Apariţie
editorială: Ionuţ Caragea – Umbră lucidă, Ed. Fides, 2016
Editura Fides din Iaşi a publicat în aprilie 2016 volumul
de poeme "Umbră lucidă", semnat de Ionuţ Caragea. Cartea conţine 47
de poeme scrise de autor în anul 2016. Prefaţa volumului îi aparţine criticului
literar Maria-Ana Tupan, tehnoredactor a fost Dumitru Scorţanu (directorul
editurii Fides), iar ilustraţia copertei a fost realizată de Ionuţ Caragea. Cu
ocazia împlinirii vârstei de 41 de ani (pe 12 aprilie), Ionuţ Caragea îi invită
pe cititori să citească poeme şi extrase din volum pe situl său personal:
Prefaţa cărţii
(fragmente):
„O nestemată barocă, se poate spune despre cel mai recent
volum de versuri al lui Ionuţ Caragea, umbra – ca metaforă – fiind tema ale
cărei variaţiuni o desfac precum un evantai, sau aşa cum pulverizează atmosfera
vaporoasă lumina sinteză în curcubeu. E o poezie a deducerii lumii din absenţă,
un exerciţiu amintind de Heraclit, care încerca să gândească soarele
ascunzându-l vederii. Lumina înţelegerii este extrasă din contrariul ei, deşi
farmecul baroc al universului imaginar e dat, nu de pozitivul epifaniei, ca în
poezia incarnaţionistă, ci de implozia, de infinita scindare interioară sau
punere în abis a unei imagini ambivalente. Umbra lucidă alătură întunericul
unei lumini divizate (lux + idus, de la iduare, a diviza). Fiinţa ce se desprinde din haos, sau materia ce
parvine la conştiinţă pot fi corelative simbolice ale acestei metafore
distribuite metonimic în cuprinsul unui volum de patruzeci şi şapte de poeme, o
cifră care, din nou, alătură numărul asociat mitopoetic Creaţiunii numărului
crucificării sau aneantizării trupului ei manifest. Supunând această metaforă
revelatoare, cum i-a spus Blaga, sau cognitivă, cum îi spun acum retoricienii,
unei variaţiuni fenomenologice, poetul îşi demonstrează forţa imaginaţiei ce
poate face un alai de lucruri să se ridice din neant, ca în prima zi a
creaţiunii. El recurge la un tropism biblic, ţesând în jurul unor obiecte sau
imagini umile parabole ale condiţiei umane. Umbra este noaptea, complement al
zilei, moartea, dublul optic al trupului ca şi dublu socratic, demonic, sau
angelic, este haosul originar, absenţa, moartea, lipsa de sens sau existenţa în
afara valorilor spirituale, dar şi simbolul transcendenţei la care spiritul are
acces evadând din hazard şi caducitate. Concentrarea fiecărui poem pe o temă şi
folosirea unui limbaj remarcabil de unitar şi de economic prin înlăturarea
oricărui cuvânt redundant fac aceste poeme greu, dacă nu imposibil de
parafrazat. Ele au ceva din concentrarea sonetului englez, care se termină cu o
idee sumativă în distihul final. Criticul se vede silit să renunţe la
încercarea de a lua un text în stăpânire, deoarece, asemeni unei parabole
biblice, poemul nu poate fi disecat, anatomizat, sensul său degajându-se din
întreg. Alteori, poemul construieşte o singură metaforă, care, asemeni unui
atractor, cosmicizează elementele unei mici drame existenţiale, deopotrivă
familiare şi înstrăinate... (...) Metaliteratura e un loc geometric al
postmodernităţii, dar Ionuţ Caragea nu pare interesat de afiliere stilistică,
ci de modul analogic, al complementarităţii, în care prelucrează metafora
centrală. Dedicând poemul Eu simt şi presimt Dumnezeirea Anei
Blandiana, el îl construieşte astfel încât să fie o superpoziţie de stare
contrară. Foarte populara Rugăciune a Anei Blandiana – în care
poeta zugrăveşte creaţia lumii empirice, epifania (incluzându-l şi pe Isus,
care a ales şi a dat doar binele) – primeşte o replică în cheie cuantică: nu o
ipostaziere a divinităţii în om se urmăreşte, ci dematerializarea sa într-un
univers paralel de stări matriceale, virtuale. În „Cuvinte nepotrivite”,
perfecţiunea căutată de modernişti precum Arghezi e dedusă din contrariul ei în
versuri care dansează pe frânghia subţire dintre abstract şi concret, dintre un
scenariu intuitiv şi o fugă muzicală a metaforelor, în căutarea unor corelative
obiective cum numea T.S. Eliot tropii săi favoriţi. Chipul poetului în poem
este „ridat” ori de câte ori greşeşte meşteşugul potrivirii cuvintelor... (...)
Tradiţia imnică este rescrisă într-un poem despre întâlnirea de gradul trei, cu
transcendentul întrupat în Isus, în dulcele stil nichitastănescian, holismul
necuvintelor acestuia fiind însă înlocuit de o ipostaziere interioară, a
poetului în dubletul propriei conştiinţe de sine... (...) Această artă poetică
în negativ, definind creaţia prin afirmarea contrariului ei, conferă gândirii
poetice profunzime, relief, sugestivitate. Poezia e în esenţă joc,
reprezentare, de unde dificultatea de a stabiliza lunecarea limbajului în
diferite structuri de sens. Poemul din debutul volumului defineşte misterioasa
existenţă a poetului ca sursă de perplexitate. Ca logophoros, purtător al
cuvântului apocaliptic, el aduce sabia cu tăiş dublu a sensului
literal/figurat: e „biciul de flori” al pământului şi „praful de puşcă al
stelelor”. Călcând pe covorul roşu al propriului sânge, la braţ cu „Doamna
moarte”, poetul se inserează într-un scenariu al reprezentării care îl smulge
din existenţa unică, asigurându-i „multe vieţi” sub tot atâtea măşti retorice.
El pare să înainteze printre scene reale, prezente sau istorice, cărora le
descoperă un posibil sens figurat. (...) Cu studiată simetrie, poetul invocă,
în poemul final, Fluture cu aripi de
cuvinte, un complex imagistic, cu o superpoziţie de metafore, care
alcătuiesc o matrice de stări: o râmă ce înghite verdele edenic al pământului,
precum şarpele biblic distrugător, devine semnificant pentru viermele de mătase
pe care poetul îl vrea transformat în fluture cu aripi de cuvinte, ce devine la
rândul său semnificant pentru zborul lui Icar, asociat deopotrivă artei
(labirintul ce îngrădeşte natura bestială) şi soarelui, luminii, în ipostaza sa
potenţial thanatică. Ucigaşe cu adevărat sunt însă superficialitatea
contemporanilor, lipsa nevoilor spirituale, cărţile necitite semănând unor
morminte. Ionuţ Caragea ne deschide ochii asupra lumii prin care trecem şi pe
care o descoperim abia citind, de exemplu, despre umbră ca unic martor al
întregii noastre vieţi reduse la câteva amintiri, şi ca unică predicţie sigură.
Este un comentariu ironic asupra fragilităţii noastre identitare, asupra
memoriei limitate ce ne condamnă la un prezent perpetuu sau nici atât.
Imaginarul umbrei nu este totuşi, la Ionuţ Caragea, un simptom al nihilismului,
ci, dimpotrivă, o poetică în sensul în care Immanuel Kant (Critica puterii de judecată) asocia lucrului în sine, ca matrice
infinită de posibilităţi, doar arta.”
Maria-Ana Tupan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu