până unde lăsasem sacul meu.
– Mai avem totuşi ceva de mers, zise
fata.
– Ştiu că mai avem. Numai de n-o fi
închis.
– N-ar fi bine să fie închis, dar
s-ar putea totuși să fie închis!
– Cine ştie?
– N-ar fi mai bine să dau eu o fugă
până acolo şi să văd dacă-i deschis? Dacă nu, să ne-ntoarcem…
– Acum nu ne mai putem întoarce.
– Dar dacă-i închis, trebuie să ne
întoarcem.
– Stăm acolo până se deschide.
Am găsit totuşi deschis, mai erau
încă înaintea noastră vreo zece persoane, dar asta nu era mult.
– Ai văzut că-i deschis? am râs eu.
– Am văzut!
– Am putea lua aproape o sută de lei.
– Nu s-o fi spart nici o sticlă pe
drum?
– La mine nu s-a spart nici una.
– Nici la mine, credeam că la tine.
– Totuşi, mai mult de
şaptezeci-optzeci de lei nu cred să luăm.
– De ce?
– Sunt cam multe sticle de o
jumătate.
– Mai mult de douăzeci nu sunt.
– Asta înseamnă că sunt totuşi multe.
– Dar mai aveam acasă sticle de un
litru!
– De ce nu mi-ai spus asta până acum?
– Uitasem. Şi nu ştiam că-i aşa mare
diferenţa de preţ.
– E destul de mare.
Când ne veni rândul, eu nu mai avui
nici un chef de vândut, dar în spatele nostru era destulă lume, nu puteam să
stau şi să mă mai gândesc. Am îÎnceput să le scot întâi din sac, una câte una.
– Frumoase sticle! spuse omul de la
centrul de achiziţii.
– Sunt amintiri de care cu greu mă
despart, spuse fata. Sticlele astea au fost pentru mine conştiinţa unei
superiorităţi!
– Vă înţeleg, recunoscu omul.
– Când poţi să te desprinzi de cele
câteva amintiri mai puternice şi mai gustoase pe care încă le păstrezi, pentru
a putea astfel trăi cu adevărat în prezent, atunci înseamnă că ai ajuns la
maximul de conductibilitate. Conductibilitatea e proba apartenenţei tale la un
prezent, am adăugat eu.
– Am devenit un conductor
excepţional! surâse fata.
De-abia deşertasem sacul şi una din
ţoştile tovarăşei mele că masa achizitorului se şi umpluse.
– Sunteţi căsătoriţi? întrebă el.
– Suntem hămesiţi! am răspuns eu în
locul ei.
– Hai, să plecăm mai repede! îmi
sopţi fata.
– Stai să terminăm întâi de dat
sticlele, am observat eu, fără să-mi feresc vocea.
Numai trei sticle erau ciobite. Le-am
lăsat şi pe acelea, fără să le vindem, fiindcă tot nu mai aveam ce să facem cu
ele. Erau două sticle verzi, de apă minerală şi una de vermut, tot de un
kilogram, care era de fapt crăpată. Pierdeam dintr-o dată cinci lei şi zece
bani.
– Căruciorul nu-l cumpăraţi?am
întrebat eu.
– Nu-i al nostru, sări fata, nu-l
putem vinde!
Am ieşit cât am putut de repede. Eu,
cu mâinile în buzunare, o luasem înainte şi o lăsasem pe ea să târâie
căruciorul. Dar începu și ea să grăbească paşii. M-ajunse.
– Acum avem destui bani, spuse ea,
putem începe cercetările.
– Nu mai am nici un chef de
cercetări!
– Dar nu putem face altfel, e vorba
de liniştea ta sufletească…
– Şi ce-am mai putea descoperi nou?
De fapt, nu-i vorba de vreo descoperire, dar într-un fel sau în altul simt
nevoia acelui rămas bun, de care ţi-am mai vorbit.
– Și unde ar trebui să ne ducem
întâi? făcu ea.
– Acasă.
– Acasă?
– Da. Am o idee. Nu e ceva grozav,
dar altceva deocamdată nu văd. Aşa trebuie început!
*
Cum am ajuns, fata a scos banii, i-a
numărat şi i-a pus pe o masă din colţ, de lângă telefon.
Lăsase capu-n pământ.
Aplecată uşor din spate, cu părul acoperindu-i
urechile dintr-o parte, era în faţa mea şi îndrăzni, în sfârşit:
– Trebuie să-ţi spun ceva!
– Spune!
– Pe Robert l-am cunoscut foarte
bine. Când am primit telegrama, aveam impresia că-i de la el. Îi plăcea să se
ţină de lucruri în genul ăsta. Ştiam că e imposibil, că a murit, am şi fost la
înmormântare, dar mă gândeam că altcineva nu putea fi. Am cunoscut-o şi pe fata
care a fost ucisă odată cu el. Am fost colege de liceu. Era o fată foarte
inteligentă, cea mai inteligentă fată din liceu.
– De ce nu mi-ai spus până acum?
– Nu puteam. Toate sticlele erau de
la Robert. Cât timp le ţineam lângă mine, nu puteam mărturisi nimic. Jurasem.
– Cui? Lui?
– Lui. Era îndrăgostit de mine şi eu
eram puţin îndrăgostită de el, însă credeam şi eu, ca şi alţii, că e şi mai
îndrăgostită de el fosta mea colegă de liceu, ceea ce era fals.
–Te-ai culcat vreodată cu Robert?
– De două ori. Ca să-mi salvez
reputaţia, mă travestisem, ca să semăn cât mai bine cu fosta mea colegă de
liceu, Robert a murit din cauza mea, din cauza răutăţii mele. Ce trebuie să
fac?
– Robert n-a lăsat niciun mesaj?
– Era un om foarte bun, era cel mai
bun om de pe pământ, dar nu-l puteam iubi. Era prea dur…
– Şi ce mesaj a lăsat? Ţi-a lăsat ţie
vreun mesaj? Nu ţi-a lăsat nimic pentru mine?
– Poate ştii că a fost asasinat. Nu
ştia că va muri. Mi-a povestit totuşi mult de tine. Spunea că…
Nu mă mai puteam stăpâni. Îmi venea
să mă ridic de pe scaunul acela şchiop, să smulg lampa din tavan, s-o calc în
picioare, toate trebuia să le fac.
– Nu vrei să mănânci ceva? întrebă
fata.
– Ba da. Ce ai de mâncare?
– Nişte ostropel.
– Fă şi mămăligă. Vin ai?
– Nu beau decât apă şi nu ţin în casă
vin, ţuică sau altceva.
– Nu pot mânca ostropel fără vin.
M-am ridicat de pe scaun, am ajuns
până în faţa ei şi am îngenunchiat.
– Nu vrei s-aprind nişte tămâie?
întrebă ea.
– Nu.
– Ce vrei, atunci?
– Să-mi povesteşti mai departe.
– Dar de ce-ai îngenuncheat?
– Fiindcă eşti frumoasă, fiindcă
Robert te-a iubit şi tu te-ai culcat cu el. Cum de ţi-a venit ideea asta?
– E vorba de o amuletă.
– De-o amuletă…
– Îmi promisese o amuletă. Eu sunt
superstiţioasă. Venise până atunci aproape în fiecare seară, cu o sticlă-două.
Bea și pleca.
– Ce-ţi spunea?
– Că sunt frumoasă şi că într-o zi
sau într-o noapte îmi va dărui amuleta.
– Şi-ntr-o noapte…
– Da. Ştii bine ce-am făcut. Am
intrat în camera lui, niciodată nu o-nchidea cu cheia, am aflat asta pe urmă…
– Şi pe urmă?
-
Nu era acolo. L-am aşteptat. A venit foarte târziu. Şi era beat. Întâi
nu m-a recunoscut, a crezut că sunt colega mea şi a vrut să mă dea afară. A
aprins lumina mare. Atunci m-a recunoscut. A căzut în genunchi. Şedea aşa cum
stai şi tu acum. „Dă-mi amuleta!”, am spus eu. A căutat într-un sertar şi a
scos o broşă. Nu era frumoasă. Mi-a dat-o. „Nu pleci?”, m-a-ntrebat. „Nu,nu!”,
am spus eu şi am început să mă dezbrac. Era prima oară când mă dezbrăcam în
faţa unui bărbat. Se uita la mine ca la un glob. Dar nu sunt grasă. Pot să mă
dezbrac şi în faţa ta, să te convingi.
– Nu-i nevoie, îmi pari mai degrabă
slabă.
– Nu sunt nici slabă. Pot totuşi să
mă dezbrac!
– Mai sunt două ore până-nserează. Te
vei dezbrăca atunci.
– Mai e aşa de puţin? Nici n-am
mâncat. Dacă n-avem vin, nu vrei să iei totuşi nişte ostropel?
– De fapt mai sunt vreo patru ore
până înserează. De-abia e ora patru. Arată-mi amuleta!
- N-are rost, nu-i nimic de capul ei,
cred că nici nu-i amuletă, în orice caz nu e nici pentru mine, nici pentru
tine. O fi fost pentru Robert. De asta a murit, că mi-a dăruit amuleta. E o
broşă obişnuită.
– Tu ai auzit de Suzana?
– Nu. N-am auzit.
– Să citeşti cartea mea, vei afla
poate unele lucruri care te interesează.
E vorba acolo şi de Suzana.
– Suzana, spui?
– Da.
– Păi, Suzana o chema şi pe colega
mea de liceu.
– O fi o coincidenţă. Suzana, de care
vorbesc eu, a murit câteva luni înaintea lui Robert. E, desigur, altă Suzana!
– Timpul e ceva relativ.
– Ştiu. Dar în cazul ăsta nu e
relativ.
– Spune-mi? Sunt frumoasă?
– Nu pot să-mi dau seama.
Dezbracă-te-ntâi!
– Dar nu s-a-ntunecat.
– Mai sunt aproape patru ore, până
atunci nu te poţi dezbrăca. Nu se obişnuieşte să te dezbraci în faţa unui
bărbat înainte de-a-nsera.
– Da. Aşa e. De ce oare?
– Nu pot să-mi explic. Totuşi, aşa e
frumos.
– Tu nu eşti frumos.
– Da. Dar sunt bărbat.
– Asta n-are importanţă, totuşi
semeni atât de mult cu Robert…
– Îţi pare rău că a murit?
– Acum, că te-am întâlnit pe tine,
trebuie să recunosc ceva.
– Că nu-ţi mai pare rău...
– Mă-ntreb totuşi, de ce nu l-am
iubit mai mult?
– Spuneai că din cauza durităţii.
– Cu mine era foarte bun şi în
general era foarte bun.
– Hai să cumpărăm un chil de vin!
– Ştii, trebuie să-ţi spun ceva.
Robert a lăsat pentru tine ceva. Mi-a spus asta a doua oară când m-am culcat cu
el. A îngropat în curte o sticlă, sub ulm. Acolo a lăsat o scrisoare.
– O vom lua mâine, o vom citi atunci.
– O îngropase încă de acum câteva
luni, când aflase că ai de gând să scrii ceva despre el.
– Scriam mereu unul despre altul.
– Nu. Spunea că vrei să scrii un
roman despre el şi despre tine.
– Dar gândul ăsta mi-a venit abia
acum două săptămâni. Cum puteam să-i spun acum câteva luni?
– Ţi-am spus că timpul e relativ.
– Da. Dar în cazul ăsta nu e relativ,
e acelaşi lucru ca şi în cazul identităţii Suzanei.
– Mai sunt trei ore până înserează.
– Da. Mai sunt numai trei ore. Cum a
trecut o oră?
– De s-ar însera mai repede…
– Să cumpărăm întâi ceva…
*
Când m-am trezit din somn, în jurul
meu nu mai era nimeni. Mi-am dat seama de asta aproape imediat, am avut o
tresărire, am sărit și am căutat să
mă-ndepărtez cât mai repede de locul acela, unde-aș fi putut fi găsit, unde
puteam fi atacat. Nu se luminase încă de ziuă şi dormisem foarte prost. M-am
ascuns în colţul opus, dar, după două minute, în care timp am făcut tot felul
de presupuneri, mi-am dat seama că nu mai avea nici un rost să mă feresc.
Lucrurile din jurul meu n-aveau
contururile cunoscute şi probabil doar asta mă făcuse să-mi fie atât de frică.
Se lumina acum. Chiar lângă mine era un aparat de radio, nu semăna cu al meu şi
nu am avut curajul să-l încerc. Nu ştiam cum se deschide.
Hainele-mi erau pe un scaun, claie
peste grămadă şi pantalonii bineînţeles nu mai aveau dungă, iar cămaşa mea era
cocoloş. Am deschis geamul şi am început să mă îmbrac. Răcoarea uşoară a
dimineţii ajunse până la mine, mă-nfăşură într-un fular parfumat, mă ajută să
mă-mbrac, fiindcă tot nu mă trezisem de-a binelea. Pe urmă am deschis totuși
aparatul de radio. Becurile de la scală se aprinseră și începu un gâjâit.
Atunci fata intră în cameră şi-mi
spuse:
– Ce mult ai dormit! Eu n-am mai
putut să rămân. Să isprăvim odată cu treburile, nervii mei nu mai rezistă. Vrei
să mănânci ceva?
– Nu.
– Mă duc să te-aştept sub ulm. Fă
întâi puţină gimnastică. Bea măcar o cafea. Ţi-am făcut-o şi e dincolo.
Te-aştept sub ulm, grăbeşte-te, îţi spun încă o dată, nervii mei nu mai
rezistă!
– Bine.
După ce ieşi, după ce am rămas iar
singur, am închis aparatul de radio. Mă uitam în oglindă şi-mi potriveam
cravata, căutam s-ascund creţurile cămăşii care-mi dădeau un aer atât de
neglijent. Am intrat repede dincolo, mi-am luat cafeaua, care se şi răcise,
prin vine parcă sângele porni să treacă mai repede şi eu aveam din ce în ce mai
mult senzaţia că-mi intru iar în piele.
Când am deschis uşa, picioarele
începură să-mi meargă singure, am coborât cele cinci trepte, am luat-o pe aleea
care dădea în poartă, poarta era deschisă şi am luat-o pe trotuar, spre
celălalt capăt al străzii, care nu era departe şi care fusese locul unde până
acum aproape o lună şi jumătate stătuse Robert.
Aş fi vrut în mintea mea mii de
gânduri să se zbată, să-şi caute drum, toate deodată să-ncerce să se desprindă,
dar fiecare în folosul lui însuşi, în aşa fel încât în momentul în care aş fi
ajuns în faţa porţii lui Robert să fiu cât mai turburat.
– Robert! începui eu să strig.
Robert!
Alergam şi după ce am dat la o parte
poarta, când am intrat în grădină, au început deja gândurile să-şi iasă
dintr-un fel de matcă, să mi se-nfierbânte capul, să vreau într-adevăr să ajung
cât mai repede sub ulm.
Fata era aşezată-n iarbă. Fusta albă
îi acoperea genunchii puternici şi părul coborât până jos îi dădea un aer de
vas de lut. Era foarte stupid să porneşti de la părul lung și s-ajungi la vasul
de lut, dar, încă pe când eram elev, profesorul de psihologie mă trimesese la
psihiatru.
– Dumneata eşti un fel de Rangoon,
îmi spusese profesorul.
– Dar ce este Rangoon?
– Capitala Birmaniei. Dar du-te mai
bine la psihiatru, să vină părinţii la şcoală, am să le spun să te ducă la
psihiatru.
Fusesem şi la psihiatru, dar n-are
rost acum să insist asupra unor amănunte, care nu prea au rost, mai ales atunci
când e vorba de cu totul alte chestii.
– Ăsta e locul, spuse fata.
– În dreapta sau în stânga?
– Dar pomul e rotund.
Se gândi un timp apoi urmă:
– Dreapta şi stânga sunt egale din
punctul de vedere al unui pom cu tulpina rotundă.
– Dar toţi pomii au tulpina rotundă.
– Asta nu ştiu precis, recunoscu
fata.
Se ridică, îşi netezi fusta şi
întrebă iar:
– Dar n-ai adus o sapă, un hârleţ sau
aşa ceva?
– Nu. De unde s-aduc?
– Păi, de la mine!
– A! De la tine… Nu-i nimic, vom
scurma cu unghiile!
– Nu a plouat de mult, observă fata.
– Dar prietenul meu n-a lăsat cu
limbă de moarte să scurmăm cu unghiile ca să putem găsi mesajul?
– Ba da! De unde ştii?
– Mi-am închipuit, asta era în felul
lui de a concepe lucrurile. Era ferm convins că nu poţi descoperi nimic fără a
te purifica întâi prin durere. Spunea odată că purificarea este un fel de
tribut pe care-l plăteşi ca să te poţi desprinde. Altfel nu ai posibilitatea
obiectivării.
– Dar purificarea e o negaţie.
– Eşti fantastică! Sigur! Numai că
ştii bine că nu poţi rămâne la negaţie, că purificarea nu e un scop în sine, că
nu e decât un mijloc. Deci că neantul este un mijloc. Purificarea e neantul.
Neantul îţi neagă personalitatea, dar nu pentru a te risipi, pentru a deveni
stafie, ci pentru a-ţi reda personalitatea. Neantul este mai degrabă un
atelier.
– Nu ştiu dacă fac bine ce fac…
– Totuşi…
– M-au impresionat atât de mult
vorbele tale, încât aş fi în stare să comit un fel de impietate. Şi nu numai o
impietate. Prin ceea ce spun acum, aş putea să te distrug! Dar mi-e milă de
tine şi mila mea e mai puternică decât raţiunea. Dac-ai începe într-adevăr să
cauţi mesajul, dac-ai începe să scormoneşti cu unghiile, degetele tale s-ar
însângera, ai pierde, poate, prea mult sânge, poate n-ai avea nici destulă
forţă…
– Dacă aş putea găsi mesajul fără
să-mi sânger buricele, fără pericolul de a mă infecta, mi-aş păstra forţele pe
care le irosesc acum, pentru a căuta încă mai departe; mesajul ăsta nu-i decât
un punct de plecare!
– Să ştii că mesajul nu e îngropat…
– Cum?
– Robert mi-a transmis mie mesajul,
dar m-a rugat să te las întâi să cauţi singur.
– Eu voi căuta mai departe decât
Robert!
– Robert n-a fost decât profet, nimic
altceva.
– Se poate.
– Şi numai în privinţa ta. Tu trebuie
să fii ceva mult mai larg, să îmbrăţişezi tot albastrul cerului, tot cenuşiul
mării, pentru a-l înfăţişa oamenilor, tuturor oamenilor. Tu nu trebuie să te
cauţi pe tine însuţi, să te mai întrebi dacă ai vreun rost sau nu sau vreo
valoare oarecare…Tu nu mai trebuie să cauţi să-ţi construieşti propria ta
axiomă! Cu asta s-a ocupat Robert…
– Ăsta-i mesajul?
– Da. Şi mi-a mai spus că romanul sau
eseul sau romanul-eseu, pe care ai să-l scrii despre el şi despre tine nu va fi
decât ceva cu totul neînsemnat pe lângă ceea ce va urma, dar că fără să-l scrii
nu vei putea să te clarifici, să-ţi recunoşti încărcătura de prisos pe care
trebuie s-o laşi, pentru a zbura liber apoi, în sferele care ţi-s destinate. A
mai spus că cei ce nu te vor recunoaşte chiar din această primă carte a ta, se
vor căi mai târziu, dar că va fi prea târziu, pentru că tu trebuie să fii
recunoscut şi lăudat chiar de-acum, că tu eşti una din acele naturi rezonatoare
care trăieşte şi prosperă în marele succes, că eşti o natură solară şi extrem
de puternic legată de exterior.
– Deci Robert a făcut purificarea pentru
mine, Robert a murit pentru mine…
– Fără moartea lui, tu n-ai fi putut
şti nimic din ceea ce-ţi era organic necesar să ştii… pentru a putea deveni
ceea ce ţi-e sortit să devii, asta mi-a spus. Dealtfel, într-un fel sau altul,
asta ţi-o spun eu, acum, el chiar şi-a pregătit moartea, dar pentru că nu avea
putere să se sinucidă, a ales-o pe bătrâna aceea, pe care eu am ajutat-o să
evadeze, căreia eu i-am spus ce i-am spus, căreia eu i-am dat revolverul.
– Dar colega ta de liceu?
– De asta nu mi-am dat seama că o se
întâmple. Aici eu am greşit, restul a fost pregătit cu migală de mine şi
Robert, după ce ne-am culcat prima oară împreună, a doua zi dimineaţa.
– Dar cu mine te-ai culcat aseară? Că
nu mai ţin minte. Mi se înghesuie în cap atâtea lucruri care n-au importanţă
şi…
– Nu ştiu. Nici eu nu mai ţin minte.
Mi-e capul la altceva acum.
– Dar Robert, dacă se purificase,
dacă… descoperise astfel posibilitatea de a depăşi neantul, de a crea marile
opere…
- Robert e… uite, mă faci să spun
ceva care era mai bine s-o ştii, totuși… Robert a fost un alter-ego al tău,
Robert e un simbol. Nu ţi-ai dat seama până acum? Mi-e tare penibil să spun
lucrurilor atât de crud, pe numele lor adevărat. Şi, vezi, asta înseamnă că
stafia lui Robert poate reveni în orice moment. Depinde de tine…
– În primul rând de mine, dar…
– Ţi-am dat mesajul lui Robert. Ce
mai vrei? Asta mi-ai cerut!
*
... la șase ani m-am îmbătat prima
dată... avusesem umor cât putusem, nu
puteam avea la infinit... ... atmosferă
de sinucidere în totalitate... invitații au început să curgă... Hipodrom,
Bursă, Manițoiu, Alcoolicul, Albinel, Tedi, și afară de ei alții, cei din gașca
lui Costel și a lui Șerifu, din celelalte găști, Coco, Forică, Sandu, Nicu și
Răzvan. Mai veneau două fete Sănviș-cu-Șuncă și Viplă. Apoi a venit
Monica. ... romanul iubirii
paradisiabile Mogoșoaia, până la proba profană, fără mai Dulcineea, Urvashi,
Monica... idealul se fărâmă în
artificii, își precipită amoralitatea, cu fete noi și verbiajul neoepisodic,
spre epic, deumorat, cum ar crește poate acțiunea pecetluită de moartea lui
Marin Preda și a Mogoșoaiei...
*
Ayant l'expansion des choses
infinies,
Comme l'ambre, le musc, le benjoin et
l'encens,
Qui chantent les transports de
l'esprit et des sens.
— Charles Baudelaire
*
Tocmai când profesorul era mai
antrenat în expunerea sa, intră în clasa noastră un băiat de la producţie, cu
un aer umi1.
- Ce doreşti? îl întreabă profesorul.
- Păi... m-a trimes de la Decanat să
vă spun că vă roagă să terminaţi ora cu 10 minute mai devreme, fiindcă aici va
avea loc întâlnirea cu Vittorio de Sica.
Atât i-a trebuit lui G.V. S-a ridicat
pe vârfuri, avea nişte pantofi negri, bine lustruiţi, şi cu o demnitate
vibrantă a strigat:
-
Du-te, te rog, şi spune-i lui De Sica că aici predă G.V.!
*
Eram cu Monica pe strada Polonă din
Bucureşti.
Monica era singurul greiere care știa
italienește:
Le nostre labbra inaridite...
Buzele noastre uscate, traduceam eu
în gând.
Monica tot cânta, făcea piruete mari,
o aşteptam şi Monica tot cânta.
În faţa unei case, ne-am oprit. Pe
treapta de piatră, care intra-n asfalt, Monica s-a ridicat.
- Le nostre labbra inaridiet... a
şoptit ea.
*
Puși: Georgescu s-a dus la local cu
nevasta şi cumnata. Deci Georgescu s-a
dus cu nevasta şi cumnata la acel bufet din cartier. după aia au murit la intervale mici şi
Georgescu şi nevastă-sa şi cumnata lui Georgescu şi soţul acestei cumnate.
Dar cei doi care-au rămas n-au reuşit
să facă şi ei copii şi astfel familia s-a stins.
*
http://georgeanca.blogspot.com.au/2017/06/ego-robert-calul-scenometrie-pusi.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu