Transferul
războiului în cosmos, pericol fundamental pentru omenire
General-locotenent
(r) Dr. Grigore Stamate, Membru al Fundației Europene Titulescu
Art-emis
11
Ianuarie 2026
Din momentul în care sateliților li s-a conferit și
componenta armată, până la transferul conflictelor militare în spațiu nu a mai
rămas decât o chestiune de timp, chiar dacă din totalul celor 11.000 (după
unii, 13.000) de aparate funcționale (Trade and Industry Developmment,
octombrie 2025), care evoluează pe orbita terestră, peste 55% ar fi doar
de natură comercială.
În concurs cu datele respective, se vehiculează și
numărul de 14.900 de sateliți artificiali care au fost lansați și se află în
orbită în jurul Pământului, funcționali și nefuncționali (platforma
online TechStock Company). Diferența între sateliții activi și
defecți fiind de circa 2000-3000, ultimii continuând să rămână pe orbită, fără
a mai opera ori a contribui la deșeurile spațiale. Asta, dacă nu mai punem la
socoteală cele aproximativ 15.000-20.000 de fragmente de sateliți, care încă se
deplasează în spațiu, aglomerând mediul în care circulă. Respectiv, cele peste
130 de milioane de obiecte, în total. Dar, nici aceste cifre nu pot fi
concludente, întrucât, în prezent, se înregistrează o creștere spectaculoasă a
numărului de sateliți de la o lună la alta, datorită unor programe în
desfășurare de tipul Proliferated Warfighter Space Architecture (PWSA)
ale SUA, care vizează operarea a peste 1.000 de unități proprii, până la
sfârșitul anului 2026.
Revenind la procentul de 55%, cât reprezintă sateliții
comerciali, din 100%, abia 28% se apreciază că sunt sateliți de tip militar,
restul de 17% fiind de resortul organizațiilor internaționale sau al unor
proiecte educaționale. Oricum, un inventar cât de cât exact este dificil de
realizat și din cauza unor mega-constelații, precum Starlink (în prezent, cea
mai dezvoltată rețea de sateliți), în interiorul căreia compania SpaceX (Space
Exploration Technologies Corp) a lui Elon Musk se spune că ar avea circa 9.
300. Estimația între cifre fiind determinată și de alți factori, între care
evidențiem: trecerea unora în inactivitate, reintrarea altora în atmosferă și
dezintegrarea, lansarea unor noi sateliți, dezorientarea altora, dintre cei
funcționali; până și clasificarea realizată, în mod diferit, între diversele
baze de date și statistici. La toate acestea, se adaugă și faptul de
necontestat că, cel mai adesea, informațiile privind sateliții militari sunt
clasificate sau, parțial, nepublice; în majoritate, din rațiunile de securitate
ale statelor posesoare și nu numai.
În privința platformelor, pe lângă scopul inițial
declarat: comercial, de cercetare, explorare, navigație și de comunicații,
trebuie recunoscut că, ca mai toți ceilalți sateliți, și acestea își au și
capabilități „discrete”, care nu sunt expuse expres. Este suficient numai să
amintim că, printre altele, într-un asemenea complex, se deservesc și obiective
ale unor organisme cu specific militar – cum sunt Penragonul și NATO - pentru
îndeplinirea cărora se folosesc rachete extrem de performante (precum, Falcon 9
și Falcon Heavy).
Referitor la sateliții militari activi, care
operează în prezent, se consideră că ar fi în jur de 700 (după alte surse,
aproape o mie), aceștia sunt destinați anume pentru recunoaștere și pentru
spionaj (tipul KH-11/Crystal, Lacrosse/Onyx), pentru comunicații (tipul GPS,
Galileo), pentru navigație (tipul WGS - Wideband Global Satcom, Bei Dou,
GLONASS), ca și pentru avertizare timpurie (tipul: SBIRS - Space-Based Infrared
System), la care se adaugă și misiune neexpuse.
În ce privește repartiția pe state - după calculelor
efectuate la finele anului trecut - SUA se detașează cu cei peste 260 de
sateliți militari activi (tot ce se poate, și mai mulți), urmată de China, cu
circa 200; de Rusia, cu 110; de Franța, cu 17; de Israel, cu 12; India, cu 9;
Germania, cu 8; Marea Britanie, cu 6 și Spania, cu 4. Desigur, le urmează UE,
pe ansamblu, care au început să dezvolte programe proprii
(Cosmo-SkyMed) La fel, și alte state, precum India, Israel, Japonia,
Coreea de Sud, Australia, Canada, Brazilia, care au preocupări, îndeosebi, în
plan regional, chiar dacă nu la nivelul marilor puteri. Și, în context, o
precizare extrem de importantă: odată cu preocupările din domeniul sateliților
militari, care se deplasează sau rămân staționari pe Orbita Joasă (LEO-Low
Earth Orbit, între 50-2000 km, față de scoarța terestră) și sateliții cu Orbită
Medie (MFO-Medium Earth Orbit, la distanțe între 10.000 și 20.000 km), trebuie
reținut că statele avansate în domeniu și-au intensificat eforturile pentru
dezvoltarea sateliților așa-ziși „puternici”, care se circumscriu Orbitei
Geostaționare (GEO-Geostationary Earth Orbit, la distanța fixă de 35.786 Km),
mult mai eficienți, la o adică, pentru lansările de rachete și îndeplinirea
misiunilor „neexpuse”.
Chiar dacă statele respective nu se depărtează nicicum
- în afirmații, bineînțeles - de scopul declarat de comunicații strategice și
pentru avertizare timpurie, într-un viitor nu pot fi excluse și surprizele. Ca
și marile temeri ale omenirii, respectiv ale acelora care conștientizează pe
deplin ce înseamnă amplificarea cursei înarmărilor și la zeci și mii de km de
pământ. Și, în plus, la cât de grave ar fi consecințele într-o astfel de
nedorită circumstanță.
Deși, după cum se susține, sateliții militari nu ar fi
dotați cu nicio categorie de armament clasic (unii îi spun „tradițional”), nu
trebuie omis că aceștia au capacitatea, deja, recunoscută să dezactiveze ori să
distrugă alți sateliți (avem în vedere, armele antisatelit, tip ASAT). Tocmai
de aceea, majoritatea analiștilor recunosc că, pe lângă sistemele de detectare
și urmărire, sateliții - așa inofensivi, cum par unora - dispun și de
capabilități pentru purtarea unui război electronic (rachete sol-spațiu sau
spațiu-sol), care nu pot fi subestimate în niciun fel.
În altă ordine, dacă ar fi să ne referim numai la ceea
ce este deja cunoscut - adică, la armele cu microunde de înaltă putere
(High-Power Microwae), respectiv de înaltă frecvență (HPT), la sistemele de
distrugere fizică (armele cinetice), la armele bazate pe energia dirijată (
Directed Energy Weapons - DEW), la sistemele performante de supraveghere și
contra măsuri (ISR), ca și la laserele spațiale de mare putere - cred că ar fi
îndeajuns să ne susținem cele puse în contul posibilităților reale - adică, de război
- ale sateliților militari în funcțiune.
Referitor la armamentul nuclear, cu toate
interdicțiile impuse prin Tratatul Spațiului Extra-atmosferic (Cosmic, 1967),
au fost și cazuri (hai, să le zicem „teste”), când s-a trecut la lansarea unor
focoase nucleare în spațiu. Amintim de testul ASAT al Rusiei din 2021, apreciat
ca fiind cel mai grav din istoria spațială, testul ASAT al Chinei, din 2007,
care a creat cel mai mare nor de resturi din istoria spațială. La care se mai
pot adăuga, testul nuclear la mare altitudine Starfish Prime al SUA din 1962, când
explozia nucleară în spațiu a creat centuri artificiale de radiații și a
distrus o serie de alți sateliți, precum și testul american din 2008, când a
fost distrus satelitul USA-193; la fel, India, în 2019, cu operațiunea „Mission
Shakti”. Dintre toate efectele, pluseuri electromagnetice (EMP) fiind cele mai
periculoase. Și, deși nu au fost categorisite ca fiind războaie, în adevăratul
sens al cuvântului, specialiștii nu s-au ferit să le considere „acte militare
ostile”. Iar, dacă este să revenim în actualitate, trebuie să recunoaștem că,
tot specialiștii, apreciază că „războiul din Ucraina este primul conflict
modern cu dimensiune spațială reală”, de ambele părți (atac cibernetic asupra
rețelelor satelitare, bruierea comunicațiilor, perturbarea GPS-ului militar și
civil etc.).
Faptul că în prezent există o adevărată rețea de
sateliți cu menire antisatelită - chiar dacă nu sunt declarați sau recunoscuți
oficial drept „arme” (ci, sateliți de testare, de inspecție ori de mentenanță),
prin folosirea sistemelor ASAT co-orbitale, respectivii sateliți pot fi
considerați ca atare. Dintre aceste sisteme, cele mai cunoscute sunt: sistemele
cinetice „hit-to-kil”, care lovesc un alt satelit prin impact direct,
distrugându-l complet; sistemele cu energie dirijată (laser și microunde);
sistemele electronice tip „soft kill”); dispozitivele cibernetice (atacă
software-ul, nu corpul satelitului); sateliții „vânători”(co-orbitali) etc.
Așadar, dacă, în esență, deocamdată, dotarea cu scop
militar de pe sateliți se consideră a fi orientată, cu precădere, doar pe
dezactivarea non cinetică ori pe distrugerea altor active spațiale
nerecuperabile, din exemplele selectate, nu este greu de presupus la ceea ce ne
putem aștepta în viitor, dacă nu se intervine cu măsuri corespunzătoare ferme,
la nivel internațional. Pentru că, dacă este să fim corecți, trebuie să
acceptăm că, în cuprinsul său, Tratatul Spațiului Cosmic din 1967 nu include,
în mod clar și explicit, vreo restricție în privința armelor convenționale sau
a textelor ASAT, în referire la sateliții artificiali.
Iată de ce specialiștii, cu toate limitele impuse de
secret, îndrăznesc să accepte că războiul nu numai că se poate extinde în
spațiu, ci și că, pe anumite segmente, a ieșit din sfera clasică,
manifestându-se dincolo de forma informațională, la cea tehnologică, cu
extindere strategică. Iar, între statele capabile să poarte și să susțină un
asemenea conflict, la scară mondială, pot fi exemplificate, în primul rând,
marile puteri: SUA, China și Rusia, urmate de așa-zisele „puteri emergente”,
precum India, Franța, Japonia și Israelul. Iar, ca aspiranți, de către Marea
Britanie și de UE, în structura-i comunitară. Și, de ce nu, chiar de către
așa-zișii „actori non-statali”, respectiv de acele companii private de
genul Space X ori Blue Origin, a căror structură se poate profila oricând pe
țintele militare ori care se pot pune la dispoziția altor state ca
„intermediari”. În concluzie, dacă acceptăm că spațiul cosmic ar deveni un
potențial teatru de război - fie și așa, invizibil pentru omenire - ar trebui
să recunoaștem că implicațiile sale strategice, ca și efectele asupra omenirii
ar reprezenta una dintre perspectivele extrem de periculoase
Independent însă de orice altă interpretare, dacă este
să fim obiectivi, trebuie să admitem că, astăzi, spațiul cosmic - fie și numai
din punctele de vedere tehnologic și experimental - a devenit deja un vast câmp
de confruntare. Deocamdată, la un nivel redus și controlabil, dar în viitor
orice anticipație nu poate exclude efectele dezastruoase, pe care le poate avea
asupra planetei Pământ și viețuitoarelor lui.
Iar, dacă consecințele sale nu se pot compara cu cele
ale unui război nuclear, nu pot fi nici prea departe. Căci, dacă arma nucleară
poate însemna sfârșitul instantaneu al omenirii și al Terrei, perturbațiile și
efectele destabilizatoare ale războiului cosmic paralizează global și, în timp,
chiar dacă altfel, pot curma existența tuturor. Din simplul motiv că, odată cu
paralizarea comunicațiilor, navigației și informațiilor se pot afecta,
iremediabil, și caracteristicile de bază ale spațiului, infrastructura sa. Și,
în lipsă unui de spațiu extins de siguranță, la nivel global și cosmic,
omenirea nu mai poate nicidecum funcționa.
În final, menționăm că, între sursele principale de
informare, pe care - pentru a nu îngreuna studiul - nu le-am citat la fiecare
susținere ori exemplu, în parte, de aceea simțim datoria de a le menționa, pe
cele de bază: datele preluate de la The European Space Agency, din
publicațiile U.S. Space Force, respectiv Defense Intelligece Agency, Center for
Strategic and International Studies și dintr-o serie de publicații cu incidență
în materie, din țară și din străinătate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu