sâmbătă, 1 septembrie 2018

Anca - POEZIA SCALZILOR





POEZIA  SCALZILOR


Alma Christina Dinulescu - Puși Dinulescu – Robert Desnos – Șerban Foarță – Florin Costinescu – Ioan Miclău-Gepianu – Petru Văcăreanu – Silvia Cinca – Mioara Vergu – Moș Nelutzu G – Poexia Skalzilor – George Anca – Adina Dumitrescu





ALMA CHRISTINA DINULESCU

Am fost plecată

Am fost plecată o zi,
Am fost plecată o viaţă,
...
Ce importanţă are?
M-am întors.
Te-am găsit însângerat,
În plină luptă, pe viaţă şi pe moarte,
Cu nulităţi patentate, arhisuficiente,
În lipsa lor totală de talent si de jenă...
Hiene îmbuibate, înţepenite în proiect,
Vânzători patetici de cuvinte fără noimă.
Iar tu cauţi aprobarea lor?
Tu eşti în zona rarefiată a celor mai mari dintre mari.
Tu chiar nu pricepi cât eşti de incomod?
Cu talentul tău uriaş,
Cu gesticulaţia de haiduc
Şi cu inocenţa de sfânt nealterată...
Ai auzit de fenomenul de cultură mică?
Aşa se-ntamplă la porţile orientului,
Unde totul este luat in băşcălie,
Cu excepţia unor proşti importanţi,
Care se iau foarte în serios,
La porţile orientului, unde Tudoran e poet,
Disident şi mâine-poimâine academician.
Vorba lui Barbilian... apropo de Academie...
Suntem prin urmare pe maluri dâmboviţene,
Unde dimineţile sunt în mod definitiv pierdute, f
Fără drept de apel, pierdute...
Ce poţi face în această ţară
“de mare farmec si cu puţine virtuţi” în drumul ei şovăielnic,
spre un viitor incert şi dăncilian?
Şi-n crucea nopţii, când toată suflarea,
Care degeaba face umbră pământului, doarme,
Ridic o rugă fierbinte către Creator si
Ca-n psalmul lui David, strig:
- Surpă-i, Doamne, cu dreapta ta stăpânitoare şi atotputernică!




PUȘI  DINULESCU

Fiecare contact

Fiecare contact cu el
Este un fapt ştiintific cunoscut: structura plantelor se modifică dacă sunt bombardate cu Bach...
La fel si creierul uman. Îsi schimbă patternul, dacă se expune la muzica aceea clasică.
...
Elusive trec coyotii prin canioanele Laurel...
Intr-un mod ruşinos m-am îndrăgostit de el.
Ruşinos si fără scăpare, ca un pescăruş prins în laţ.
Pasărea liberă a devenit sclavă.
Se aşează pe palmele tale,
Tânjeste după mângâierile tale...
Libertatea ei eşti tu.
Viaţa ei esti tu.
Moartea ei eşti tu.
Fiecare contact cu el mă schimbă la nivel celular,
Aşa cum Bach modifică structural florile de cais...
Toate florile, toate petalele mele sunt îndreptate către el.
Aici nu mai e vorba de dragoste,
Este un viol dulce până la sânge.
Puşi Dinulescu şi colaboratorii




ȘERBAN  FOARȚĂ

[În atenţia dlui Liviu Dragnea !]
R o b e r t   D e s n o s
CEI PATRU FĂRĂ GÂT
...
Erau decapitaţi tuspatru,-ncât
Aveau, pe umeri, doar un ciot de gât:
Li se spunea cei patru fără gât.
Când beau şi ei, la birt sau cafenea,
O sticlă de orice, li se punea
Şi câteo pâlnie largă, lângă ea.
Când îmbucau cu noduri, sângerau,
Cântând, plângeau tuspatru şi erau
Şi mai însângeraţi dacă iubeau.
Când alergau, bătea un vânt din hău,
Când hohoteau, trăiau din plin, şi, zău,
Aveau un somn fără păreri de rău.
De rău, era dacă salahoreau,
Era-nspăimântător când hoinăreau,
Nu, însă, tot aşa când se jucau.
Când se jucau, erau ca noi, ca tine,
Ca mine, şi ca ceilalţi toţi, în fine,
Când se jucau, era cum e mai bine.
Dar când stăteau de vorbă, nu prea tare,
Era de drag; şi şi-ar fi dat oricare
Puţinul sânge pentru-o sărutare.
Aveau tuspatru,-n palmele lor dure,
Un nepătruns hăţiş de dungi obscure
Ca liniile ferate-ntr-o pădure.
Când se-aşezau, era mult mai solemn
Ca regii; după crucea lor de lemn,
Se piteau idolii, ca la un semn.
Li se-adusese capul, de "n" ori,
’Napoi, – găsit prin codri,-n vânători,
Sau la serate isprăvite-n zori,
Da-l respingeau, convinşi că-i mai cuminte
Ca ochii tăi să nu mai ia aminte
La nimeni, nici să-ţi mai aduci aminte.
Cu asta, cred, n-ai fi putut să-i mişti
Pe domnii pălărieri sau pe dentişti,
Norocul unora, pe alţii-i face trişti.
Cei patru fără gât vii, încă, îs;
Pe unu-l ştiu şi, chiar dacă-i de râs,
Şi p-ăilalţi trei poate că-i ştiu. Ei îs:
Unu,-Anatole,
Doi, Croquignole*,
Trei, Barbemolle,
Şi ultimul, tot Anatole.
Îi văd, de la un timp, tot mai puţin,
Căci, pân’ la urmă, nu-i decât un chin
Să mi te-ncârdui cu aşa un cin.
––––––––––––
* Personaj dintr-un BD de epocă, faimos, Les Pieds
nickelés de Louis Forton, al cărui prim fascicol apare
în 4 iunie 1908, – când Robert e-n vârstă de opt ani.
~*~
[Trad : Ş. F.]




FLORIN COSTINESCU

Mai des privesc

Mai des mă-ntorc din drum cu fruntea aplecată,
mai des privesc şi caut ce-a rămas,
un gest, o respiraţie nerepetată,...
un strigăt niciodată auzit, un pas,
Ce dor de toate câte se-ntâmplară,
acum când ştiu ce e steaua polară,
cât de departe e şi neajunsă,
că n-o mai pot ascunde-o într-o frunză!
Şi nu-i acesta joc de-a calendarul,
o răsfoire searbădă-ndărăt,
ci puntea ce o regăsesc în mine
de sclipitor şi spulberat omăt.




IOAN MICLĂU-GEPIANU

Cântec de leagăn

“O! nani, nani, floricea,
Tu ești a noastră mică stea,
Nu plânge, tu, iubirea mea!”

De-un blestem dulce-am fost legat,
De când eram copil în sat!
Știți cum? Vă spun acum, acum!
Cu alți copii sculptam praful din drum…,

Când dintr-un geam, aud arar:
“Ioanee, tu n-ai nici habar,
Că-n leagan plânge fata mea?
Ți-am spus doar să-ngrijești de ea!”

Eu, speriat, intrai în curte –
“O! nani, nani, floricea,
Tu ești a noastră mică stea,
Nu plânge, tu, iubirea mea!”

Dar prea jucai leagănul mic,
Eram și eu pe-atunci pitic,
Cu susu-n jos se-ntoarse dar,
Iar dedesubt steluța cu amar,

Plângea de să ridice satul!
Iar mama ei, lăsându-și aluatul:
“Tu vrei să îmi omori fetița?
O! pupei mama ochii și gurița!”

Și-mi zise iar: “Să ai grije mai bine”.
Și-n grije-o am și astăzi lângă mine!
“O! nani, nani Floricea,
Tu ești a noastră mică stea,
Nu plânge, tu, iubirea mea!”
~*~
(O poezie adevarată)




PETRU  VĂCĂREANU
Suntem ceea ce dăruim

Copacul iubeşte soarele
Te arde in umbra sa?
Floarea iubeşte ploaia
Te stropeşte când o miroşi?
Iubeşti bani ,eşti bacnotă?
Iubeşti apa,eşti peşte?
Iubeşti muntele,eşti stâncă?
Iubeşti păsările,eşti pană?
Iubeşti intunericul ai coarne?
Iubeşti pădurea,esti copac?
Dăruieşti iubire,eşti plin de iubire
Dăruieşti intuneric,eşti mască
Dăruieşti ce ai in buzunare
Eşti buzunar de cer
Iubeşti poezia,eşti poet
Atât ...singur mă întreb. .
Suntem ceea ce dăruim. .




SILVIA  CINCA

Petala de dor

Petala de dor din trandafirul roșu, a străpuns văzduhul izvorând din popasul de nor. Pe drumul speranței așteptând o rafală de vânt, s-o ducă-n plutire pe buzele tale în sărutul chemării.
Vântul nebun, înviat dintr-odată, din nori negri de griji și albi de speranțe, picături de ploaie duse petala cu dorul ei înflăcărat, în zile lungi de vară toridă. Plimbând-o-n zăduful blestemului cu foc, topind direcțiile și vrăjind-o în drumuri străine.
Impingând dorul în ne...putințele viselor, smulgând speranțe și chemări, petala de dor din trandafirul roșu, a visat chipul tău când durerile căutărilor, aduceau rătăciri pe drumuri neștiute, sub flăcări de nesupuse arderi deșarte.
Trezită din visul rătăcitor, petala și-a reamintit dorul de ființă. S-a strecurat în bucuria soarelui, chemând prin el drumul cel drept al aflării. Atunci în strălucirea unei raze, a privit în ochii omului când trandafirul roșu tocmai stingea durerea dorului, ducând petala spre buzele lui într-un sărut furat.





MIOARA VERGU

Vă mărturiseam

Vă mărturiseam acum fix un an. „Nu ştiu cine iubeşte viespile. Dar şi ele sunt o parte a Viului. Într-o groapă apărută din nesimţirea unui biped care a smuls o floare, sute de viespi, la geamul biroului meu, au şantier. Bag seamă, îşi amenajează un cuib. Roiesc ordonate. Nu înţelegeam, ieri, de ce atâta grabă! Venea ploaia. În dimineaţa asta, cât stropii au fost viguroşi, au stat ascunse. La câteva secunde după ce ploaia a stat, roboteala insectelor a reînceput. Cred că nu-i gata construcţia, nu au vreme de pierdut. Cât Viu, atâtea lecţii!”
Mi-a amintit fb.
M-am dus să văd locul. Viespile au plecat. Şi să ştiţi că-i trist! O fi vreo demonstraţie/lecţie că-i „rău cu rău, dar mai rău fără rău” ?!?






MOȘ  NELUTZU G
Marea Unire
Marea Unire de la 1 Decembrie 1918: lucruri decisive trecute sub tăcere şi altele celebre, dar fără corespondent în realitate

Matei Udrea in "Ce nu se spune"
1. Pentru a fi posibilă Unirea Transilvaniei cu România, punctată simbolic prin Marea Adunare de la 1 decembrie 1918, Vechiul Regat a subvenţionat şi sprijinit, decenii la rând, începând din secolul al XIX-lea, mişcarea naţională a compatrioţilor de peste arcul carpatic. Datorită politicii regilor Carol I şi Ferdinand şi a unor politicieni, în special a familiei Brătianu, românii care au luptat pentru emancipare şi pentru drepturile naţiunii în Transilvania sub dominaţia austro-ungară au reuşit să ţină piept presiunilor exercitate de autorităţile maghiare. Din fondurile secrete ale guvernului român s-au construit, printre altele, şcoli şi biserici româneşti, s-a finanţat mişcarea pentru drepturile românilor, s-au plătit amenzile dictate de Budapesta şi avocaţii care i-au apărat pe fruntaşii români judecaţi în tribunalele maghiare.
2. Adunarea de la Alba Iulia s-a organizat în timp ce asupra românilor se exercita, de către autorităţile maghiare, o campanie de intimidare. Sute de patrioţi au fost asasinaţi în numeroase oraşe transilvane de către unguri pentru că susţineau alipirea la România. În unele cazuri s-au comis masacre în masă, torturi şi atrocităţi greu de imaginat, cu fruntaşi ardeleni schingiuiţi, mutilaţi şi apoi îngropaţi de vii.
3. În ciuda hotărârii consemnate la Alba Iulia , unirea n-ar fi fost posibilă fără intervenţia trupelor române. Conform păcii de la Buftea cu Puterile Centrale, din 5 martie 1918, România se angajase, printre altele, să-şi reducă drastic puterea militară. Astfel că reluarea ostilităţilor, în noiembrie 1918, a găsit statul român într-o situaţie militară foarte delicată. În Est, bandele bolşevice şi naţionaliştii ucraineni ameninţau graniţa pe Nistru şi Bucovina . În interiorul ţării, agitatorii socialişti duceau o campanie puternică pentru a provoca o revoluţie roşie. Sub arme se aflau doar patru contingente.
Regele Ferdinand şi Regina Maria în 1919, la trecerea trupelor peste Tisa,
în timpul războiului româno-maghiar
Cu toate acestea, Diviziile VI şi VII Infanterie şi I şi II Vânători au intrat în Transilvania şi au ocupat linia Mureşului convenită cu aliaţii. Ungaria a reacţionat violent, lobby-ul pe lângă puterile occidentale a avut efect şi o perioadă trupele române n-au fost lăsate să mai înainteze, deşi înţelegerea din 1916, când României i s-a cerut de către Antantă să intre în război, stabilise linia frontierei în apropierea Tisei. Trupele maghiare şi cele de secui au declanşat atacuri asupra zonei preluate de români. Au existat numeroase victime. În paralel, românii rămaşi dincolo de linia de demarcaţie au fost supuşi unei campanii de teroare.
4. Unirea Transilvaniei cu România a fost înfăptuită, în realitate, pe câmpul de luptă, în urma unui război româno-maghiar deosebit de greu, declanşat de guvernul Ungariei şi încheiat doar după ce trupele române au zdrobit armata statului vecin şi au ocupat Budapesta.
5. În perioada 1919-1921, armatele română şi poloneză au stopat răspândirea bolşevismului în Europa anarhică şi ruinată de război. Propaganda bolşevică n-a găsit aderenţă în ţara noastră, iar atacurile forţelor sovietice au fost stopate pe graniţa de est, în timp ce armata română a eliberat Ungaria după ce în această ţară venise la putere guvernul sovietic condus de Bela Kuhn. În paralel, trupele conduse de generalul Pilsudski au repurtat victorii decisive într-un război foarte greu cu Armata Roşie care încerca să invadeze reînfiinţatul stat al Poloniei.
6. Iuliu Maniu nu a jucat niciun rol în Marea Unire. Avocat care profesa la Budapesta, acesta a militat, în acea perioadă, pentru o Transilvanie independentă. Date din arhiva serviciilor secrete româneşti arată că el a fost agent plătit de guvernul de la Bucureşti pentru activitatea de dinainte de 1918.
7.     Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1918, acolo unde 100.000 de emisari reprezentând Transilvania au votat unirea cu Regatul României, n-a jucat un rol determinant în evoluţia evenimentelor. În perioada interbelică, Marile Puteri învingătoare în Primul Război Mondial (Franţa şi Anglia) au considerat că România Mare este o creaţie artificială, apărută graţie bunăvoinţei lor.
8.     8. Recunoaşterea Unirii a fost condiţionată de Aliaţi de o serie de concesii economice ale României, între care modificarea Legii Minelor astfel încât resursele de petrol să poată fi exploatate de companii precum Standard Oil (trustul lui Rockefeller).




Din Skaldskaparmal
(Poezia skalzilor)

des cel blând veni în casă
la potir cu zeul corb
rege valuri aur sorb
de la skald murind îl lasă

şi pe Sigurdr
de  saţie corbii
zeului cargo
cu cheag de oşti
ale tăiatului Haddings
de viaţă-l despuiară
stăpânii lumii
la Oglo

Gondul şi Skogul
trimit pe Gauta Tyr
să aleagă regii
din neamul lui Yngvi
ce-or merge cu Odin
a fi în Valhall

la al lui Baldr sânger
valkirii se adună
si corbi şi Odin înger
picturi pe ziduri rună

zeu iute al junghierii
val şoim ducând cu pavor
corăbii nu le sperii
piticii te-mbăta-vor

Heimdallr-şi culcă roibul viu
pe rugul de zei catalept
jertfă lui al lui Odin fiu
corbul domn preaînţelept

ce vis o fi Odin grăi
mă voiam treaz până-n zi
Valhall-a pregăti
pentru trupele junghii
campionii îi zorii
repede a se trezi
băncile a risipi
cupele a limpezi
ca să toarne valkirii
prinţului când va sosi

se vede pe scutul meu cum
fiul părintelui neamurilor
o zdrobi cu puterea-i duium
şarpele ploii pământului înconjur

prinţe locul
mi-e norocul
mied din Odin
ţărm anglodin

acum când a lui Bodn patimă
să se rostească stă rostă az'
tăceţi a belicului natimă
şi ascultaţi al piticilor barcaz

de versu-mi nu vă fie teamă
nu întreţes batjocură
în a lui Odin steamă
cântarea îmi e focură

fii neamului lui Odin
copastia nu-nhaţă
când şarpele din zodii-n
adâncuri se dezmaţă

Gudrun şi-ucise
fiii în vise
mireasa domnului
wan-ul nesomnului
zici că Odin
cai subo'din
neproverbier
Hamdir nesăbier

ai lui Ivaldi
în zile pripe
nava Skilblandir
s-o înfiripe
lui Freyer onor
şi-al lui Njordr fecior

paznic de curcubeu faimos
şi înţelept la încleştat
cu Loki-n Singasteinn la os
fiu lui Faurbati ne-n păcat
din mame opt şi una făt
tot mânios având avut
pietroi cu Loki îndărăt
şi eu un imn că i-am făcut

săbii val pictor de dinţi
lupilor să le dai lustru
cum noi ne găsim alinţi
văilor de şerpi ilustru

a mea-i podoaba Fiul Horn
din aur meşteritul orn
pe cercul scutului adorn
a mării flamă ursa norn
nepoata Freyei lacrimi val
pe fruntea mamei în aval
dar de la Frodi corb frugal
îmi dete sâmb de aur gral

securea mea frumoasă
din fată curajoasă
mireasa-vana trasă
mi-o dete al lui Odin
spăimântător la ordin
stăpân pe săbii a mânat
fata lui Gefn la skald în pat
în aur foc marin sculptat

Sigurdr înfipt
în sânge-a fript
cord lui Fafnir
la foc de lir
îmi pare drept
inele scept
să-nghită aţa
lucind viaţa

trolii-mi spună
lună
sybilună
rună
sorună
terciună
ceralună
troll un ună

spună-mi scalzii
lui Vidurr calzii
lui Gautr cu darul
bardului harul
lui Yggr băuta
lui Arrayer lăuta
fierar caldul
vers e skaldul

bând văd un şarpe
cioplit pe cupă harpe
aprinzător de fiord
auzi ce plată îţi acord

spre apus îmi plutea
corabia
lui Odin inima
i-am luat să-mi stea

~*~
Versiuni de George Anca





ADINA  DUMITRESCU

Poezia academică modernă
- impresii de cititor -

          Neieşită încă din pasul muntos  aflat lângă fostul oraş roman Caudium din sudul Italiei,  aflată sub tirul de arme al samniţilor – alias – dezinteresul şi graba cititorilor sau mutarea preferinţelor literare spre fum, foc, furt şi fraze reduse la gemete strict „concupiscere”, poezia încearcă de zeci de ani să treacă prin furcile caudine şi să iasă la lumină. Şi iese o parte, cum nu, ori aceea cu harnaşamentul cel mai uşor, cu ideile cele mai puţine, cea cu impact rapid şi direct asupra cititorului, ori cea mai savantă. Numai că la noi, rar se avântă cineva spre ultima citată. Ne-au depăşit înaintaşii -  poeţii filozofi, căutătorii, iar indexul nostru este mereu îndreptat înspre ei. Mergem deci înainte, privind, arătând, înapoi. Doar că în timpurile de criză înfloresc artele. Poeţii, deci românii adevăraţi, că suntem o naţiune poetică,  stau cu condeiul aproape de filă şi de inimă. Orice efuziune sau necaz, de are timp sau nu are, românul-poet o pune repede pe hârtie pentru eternitate, numai că, timpul, acest balaur cu şapte capete  se hrăneşte cu ea, înainte de vederea tiparului. Şi chiar de a văzut, credeţi că este vreun impediment în zilele noastre să se dea cu piciorul balotului cu cărţi, eliberându-ne astfel drumuri? Căci suntem, mai mult ca alte naţii, şi una grăbită, parte din noi am pierdut obişnuinţa cititului, sau am căpătat-o pe cea a internetului, care iute ne duce acolo unde nici n-am visat… Aşadar, iată naţia cu mulţi poeţi grăbiţi ce-n fugă îşi uită trecutul, părinţii şi moşii-strămoşii, civilizaţiile ce se credeau nepieritoare, abisul şi piscul simţirilor. Iată naţia devenită fugă de cerc pe făgaşul dispariţiei istoriei nearanjate, a curgerii şi disipării acesteia, curgere ce-ar putea fi scoasă la lumină, ea reieşind din monumente, rămăşiţe arheologice, hrisoave, legende şi „cânturi”. Ne fiind atenţi, forţa centripetă ne poate duce chiar în mijlocul malaxorului continuu ce soarbe şi mixează identităţi, nefiinţe, uitări. Nu avem timp să privim înapoi şi în noi înşine, ne putem înscrie în concavitatea tunelului îndreptat spre aval, ca estuaru-n vărsare sau mai rău, ne putem automalaxa. Ne grăbim cu sacul plin, dar care are o densitate  mică. Cum orice acumulare nu se încadrează într-un plus şi minus infinit, ci duce brusc la schimbare, cum suntem deja nu numai cu vârful peniţei spre aderare, ci chiar primiţi membri cu drepturi depline, volens-nolens am intrat  şi cu creaţia literară în concursul mileniului. Baremuri de intrare nu am văzut, se prezintă fiecare cu ce are, dar urcarea pe podium cere expertiză, iar aceasta are condiţii de eligibilitate. Unii sunt mai eligibili decât alţii şi cum să nu fie? În afară de talent, la cât a avut acces poetul sau scriitorul român? Se poate el pune pe celălalt taler al balanţei alături de alt „unionist”? Noi, cei de pe margini ne facem griji.  Numai că, din când în când drumul nostru de coborâre ne este parte barat de formaţiuni asemănătoare florii de stâncă. Învingem inerţia, ţinem frâul din scurt şi cu greu ne oprim, dar o facem. Ducând foietajul de siliciu strălucitor mai aproape de ochi, avem în faţă o luminozitate şi o formă unică, depărtând-o, căpătăm cu totul altceva, la fel dacă îl mişcăm în stânga şi-n dreapta. Şi ne aflăm ca în faţa caleidoscopului copilăriei, în care fiecare mişcare ne aduce alt simţământ. Vedem până la urmă că citim o poezie, ceva ce nu s-a scris până atunci, o depărtăm puţin cu mirare şi ne spunem, măi ce ţi-e şi cu timpurile astea moderne!... Nici n-am schimbat locul şi în o mie de locuri am stat, nici n-am căutat în anale şi o mie de lucruri am aflat, nici nu ne-am analizat bine sentimentele şi ştim ce-am simţit! Ne privim mâinile… Cum de a dispărut floarea de mină şi când locul i-a fost luat de o poezie? Avem în faţă o carte de poezii sau de poeme în proză asemănătoare epopeilor trecutului, pe care nu le-a mai întrecut nimeni de atunci,  nici în tâlcuri, nici în frumuseţe, nici în mărime!... În aceeaşi lucrare stau Mahabharata sanscrită din itihasa – istoria Indiei, Iliada şi Odiseea, întreg Coranul, Talmudul  iudaic cu Tora ebraică şi aramaică descrisă de Moise, toate legendele lumii regăsite, reunite legendelor şi basmelor româneşti. O găsim pe Sita ramayanică alături sau asemănătore Esterei sau Eszterei care răpită  de „forţa răului – tâlharul răpitor de fete”, din ţipăt, trezeşte muntele Suhardul Mic (Cohard) şi-l face să-şi prăvălească o parte din stânci pe albia râului dând naştere Lacului Roşu. Găsim aici întreaga credinţă ortodoxă ce ne învăluie la sunetul toacei monahale, pădurea-ramul şi cântul, marea-visarea şi cerul, aducerea aminte, melancolia şi umorul. Voi, scepticii, nu mişcaţi capul în semn de neîncredere, râsul este un lucru prea serios ca să nu fie luat în seamă!… Căutând un loc găsim locurile, vecinătăţile, naşterea şi curgerea lor, ce le creşte deasupra şi ce le ascunde străfundul, ce le prezice viitorul şi ce formă sau gust au căpătat acestea pe parcursul  drumului. Mugurele te duce la ram, acesta la trunchiul copacului ce este legat prin rădăcini de pământ, iar prin reţelele gândului, la cer. Un fluid în deplasare continuă, lină, o întregire de Univers într-o strofă.
          Nu este la îndemâna oricui să compună o astfel de operă, căci aceasta este compoziţia literară  academică modernă atotcuprinzătoare  şi atotştiutoare, iar poetul „meşteşugar” este George Anca, personalitate înzestrată şi cu un  eclectism demn de un artist modern aşezat pe o întreagă filozofie a istoriei şi sociologiei. Parcurgându-i opera, încă de la început eşti paralizat de esenţa ideii, percutarea ei rapidă, şi totuşi, muzicalitatea  expresiei:

de ce să fiu
cu mulţi întâi
nici toţi târziu
nici nu rămâi
cum nu puteau fi
oamenii-ntr-un loc
libertatea şi
moartea luau foc

          Coexistenţa divină a cuplului bărbat-femeie, interdependenţa acestora, dispariţia ambilor prin dispariţia unuia este redată în aşa de puţine cuvinte, încât şi numai parcurgerea acestora îţi dă unicitatea poetului.

împreună cheie
ramură femeie
aer împăcat
ramul bărbat
Paparuda 1968

          Femeia primordială, femeia tuturor timpurilor, jumătatea întregitoare, dar şi simbol al siguranţei perpetuării spiţei umane şi naţiei, iubita, născătoarea şi roaba, jertfa, este redată-cântată, întregită splendid în:

a mai veche
o femeie
se descheie
boabă-n bob
roabă de rob
acum lui
răului
leatului
bărbatului
din ea strecuratului
i se-nchină
pentru vină
şi-i trec anii
în jelanii
că e roabă
de podoabă
Paparuda 1968

          Femeia soţie, căldura alianţei, sunt descrise de poet într-o singură  frază, dar cât de adâncă…„darul legitim, tandreţea copleşitoare a întoarcerii timpurii, chiar dintr-un  paradis într-o insulă, şi mă gândeam cu binele, cu frumosul, cu ho şi te-o, cu eleganţă şi patimă la  Nansi”
                                                                             Douăsprezece nopţi 2008
          Urmaşii, copiii de toate felurile, buni, răi, sunt găsiţi în puţine „cuvinte potrivite”, printr-o cheie care îi fişează:

aşa cunoşti
pe fiu cum
te paşte
mamă a ierbii
arme-nfricoşătoare
pentru fiecare
nu există bine
mi-e teamă de mine

Descrierea lumii în care trăieşte are sonorităţi şi simţiri de Nirvană: „dacă eu, privind în lume, nu văd decât o insulă, tăiată de ape curgătoare din lunci şi păduri, dacă nu-mi îndrept gândul, drept urmare, decât spre insulele adevărate, ale oceanelor, inspirat însă de una aleatorie, dacă deodată cea virtuală şi insulele reale, unde s-au îngropat şi eroi naţionali, se petrec una după alta echipându-se şi lansând întunecimi răsunătoare, atunci am început o călătorie. Mai aproape mi-e insula iluzorie, voi spulbera-o râzând, o voi târî cu băşicile tălpilor la un loc”. Zis şi făcut, a dorit, cel mai tare a dorit, şi a călătorit. Călătorind, a sublimat.  Sublimând versul, fixează ideea, fixând-o, o leagă de alta în acelaşi vers. Şi vers pus lângă vers, poemul poate lesne să se transforme în proză, proza în piesă de teatru şi toate la un loc duc la opera literară academică, specifică numai acelora ce nu doar au simţit şi au scris, dar au şi văzut multe, au învăţat multe şi au avut puterea şi inspiraţia unică a sintezei. Citim, vedem, auzim locul, îl gustăm intrând aproape în sinestezia poetului. Uneori m-am pierdut în meandre asemănătoare rădăcinilor de mangrove ce formează labirintul malului sau abisului.

a game at chess traducerea
nu va mai fi arhaică netragic mat
Swinburne între Middleton şi Baudelaire

când nu e în călduri nu ies cu ea în parc
mai raţă apa văzătoare transă jet
se caută imnuri în căşti juma cocaină

focul şi celelalte vedas în caravanele
stihuite caietic rare mantre genocid
personaje ştiute de actori la noi acasă
ne lansăm – Barba lui Hegel 2011

Poate mi-a trebuit mai mult timp să descifrez gândul poetului, dar am pus-o pe seama neinstrucţiei mele, pe obişnuinţa citirii textelor cu un conţinut şi o exprimare precară. Mi-am însuşit critica asupra-mi şi am continuat, mai atrasă, lectura. M-am simţit atunci în câştig intelectual, spiritual, ca şi când am lăsat în urmă o treaptă a definitivării mele şi am urcat şapte. Căci tipul acesta de poezie academică  face cititorul părtaş la o lume nouă, modernă, îmbogăţită în simţire, ajutându-te să nu rugineşti între paralelele unei lumi care nu ţine pasul cu tine, ci ţi-o ia veşnic înainte.
          Citind, nu intri numai într-un culoar din care pătrund înspre tine realităţi, fiinţe, drumuri, istorii îmbrăcate în haina talentului literar. Natura văzută prin ochii poetului devine locul pe care l-ai parcurs, l-ai simţit şi te-ai înfrăţit cu el. Fiecare continent şi fiecare ţară străbătută i-au pătruns anterior poetului în fiinţă, astfel încât, poezia lui devine poezia elitelor culturii. Versurile, proza şi teatrul compuse de el cuprind îngemănarea de naţii, limbi, legende, crâmpeie de istorie, personalităţi de vază, obiceiuri, şi mai ales sublimarea acestora în „ochiul şi gustul” poetului, ca apoi, să-ţi ofere spre citire o stare. Aceea te aşează exact în locul pe care nu l-ai văzut, dar pe care îl bifezi ca pe locul parcurs.
Satele româneşti, satele prin care a trecut ca şi cel în care s-a plămădit, au fiecare dâra, izul propriu, rămas în simţire ca „arhanghel în biserica dărâmată din Izbăşeşti, râs, mărăcine, privighetoare în podul Odăii, barbă în nas la schitul Slănic, păr de câine  în podul grajdului, urs în groapa din Valea Cârstei, şarpe în Dealul Meişoarelor, peşte”.
Pădurea, leagăn de frunze, de arbori şi flori, de ţipete de păsări în cuiburi, împletiri radiculare de sute de ani cu cele de-un anotimp are conotaţii de templu în care o dată pătruns, e şi prins în şuvoiul rugii spre cer „Le bat fagii cu palma, oftez în liniştea morţii unei păsări cântătoare, mă las biciuit de cojile jupuite ale mestecenilor, înmulţesc râpile cu ţipete şi lovituri din picior, ocolesc satele cele pline de topoare şi zăpezi, le mărturisesc neputinţa omenească. Zadarnic. Pădurile intră în paşi. Răsar de sub răsărituri, îşi spiralează trunchiurile, îşi învălvoaie coroanele cu umbră nemiloasă pe cerul horei de rădăcini. Singură, cu toate fiinţele pe care le-a adus la umbră şi întâi cu lumina ei.”
Deasupra tuturor, deasupra dealurilor şi pădurilor, deasupra noastră, rămaşi de-a pururi îngeri-sfinţi, aducându-ni-i cu evlavie în memorie şi cinstire – sfinţii români – Ion Dumitru Elisabeta Vasile Ilinca Tănase  …………

Legea prin Moise harul şi adevărul prin Iisus
Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu
În mijlocul vostru stă unul pe care nu-l cunoaşteţi
Femeie ce am a face cu tine nu mi-a venit încă ceasul
Noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce am văzut
Şi voi nu primiţi mărturisirea noastră
Oricui bea  din apa aceasta îi va fi sete
Mihai Constantin Lucian Tudor Corneliu Mircea
De aceea să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se întâmple ceva mai
rău.
Martirilor de mâine  2008

Şi ca un Crez Sfânt, o jelanie şi o rugă, o înălţare şi o supuşenie nemaiîntâlnită, ca o jertfă:

Surioară Salomie, Românie pe tipsie…….
………Domnul pe cruce cu tine a vorbit.
N-am pierdut pe niciunul.
Ucenic al sfântului Daniil,
din Putna Ierusalim ai făcut.
Catapeteasma neamului s-a despicat.
Bucură-te, Mireasă urzitoare
de nesfârşită rugăciune.
Tantum esse sub fragmentum
Quantum toto tegitur.
Icos:  Ioan şi sfinţii români

Darul cel mai mare al poetului este plierea până la identificare cu locurile, legendele, evenimentele şi fiinţele cu care acesta a fost în contact:

stăncuţa s-ar fi aşezat pe umeri
dar barba îmi fugi speriată
din tinereţe după viezuri în nori

vedem ce mai facem în India
hotelul Poem din Stambul
ghat pe Gange deversămu-ne

nu ţi s-au deschis trandafirii
12 păuni înghiţindu-şi penele
trenele migrenele jenele
nu mă cunoşti – Barba lui Hegel

Durerea, lucrul ne-la-locul-lui, ghinionul, întunecarea sublimului ce se cerea veşnic luminat, stricarea, demolarea sunt prinse în numai câteva versuri:

aur horn de suflet mama
iartă caravela Yama
de la Salva-n Ligonier

debara debarcader
film al paişpelea în rol
treişpe că te pun parol

scenă lemn construct chivot
arca bardă stupa cremeni
o fanatică pentadă
aur horn – Barba lui Hegel

Necunoscuţii călăreţi mânaţi într-un du-te-vino pe creste formate din roci fără vegetaţie, acei rămaşi fără de locul natal, fără habitaclul începutului, acei mânaţi de iluzorii promisiuni şi trăitori de casă a datornicilor, de casă de păpuşi, perdanţii, au parte de versuri „închinate” de un tragism ibsenian:

ceas tăiat sodom de iepe damn
nu cunosc pe nimeni pe toţi îi
recunosc rezumatelor muze

dus-întors paşi pas manadă
inverşi oculţi năpădului a
mai călări stone Livingstone

mai o catrinţă ferfeniţă
cucută anesteziată otravă
cadastrul nonentităţilor  pe cal

suntem pe aripile ultime
fiziologii de fete poate
cu Nora fără de Ibsen
Ceas tăiat – 2011

Pătrunzând în proza  mai nouă a lui George Anca, găsim aceeaşi exprimare ce pare comprimativă ochiului neformat, grăbitului sau poate neavizatului. Un lac de cuvinte extrase  dintr-un ocean de fapte, locuri, personaje, trăiri. Gustăm cu pipeta concentratul care ne umple gura, fiinţa. „Am citit ce nu se poate citi. Mai presus de totalitarieni. Brânci de de autoscrutare. Mă caută bătrânii. Marii poeţi ai puşcăriilor şi anonimii. Antologia voastră e o nedeie. Dacă o scoţi, cine mai face plăcinta?  Str. Plantelor 7-9. Să vedem sărbătorirea lui Eliade la Chişinău,  că pe fostul primar Costin, soţul directoarei, îl îngroapă azi la cimitirul armean. Motanul se preface că doarme, eu că scriu. Fata-mi adusese pe fundul paharului un rest de vinars. Tot o să-nflorească zarzării acu-acu. Plata a văzut vacile domnului.”   Diaspora YR - 2012-02-17
Am ascultat şi am auzit voci… slabe voci… cine nu se pricepe, tace. Căruia-i place să se audă vorbind, vorbeşte. Cui îi stă gândul la pătrunderea-n faţă şi numai la asta, dă din coate, loveşte şi fuge-nainte. Numai că în cazul de faţă, indiferent de opinia epigonilor, opera lui George Anca impune şi se suprapune unui culoar mai rar călcat în ziua de azi, dar care ne aminteşte de o poezie filozofică a unor înaintaşi care au avut de suferit din cauza curajului de a fi scris şi în „alt fel” – inteligent, simţit, sfâşietor de simţit şi dedicat scrisului şi românismului. Nici vorbă de influenţare din hinduism, apartenenţa la secte meditative etc. Cine nu meditează? Doar acela care nu poate trece prin filtrul gândirii o impresie venită din afara lui pentru a o lega de o a doua, doar acela care nu poate lega realul de ireal şi noţiunile între ele… agnosticul. Acela care zice – e discursivă - . Pare discursivă, numai că ea este cursivă prin observare şi redare de stări, nuanţe, sentimente, jelanie şi speranţă. E punctuală! Pare punctuală prin oprirea în faţa fiecărui eveniment de observat şi trecerea spre următorul. Doar că punctul este legat de săgeata-îndreptar de alt punct, aceştia formează vectori continui care  umplu spaţiul material împrăştiindu-l spre cer, întregind armonia sonoră a divinului. Aceasta este poezia academică modernă, cea care poate merge în echilibru şi pe buza prăpastiei, fără frica unei căderi în neant, încrezătoare în zborul omenescului. Versurile ei sunt „jucăriile lui Brâncuşi”, cele care ar dori ca lumea să se bucure, să se joace cu ele, dar sunt mai întâi de toate jocurile noi ale minţilor luminate.

https://georgeanca.blogspot.com/2018/09/poezia-scalzilor.html









Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu