POEZIA SCALZILOR
Alma Christina Dinulescu - Puși
Dinulescu – Robert Desnos – Șerban Foarță – Florin Costinescu – Ioan
Miclău-Gepianu – Petru Văcăreanu – Silvia Cinca – Mioara Vergu – Moș Nelutzu G
– Poexia Skalzilor – George Anca – Adina Dumitrescu
ALMA CHRISTINA DINULESCU
Am fost plecată
Am fost plecată o zi,
Am fost plecată o viaţă,
...
Ce importanţă are?
M-am întors.
Te-am găsit însângerat,
În plină luptă, pe viaţă şi pe
moarte,
Cu nulităţi patentate,
arhisuficiente,
În lipsa lor totală de talent si de
jenă...
Hiene îmbuibate, înţepenite în
proiect,
Vânzători patetici de cuvinte fără
noimă.
Iar tu cauţi aprobarea lor?
Tu eşti în zona rarefiată a celor mai
mari dintre mari.
Tu chiar nu pricepi cât eşti de
incomod?
Cu talentul tău uriaş,
Cu gesticulaţia de haiduc
Şi cu inocenţa de sfânt nealterată...
Ai auzit de fenomenul de cultură
mică?
Aşa se-ntamplă la porţile orientului,
Unde totul este luat in băşcălie,
Cu excepţia unor proşti importanţi,
Care se iau foarte în serios,
La porţile orientului, unde Tudoran e
poet,
Disident şi mâine-poimâine
academician.
Vorba lui Barbilian... apropo de
Academie...
Suntem prin urmare pe maluri
dâmboviţene,
Unde dimineţile sunt în mod definitiv
pierdute, f
Fără drept de apel, pierdute...
Ce poţi face în această ţară
“de mare farmec si cu puţine virtuţi”
în drumul ei şovăielnic,
spre un viitor incert şi dăncilian?
Şi-n crucea nopţii, când toată
suflarea,
Care degeaba face umbră pământului,
doarme,
Ridic o rugă fierbinte către Creator
si
Ca-n psalmul lui David, strig:
- Surpă-i, Doamne, cu dreapta ta
stăpânitoare şi atotputernică!
PUȘI
DINULESCU
Fiecare contact
Fiecare contact cu el
Este un fapt ştiintific cunoscut:
structura plantelor se modifică dacă sunt bombardate cu Bach...
La fel si creierul uman. Îsi schimbă
patternul, dacă se expune la muzica aceea clasică.
...
Elusive trec coyotii prin canioanele
Laurel...
Intr-un mod ruşinos m-am îndrăgostit
de el.
Ruşinos si fără scăpare, ca un
pescăruş prins în laţ.
Pasărea liberă a devenit sclavă.
Se aşează pe palmele tale,
Tânjeste după mângâierile tale...
Libertatea ei eşti tu.
Viaţa ei esti tu.
Moartea ei eşti tu.
Fiecare contact cu el mă schimbă la
nivel celular,
Aşa cum Bach modifică structural
florile de cais...
Toate florile, toate petalele mele
sunt îndreptate către el.
Aici nu mai e vorba de dragoste,
Este un viol dulce până la sânge.
Puşi Dinulescu şi colaboratorii
ȘERBAN FOARȚĂ
[În atenţia dlui Liviu
Dragnea !]
R o b e r t D e s
n o s
CEI PATRU FĂRĂ GÂT
...
Erau decapitaţi tuspatru,-ncât
Aveau, pe umeri, doar un ciot de gât:
Li se spunea cei patru fără gât.
Când beau şi ei, la birt sau cafenea,
O sticlă de orice, li se punea
Şi câteo pâlnie largă, lângă ea.
Când îmbucau cu noduri, sângerau,
Cântând, plângeau tuspatru şi erau
Şi mai însângeraţi dacă iubeau.
Când alergau, bătea un vânt din hău,
Când hohoteau, trăiau din plin, şi,
zău,
Aveau un somn fără păreri de rău.
De rău, era dacă salahoreau,
Era-nspăimântător când hoinăreau,
Nu, însă, tot aşa când se jucau.
Când se jucau, erau ca noi, ca tine,
Ca mine, şi ca ceilalţi toţi, în
fine,
Când se jucau, era cum e mai bine.
Dar când stăteau de vorbă, nu prea
tare,
Era de drag; şi şi-ar fi dat oricare
Puţinul sânge pentru-o sărutare.
Aveau tuspatru,-n palmele lor dure,
Un nepătruns hăţiş de dungi obscure
Ca liniile ferate-ntr-o pădure.
Când se-aşezau, era mult mai solemn
Ca regii; după crucea lor de lemn,
Se piteau idolii, ca la un semn.
Li se-adusese capul, de "n"
ori,
’Napoi, – găsit prin codri,-n
vânători,
Sau la serate isprăvite-n zori,
Da-l respingeau, convinşi că-i mai
cuminte
Ca ochii tăi să nu mai ia aminte
La nimeni, nici să-ţi mai aduci
aminte.
Cu asta, cred, n-ai fi putut să-i
mişti
Pe domnii pălărieri sau pe dentişti,
Norocul unora, pe alţii-i face
trişti.
Cei patru fără gât vii, încă, îs;
Pe unu-l ştiu şi, chiar dacă-i de
râs,
Şi p-ăilalţi trei poate că-i ştiu. Ei
îs:
Unu,-Anatole,
Doi, Croquignole*,
Trei, Barbemolle,
Şi ultimul, tot Anatole.
Îi văd, de la un timp, tot mai puţin,
Căci, pân’ la urmă, nu-i decât un
chin
Să mi te-ncârdui cu aşa un cin.
––––––––––––
* Personaj dintr-un BD de epocă,
faimos, Les Pieds
nickelés de Louis Forton, al cărui
prim fascicol apare
în 4 iunie 1908, – când Robert e-n
vârstă de opt ani.
~*~
[Trad : Ş. F.]
FLORIN COSTINESCU
Mai des privesc
Mai des mă-ntorc din drum cu fruntea
aplecată,
mai des privesc şi caut ce-a rămas,
un gest, o respiraţie nerepetată,...
un strigăt niciodată auzit, un pas,
Ce dor de toate câte se-ntâmplară,
acum când ştiu ce e steaua polară,
cât de departe e şi neajunsă,
că n-o mai pot ascunde-o într-o
frunză!
Şi nu-i acesta joc de-a calendarul,
o răsfoire searbădă-ndărăt,
ci puntea ce o regăsesc în mine
de sclipitor şi spulberat omăt.
IOAN MICLĂU-GEPIANU
Cântec de leagăn
“O! nani, nani, floricea,
Tu ești a noastră mică stea,
Nu plânge, tu, iubirea mea!”
De-un blestem dulce-am fost legat,
De când eram copil în sat!
Știți cum? Vă spun acum, acum!
Cu alți copii sculptam praful din
drum…,
Când dintr-un geam, aud arar:
“Ioanee, tu n-ai nici habar,
Că-n leagan plânge fata mea?
Ți-am spus doar să-ngrijești de ea!”
Eu, speriat, intrai în curte –
“O! nani, nani, floricea,
Tu ești a noastră mică stea,
Nu plânge, tu, iubirea mea!”
Dar prea jucai leagănul mic,
Eram și eu pe-atunci pitic,
Cu susu-n jos se-ntoarse dar,
Iar dedesubt steluța cu amar,
Plângea de să ridice satul!
Iar mama ei, lăsându-și aluatul:
“Tu vrei să îmi omori fetița?
O! pupei mama ochii și gurița!”
Și-mi zise iar: “Să ai grije mai
bine”.
Și-n grije-o am și astăzi lângă mine!
“O! nani, nani Floricea,
Tu ești a noastră mică stea,
Nu plânge, tu, iubirea mea!”
~*~
(O
poezie adevarată)
PETRU
VĂCĂREANU
Suntem ceea ce dăruim
Copacul iubeşte soarele
Te arde in umbra sa?
Floarea iubeşte ploaia
Te stropeşte când o miroşi?
Iubeşti bani ,eşti bacnotă?
Iubeşti apa,eşti peşte?
Iubeşti muntele,eşti stâncă?
Iubeşti păsările,eşti pană?
Iubeşti intunericul ai coarne?
Iubeşti pădurea,esti copac?
Dăruieşti iubire,eşti plin de iubire
Dăruieşti intuneric,eşti mască
Dăruieşti ce ai in buzunare
Eşti buzunar de cer
Iubeşti poezia,eşti poet
Atât ...singur mă întreb. .
Suntem ceea ce dăruim. .
SILVIA CINCA
Petala de dor
Petala de
dor din trandafirul roșu, a străpuns văzduhul izvorând din popasul de nor. Pe
drumul speranței așteptând o rafală de vânt, s-o ducă-n plutire pe buzele tale
în sărutul chemării.
Vântul
nebun, înviat dintr-odată, din nori negri de griji și albi de speranțe,
picături de ploaie duse petala cu dorul ei înflăcărat, în zile lungi de vară
toridă. Plimbând-o-n zăduful blestemului cu foc, topind direcțiile și vrăjind-o
în drumuri străine.
Impingând
dorul în ne...putințele viselor, smulgând speranțe și chemări, petala de dor
din trandafirul roșu, a visat chipul tău când durerile căutărilor, aduceau
rătăciri pe drumuri neștiute, sub flăcări de nesupuse arderi deșarte.
Trezită din
visul rătăcitor, petala și-a reamintit dorul de ființă. S-a strecurat în bucuria
soarelui, chemând prin el drumul cel drept al aflării. Atunci în strălucirea
unei raze, a privit în ochii omului când trandafirul roșu tocmai stingea
durerea dorului, ducând petala spre buzele lui într-un sărut furat.
MIOARA VERGU
Vă mărturiseam
Vă mărturiseam
acum fix un an. „Nu ştiu cine iubeşte viespile. Dar şi ele sunt o parte a
Viului. Într-o groapă apărută din nesimţirea unui biped care a smuls o floare,
sute de viespi, la geamul biroului meu, au şantier. Bag seamă, îşi amenajează
un cuib. Roiesc ordonate. Nu înţelegeam, ieri, de ce atâta grabă! Venea ploaia.
În dimineaţa asta, cât stropii au fost viguroşi, au stat ascunse. La câteva
secunde după ce ploaia a stat, roboteala insectelor a reînceput. Cred că nu-i
gata construcţia, nu au vreme de pierdut. Cât Viu, atâtea lecţii!”
Mi-a amintit
fb.
M-am dus să
văd locul. Viespile au plecat. Şi să ştiţi că-i trist! O fi vreo
demonstraţie/lecţie că-i „rău cu rău, dar mai rău fără rău” ?!?
MOȘ
NELUTZU G
Marea Unire
Marea Unire de la 1
Decembrie 1918: lucruri decisive trecute sub tăcere şi altele celebre, dar fără
corespondent în realitate
Matei Udrea
in "Ce nu se spune"
1. Pentru a
fi posibilă Unirea Transilvaniei cu România, punctată simbolic prin Marea
Adunare de la 1 decembrie 1918, Vechiul Regat a subvenţionat şi sprijinit,
decenii la rând, începând din secolul al XIX-lea, mişcarea naţională a
compatrioţilor de peste arcul carpatic. Datorită politicii regilor Carol I şi
Ferdinand şi a unor politicieni, în special a familiei Brătianu, românii care
au luptat pentru emancipare şi pentru drepturile naţiunii în Transilvania sub
dominaţia austro-ungară au reuşit să ţină piept presiunilor exercitate de
autorităţile maghiare. Din fondurile secrete ale guvernului român s-au
construit, printre altele, şcoli şi biserici româneşti, s-a finanţat mişcarea
pentru drepturile românilor, s-au plătit amenzile dictate de Budapesta şi
avocaţii care i-au apărat pe fruntaşii români judecaţi în tribunalele maghiare.
2. Adunarea
de la Alba Iulia s-a organizat în timp ce asupra românilor se exercita, de
către autorităţile maghiare, o campanie de intimidare. Sute de patrioţi au fost
asasinaţi în numeroase oraşe transilvane de către unguri pentru că susţineau
alipirea la România. În unele cazuri s-au comis masacre în masă, torturi şi
atrocităţi greu de imaginat, cu fruntaşi ardeleni schingiuiţi, mutilaţi şi apoi
îngropaţi de vii.
3. În ciuda
hotărârii consemnate la Alba Iulia , unirea n-ar fi fost posibilă fără
intervenţia trupelor române. Conform păcii de la Buftea cu Puterile Centrale,
din 5 martie 1918, România se angajase, printre altele, să-şi reducă drastic
puterea militară. Astfel că reluarea ostilităţilor, în noiembrie 1918, a găsit
statul român într-o situaţie militară foarte delicată. În Est, bandele
bolşevice şi naţionaliştii ucraineni ameninţau graniţa pe Nistru şi Bucovina .
În interiorul ţării, agitatorii socialişti duceau o campanie puternică pentru a
provoca o revoluţie roşie. Sub arme se aflau doar patru contingente.
Regele
Ferdinand şi Regina Maria în 1919, la trecerea trupelor peste Tisa,
în timpul
războiului româno-maghiar
Cu toate
acestea, Diviziile VI şi VII Infanterie şi I şi II Vânători au intrat în
Transilvania şi au ocupat linia Mureşului convenită cu aliaţii. Ungaria a
reacţionat violent, lobby-ul pe lângă puterile occidentale a avut efect şi o
perioadă trupele române n-au fost lăsate să mai înainteze, deşi înţelegerea din
1916, când României i s-a cerut de către Antantă să intre în război, stabilise
linia frontierei în apropierea Tisei. Trupele maghiare şi cele de secui au
declanşat atacuri asupra zonei preluate de români. Au existat numeroase
victime. În paralel, românii rămaşi dincolo de linia de demarcaţie au fost
supuşi unei campanii de teroare.
4. Unirea
Transilvaniei cu România a fost înfăptuită, în realitate, pe câmpul de luptă,
în urma unui război româno-maghiar deosebit de greu, declanşat de guvernul
Ungariei şi încheiat doar după ce trupele române au zdrobit armata statului
vecin şi au ocupat Budapesta.
5. În
perioada 1919-1921, armatele română şi poloneză au stopat răspândirea
bolşevismului în Europa anarhică şi ruinată de război. Propaganda bolşevică n-a
găsit aderenţă în ţara noastră, iar atacurile forţelor sovietice au fost
stopate pe graniţa de est, în timp ce armata română a eliberat Ungaria după ce
în această ţară venise la putere guvernul sovietic condus de Bela Kuhn. În
paralel, trupele conduse de generalul Pilsudski au repurtat victorii decisive
într-un război foarte greu cu Armata Roşie care încerca să invadeze
reînfiinţatul stat al Poloniei.
6. Iuliu
Maniu nu a jucat niciun rol în Marea Unire. Avocat care profesa la Budapesta,
acesta a militat, în acea perioadă, pentru o Transilvanie independentă. Date
din arhiva serviciilor secrete româneşti arată că el a fost agent plătit de
guvernul de la Bucureşti pentru activitatea de dinainte de 1918.
7. Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1918,
acolo unde 100.000 de emisari reprezentând Transilvania au votat unirea cu
Regatul României, n-a jucat un rol determinant în evoluţia evenimentelor. În
perioada interbelică, Marile Puteri învingătoare în Primul Război Mondial
(Franţa şi Anglia) au considerat că România Mare este o creaţie artificială,
apărută graţie bunăvoinţei lor.
8. 8. Recunoaşterea Unirii a fost
condiţionată de Aliaţi de o serie de concesii economice ale României, între
care modificarea Legii Minelor astfel încât resursele de petrol să poată fi
exploatate de companii precum Standard Oil (trustul lui Rockefeller).
Din Skaldskaparmal
(Poezia skalzilor)
des cel blând veni în casă
la potir cu zeul corb
rege valuri aur sorb
de la skald murind îl lasă
şi pe Sigurdr
de
saţie corbii
zeului cargo
cu cheag de oşti
ale tăiatului Haddings
de viaţă-l despuiară
stăpânii lumii
la Oglo
Gondul şi Skogul
trimit pe Gauta Tyr
să aleagă regii
din neamul lui Yngvi
ce-or merge cu Odin
a fi în Valhall
la al lui Baldr sânger
valkirii se adună
si corbi şi Odin înger
picturi pe ziduri rună
zeu iute al junghierii
val şoim ducând cu pavor
corăbii nu le sperii
piticii te-mbăta-vor
Heimdallr-şi culcă roibul viu
pe rugul de zei catalept
jertfă lui al lui Odin fiu
corbul domn preaînţelept
ce vis o fi Odin grăi
mă voiam treaz până-n zi
Valhall-a pregăti
pentru trupele junghii
campionii îi zorii
repede a se trezi
băncile a risipi
cupele a limpezi
ca să toarne valkirii
prinţului când va sosi
se vede pe scutul meu cum
fiul părintelui neamurilor
o zdrobi cu puterea-i duium
şarpele ploii pământului înconjur
prinţe locul
mi-e norocul
mied din Odin
ţărm anglodin
acum când a lui Bodn patimă
să se rostească stă rostă az'
tăceţi a belicului natimă
şi ascultaţi al piticilor barcaz
de versu-mi nu vă fie teamă
nu întreţes batjocură
în a lui Odin steamă
cântarea îmi e focură
fii neamului lui Odin
copastia nu-nhaţă
când şarpele din zodii-n
adâncuri se dezmaţă
Gudrun şi-ucise
fiii în vise
mireasa domnului
wan-ul nesomnului
zici că Odin
cai subo'din
neproverbier
Hamdir nesăbier
ai lui Ivaldi
în zile pripe
nava Skilblandir
s-o înfiripe
lui Freyer onor
şi-al lui Njordr fecior
paznic de curcubeu faimos
şi înţelept la încleştat
cu Loki-n Singasteinn la os
fiu lui Faurbati ne-n păcat
din mame opt şi una făt
tot mânios având avut
pietroi cu Loki îndărăt
şi eu un imn că i-am făcut
săbii val pictor de dinţi
lupilor să le dai lustru
cum noi ne găsim alinţi
văilor de şerpi ilustru
a mea-i podoaba Fiul Horn
din aur meşteritul orn
pe cercul scutului adorn
a mării flamă ursa norn
nepoata Freyei lacrimi val
pe fruntea mamei în aval
dar de la Frodi corb frugal
îmi dete sâmb de aur gral
securea mea frumoasă
din fată curajoasă
mireasa-vana trasă
mi-o dete al lui Odin
spăimântător la ordin
stăpân pe săbii a mânat
fata lui Gefn la skald în pat
în aur foc marin sculptat
Sigurdr înfipt
în sânge-a fript
cord lui Fafnir
la foc de lir
îmi pare drept
inele scept
să-nghită aţa
lucind viaţa
trolii-mi spună
lună
sybilună
rună
sorună
terciună
ceralună
troll un ună
spună-mi scalzii
lui Vidurr calzii
lui Gautr cu darul
bardului harul
lui Yggr băuta
lui Arrayer lăuta
fierar caldul
vers e skaldul
bând văd un şarpe
cioplit pe cupă harpe
aprinzător de fiord
auzi ce plată îţi acord
spre apus îmi plutea
corabia
lui Odin inima
i-am luat să-mi stea
~*~
Versiuni de George Anca
ADINA
DUMITRESCU
Poezia academică modernă
- impresii de cititor -
Neieşită încă din pasul muntos aflat lângă fostul oraş roman Caudium din
sudul Italiei, aflată sub tirul de arme
al samniţilor – alias – dezinteresul şi graba cititorilor sau mutarea
preferinţelor literare spre fum, foc, furt şi fraze reduse la gemete strict
„concupiscere”, poezia încearcă de zeci de ani să treacă prin furcile caudine
şi să iasă la lumină. Şi iese o parte, cum nu, ori aceea cu harnaşamentul cel
mai uşor, cu ideile cele mai puţine, cea cu impact rapid şi direct asupra
cititorului, ori cea mai savantă. Numai că la noi, rar se avântă cineva spre
ultima citată. Ne-au depăşit înaintaşii -
poeţii filozofi, căutătorii, iar indexul nostru este mereu îndreptat
înspre ei. Mergem deci înainte, privind, arătând, înapoi. Doar că în timpurile
de criză înfloresc artele. Poeţii, deci românii adevăraţi, că suntem o naţiune
poetică, stau cu condeiul aproape de filă
şi de inimă. Orice efuziune sau necaz, de are timp sau nu are, românul-poet o
pune repede pe hârtie pentru eternitate, numai că, timpul, acest balaur cu
şapte capete se hrăneşte cu ea, înainte
de vederea tiparului. Şi chiar de a văzut, credeţi că este vreun impediment în
zilele noastre să se dea cu piciorul balotului cu cărţi, eliberându-ne astfel
drumuri? Căci suntem, mai mult ca alte naţii, şi una grăbită, parte din noi am
pierdut obişnuinţa cititului, sau am căpătat-o pe cea a internetului, care iute
ne duce acolo unde nici n-am visat… Aşadar, iată naţia cu mulţi poeţi grăbiţi
ce-n fugă îşi uită trecutul, părinţii şi moşii-strămoşii, civilizaţiile ce se
credeau nepieritoare, abisul şi piscul simţirilor. Iată naţia devenită fugă de
cerc pe făgaşul dispariţiei istoriei nearanjate, a curgerii şi disipării
acesteia, curgere ce-ar putea fi scoasă la lumină, ea reieşind din monumente,
rămăşiţe arheologice, hrisoave, legende şi „cânturi”. Ne fiind atenţi, forţa
centripetă ne poate duce chiar în mijlocul malaxorului continuu ce soarbe şi
mixează identităţi, nefiinţe, uitări. Nu avem timp să privim înapoi şi în noi
înşine, ne putem înscrie în concavitatea tunelului îndreptat spre aval, ca
estuaru-n vărsare sau mai rău, ne putem automalaxa. Ne grăbim cu sacul plin,
dar care are o densitate mică. Cum orice
acumulare nu se încadrează într-un plus şi minus infinit, ci duce brusc la
schimbare, cum suntem deja nu numai cu vârful peniţei spre aderare, ci chiar
primiţi membri cu drepturi depline, volens-nolens am intrat şi cu creaţia literară în concursul mileniului.
Baremuri de intrare nu am văzut, se prezintă fiecare cu ce are, dar urcarea pe
podium cere expertiză, iar aceasta are condiţii de eligibilitate. Unii sunt mai
eligibili decât alţii şi cum să nu fie? În afară de talent, la cât a avut acces
poetul sau scriitorul român? Se poate el pune pe celălalt taler al balanţei
alături de alt „unionist”? Noi, cei de pe margini ne facem griji. Numai că, din când în când drumul nostru de
coborâre ne este parte barat de formaţiuni asemănătoare florii de stâncă. Învingem
inerţia, ţinem frâul din scurt şi cu greu ne oprim, dar o facem. Ducând
foietajul de siliciu strălucitor mai aproape de ochi, avem în faţă o
luminozitate şi o formă unică, depărtând-o, căpătăm cu totul altceva, la fel
dacă îl mişcăm în stânga şi-n dreapta. Şi ne aflăm ca în faţa caleidoscopului
copilăriei, în care fiecare mişcare ne aduce alt simţământ. Vedem până la urmă
că citim o poezie, ceva ce nu s-a scris până atunci, o depărtăm puţin cu mirare
şi ne spunem, măi ce ţi-e şi cu timpurile astea moderne!... Nici n-am schimbat
locul şi în o mie de locuri am stat, nici n-am căutat în anale şi o mie de
lucruri am aflat, nici nu ne-am analizat bine sentimentele şi ştim ce-am
simţit! Ne privim mâinile… Cum de a dispărut floarea de mină şi când locul i-a
fost luat de o poezie? Avem în faţă o carte de poezii sau de poeme în proză
asemănătoare epopeilor trecutului, pe care nu le-a mai întrecut nimeni de
atunci, nici în tâlcuri, nici în
frumuseţe, nici în mărime!... În aceeaşi lucrare stau Mahabharata sanscrită din
itihasa – istoria Indiei, Iliada şi Odiseea, întreg Coranul, Talmudul iudaic cu Tora ebraică şi aramaică descrisă
de Moise, toate legendele lumii regăsite, reunite legendelor şi basmelor
româneşti. O găsim pe Sita ramayanică alături sau asemănătore Esterei sau
Eszterei care răpită de „forţa răului –
tâlharul răpitor de fete”, din ţipăt, trezeşte muntele Suhardul Mic (Cohard)
şi-l face să-şi prăvălească o parte din stânci pe albia râului dând naştere
Lacului Roşu. Găsim aici întreaga credinţă ortodoxă ce ne învăluie la sunetul
toacei monahale, pădurea-ramul şi cântul, marea-visarea şi cerul, aducerea
aminte, melancolia şi umorul. Voi, scepticii, nu mişcaţi capul în semn de
neîncredere, râsul este un lucru prea serios ca să nu fie luat în seamă!… Căutând
un loc găsim locurile, vecinătăţile, naşterea şi curgerea lor, ce le creşte
deasupra şi ce le ascunde străfundul, ce le prezice viitorul şi ce formă sau
gust au căpătat acestea pe parcursul
drumului. Mugurele te duce la ram, acesta la trunchiul copacului ce este
legat prin rădăcini de pământ, iar prin reţelele gândului, la cer. Un fluid în
deplasare continuă, lină, o întregire de Univers într-o strofă.
Nu este la îndemâna oricui să compună
o astfel de operă, căci aceasta este compoziţia literară academică modernă atotcuprinzătoare şi atotştiutoare, iar poetul „meşteşugar”
este George Anca, personalitate înzestrată şi cu un eclectism demn de un artist modern aşezat pe
o întreagă filozofie a istoriei şi sociologiei. Parcurgându-i opera, încă de la
început eşti paralizat de esenţa ideii, percutarea ei rapidă, şi totuşi,
muzicalitatea expresiei:
de ce să fiu
cu mulţi întâi
nici toţi târziu
nici nu rămâi
cum nu puteau fi
oamenii-ntr-un loc
libertatea şi
moartea luau foc
Coexistenţa divină a cuplului
bărbat-femeie, interdependenţa acestora, dispariţia ambilor prin dispariţia
unuia este redată în aşa de puţine cuvinte, încât şi numai parcurgerea acestora
îţi dă unicitatea poetului.
împreună cheie
ramură femeie
aer împăcat
ramul bărbat
Paparuda 1968
Femeia primordială, femeia tuturor
timpurilor, jumătatea întregitoare, dar şi simbol al siguranţei perpetuării
spiţei umane şi naţiei, iubita, născătoarea şi roaba, jertfa, este
redată-cântată, întregită splendid în:
a mai veche
o femeie
se descheie
boabă-n bob
roabă de rob
acum lui
răului
leatului
bărbatului
din ea strecuratului
i se-nchină
pentru vină
şi-i trec anii
în jelanii
că e roabă
de podoabă
Paparuda 1968
Femeia soţie, căldura alianţei, sunt
descrise de poet într-o singură frază,
dar cât de adâncă…„darul legitim, tandreţea copleşitoare a întoarcerii
timpurii, chiar dintr-un paradis într-o
insulă, şi mă gândeam cu binele, cu frumosul, cu ho şi te-o, cu eleganţă şi
patimă la Nansi”
Douăsprezece nopţi 2008
Urmaşii, copiii de toate felurile,
buni, răi, sunt găsiţi în puţine „cuvinte potrivite”, printr-o cheie care îi
fişează:
aşa cunoşti
pe fiu cum
te paşte
mamă a ierbii
arme-nfricoşătoare
pentru fiecare
nu există bine
mi-e teamă de mine
Descrierea
lumii în care trăieşte are sonorităţi şi simţiri de Nirvană: „dacă eu, privind
în lume, nu văd decât o insulă, tăiată de ape curgătoare din lunci şi păduri,
dacă nu-mi îndrept gândul, drept urmare, decât spre insulele adevărate, ale
oceanelor, inspirat însă de una aleatorie, dacă deodată cea virtuală şi
insulele reale, unde s-au îngropat şi eroi naţionali, se petrec una după alta
echipându-se şi lansând întunecimi răsunătoare, atunci am început o călătorie.
Mai aproape mi-e insula iluzorie, voi spulbera-o râzând, o voi târî cu băşicile
tălpilor la un loc”. Zis şi făcut, a dorit, cel mai tare a dorit, şi a
călătorit. Călătorind, a sublimat.
Sublimând versul, fixează ideea, fixând-o, o leagă de alta în acelaşi
vers. Şi vers pus lângă vers, poemul poate lesne să se transforme în proză,
proza în piesă de teatru şi toate la un loc duc la opera literară academică,
specifică numai acelora ce nu doar au simţit şi au scris, dar au şi văzut
multe, au învăţat multe şi au avut puterea şi inspiraţia unică a sintezei.
Citim, vedem, auzim locul, îl gustăm intrând aproape în sinestezia poetului.
Uneori m-am pierdut în meandre asemănătoare rădăcinilor de mangrove ce formează
labirintul malului sau abisului.
a game at chess
traducerea
nu va mai fi arhaică
netragic mat
Swinburne între
Middleton şi Baudelaire
când nu e în călduri nu
ies cu ea în parc
mai raţă apa văzătoare
transă jet
se caută imnuri în
căşti juma cocaină
focul şi celelalte
vedas în caravanele
stihuite caietic rare
mantre genocid
personaje ştiute de
actori la noi acasă
ne lansăm – Barba lui Hegel 2011
Poate mi-a
trebuit mai mult timp să descifrez gândul poetului, dar am pus-o pe seama
neinstrucţiei mele, pe obişnuinţa citirii textelor cu un conţinut şi o
exprimare precară. Mi-am însuşit critica asupra-mi şi am continuat, mai atrasă,
lectura. M-am simţit atunci în câştig intelectual, spiritual, ca şi când am
lăsat în urmă o treaptă a definitivării mele şi am urcat şapte. Căci tipul
acesta de poezie academică face
cititorul părtaş la o lume nouă, modernă, îmbogăţită în simţire, ajutându-te să
nu rugineşti între paralelele unei lumi care nu ţine pasul cu tine, ci ţi-o ia
veşnic înainte.
Citind, nu intri numai într-un culoar
din care pătrund înspre tine realităţi, fiinţe, drumuri, istorii îmbrăcate în
haina talentului literar. Natura văzută prin ochii poetului devine locul pe
care l-ai parcurs, l-ai simţit şi te-ai înfrăţit cu el. Fiecare continent şi
fiecare ţară străbătută i-au pătruns anterior poetului în fiinţă, astfel încât,
poezia lui devine poezia elitelor culturii. Versurile, proza şi teatrul compuse
de el cuprind îngemănarea de naţii, limbi, legende, crâmpeie de istorie,
personalităţi de vază, obiceiuri, şi mai ales sublimarea acestora în „ochiul şi
gustul” poetului, ca apoi, să-ţi ofere spre citire o stare. Aceea te aşează
exact în locul pe care nu l-ai văzut, dar pe care îl bifezi ca pe locul
parcurs.
Satele
româneşti, satele prin care a trecut ca şi cel în care s-a plămădit, au fiecare
dâra, izul propriu, rămas în simţire ca „arhanghel în biserica dărâmată din
Izbăşeşti, râs, mărăcine, privighetoare în podul Odăii, barbă în nas la schitul
Slănic, păr de câine în podul grajdului,
urs în groapa din Valea Cârstei, şarpe în Dealul Meişoarelor, peşte”.
Pădurea,
leagăn de frunze, de arbori şi flori, de ţipete de păsări în cuiburi, împletiri
radiculare de sute de ani cu cele de-un anotimp are conotaţii de templu în care
o dată pătruns, e şi prins în şuvoiul rugii spre cer „Le bat fagii cu palma,
oftez în liniştea morţii unei păsări cântătoare, mă las biciuit de cojile
jupuite ale mestecenilor, înmulţesc râpile cu ţipete şi lovituri din picior,
ocolesc satele cele pline de topoare şi zăpezi, le mărturisesc neputinţa
omenească. Zadarnic. Pădurile intră în paşi. Răsar de sub răsărituri, îşi
spiralează trunchiurile, îşi învălvoaie coroanele cu umbră nemiloasă pe cerul
horei de rădăcini. Singură, cu toate fiinţele pe care le-a adus la umbră şi
întâi cu lumina ei.”
Deasupra
tuturor, deasupra dealurilor şi pădurilor, deasupra noastră, rămaşi de-a pururi
îngeri-sfinţi, aducându-ni-i cu evlavie în memorie şi cinstire – sfinţii români
– Ion Dumitru Elisabeta Vasile Ilinca
Tănase …………
Legea prin Moise harul şi adevărul
prin Iisus
Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu
În mijlocul vostru stă unul pe care
nu-l cunoaşteţi
Femeie ce am a face cu tine nu mi-a
venit încă ceasul
Noi vorbim ce ştim şi mărturisim ce
am văzut
Şi voi nu primiţi mărturisirea
noastră
Oricui bea din apa aceasta îi va fi sete
Mihai Constantin Lucian Tudor
Corneliu Mircea
De aceea să nu mai păcătuieşti ca să
nu ţi se întâmple ceva mai
rău.
Martirilor de
mâine 2008
Şi ca un Crez Sfânt, o jelanie şi o
rugă, o înălţare şi o supuşenie nemaiîntâlnită, ca o jertfă:
Surioară Salomie, Românie pe
tipsie…….
………Domnul pe cruce cu tine a vorbit.
N-am pierdut pe niciunul.
Ucenic al sfântului Daniil,
din Putna Ierusalim ai făcut.
Catapeteasma neamului s-a despicat.
Bucură-te, Mireasă urzitoare
de nesfârşită rugăciune.
Tantum esse sub fragmentum
Quantum toto tegitur.
Icos:
Ioan şi sfinţii români
Darul cel mai mare al poetului este
plierea până la identificare cu locurile, legendele, evenimentele şi fiinţele
cu care acesta a fost în contact:
stăncuţa s-ar fi aşezat pe umeri
dar barba îmi fugi speriată
din tinereţe după viezuri în nori
vedem ce mai facem în India
hotelul Poem din Stambul
ghat pe Gange deversămu-ne
nu ţi s-au deschis trandafirii
12 păuni înghiţindu-şi penele
trenele migrenele jenele
nu mă cunoşti – Barba lui Hegel
Durerea, lucrul ne-la-locul-lui,
ghinionul, întunecarea sublimului ce se cerea veşnic luminat, stricarea,
demolarea sunt prinse în numai câteva versuri:
aur horn de suflet mama
iartă caravela Yama
de la Salva-n Ligonier
debara debarcader
film al paişpelea în rol
treişpe că te pun parol
scenă lemn construct chivot
arca bardă stupa cremeni
o fanatică pentadă
aur horn – Barba lui Hegel
Necunoscuţii
călăreţi mânaţi într-un du-te-vino pe creste formate din roci fără vegetaţie,
acei rămaşi fără de locul natal, fără habitaclul începutului, acei mânaţi de
iluzorii promisiuni şi trăitori de casă a datornicilor, de casă de păpuşi,
perdanţii, au parte de versuri „închinate” de un tragism ibsenian:
ceas tăiat sodom de iepe damn
nu cunosc pe nimeni pe toţi îi
recunosc rezumatelor muze
dus-întors paşi pas manadă
inverşi oculţi năpădului a
mai călări stone Livingstone
mai o catrinţă ferfeniţă
cucută anesteziată otravă
cadastrul nonentităţilor pe cal
suntem pe aripile ultime
fiziologii de fete poate
cu Nora fără de Ibsen
Ceas tăiat – 2011
Pătrunzând
în proza mai nouă a lui George Anca,
găsim aceeaşi exprimare ce pare comprimativă ochiului neformat, grăbitului sau
poate neavizatului. Un lac de cuvinte extrase
dintr-un ocean de fapte, locuri, personaje, trăiri. Gustăm cu pipeta
concentratul care ne umple gura, fiinţa. „Am citit ce nu se poate citi. Mai
presus de totalitarieni. Brânci de de autoscrutare. Mă caută bătrânii. Marii
poeţi ai puşcăriilor şi anonimii. Antologia voastră e o nedeie. Dacă o scoţi,
cine mai face plăcinta? Str. Plantelor
7-9. Să vedem sărbătorirea lui Eliade la Chişinău, că pe fostul primar Costin, soţul
directoarei, îl îngroapă azi la cimitirul armean. Motanul se preface că doarme,
eu că scriu. Fata-mi adusese pe fundul paharului un rest de vinars. Tot o
să-nflorească zarzării acu-acu. Plata a văzut vacile domnului.” Diaspora YR - 2012-02-17
Am ascultat
şi am auzit voci… slabe voci… cine nu se pricepe, tace. Căruia-i place să se
audă vorbind, vorbeşte. Cui îi stă gândul la pătrunderea-n faţă şi numai la
asta, dă din coate, loveşte şi fuge-nainte. Numai că în cazul de faţă,
indiferent de opinia epigonilor, opera lui George Anca impune şi se suprapune
unui culoar mai rar călcat în ziua de azi, dar care ne aminteşte de o poezie
filozofică a unor înaintaşi care au avut de suferit din cauza curajului de a fi
scris şi în „alt fel” – inteligent, simţit, sfâşietor de simţit şi dedicat
scrisului şi românismului. Nici vorbă de influenţare din hinduism, apartenenţa
la secte meditative etc. Cine nu meditează? Doar acela care nu poate trece prin
filtrul gândirii o impresie venită din afara lui pentru a o lega de o a doua,
doar acela care nu poate lega realul de ireal şi noţiunile între ele…
agnosticul. Acela care zice – e discursivă - . Pare discursivă, numai că ea
este cursivă prin observare şi redare de stări, nuanţe, sentimente, jelanie şi
speranţă. E punctuală! Pare punctuală prin oprirea în faţa fiecărui eveniment
de observat şi trecerea spre următorul. Doar că punctul este legat de
săgeata-îndreptar de alt punct, aceştia formează vectori continui care umplu spaţiul material împrăştiindu-l spre cer,
întregind armonia sonoră a divinului. Aceasta este poezia academică modernă,
cea care poate merge în echilibru şi pe buza prăpastiei, fără frica unei căderi
în neant, încrezătoare în zborul omenescului. Versurile ei sunt „jucăriile lui
Brâncuşi”, cele care ar dori ca lumea să se bucure, să se joace cu ele, dar
sunt mai întâi de toate jocurile noi ale minţilor luminate.
https://georgeanca.blogspot.com/2018/09/poezia-scalzilor.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu