OCHI ÎN OCHI
CU TIRESIAS -2
George Anca
SALOANELE DOAMNEI RATLOW
dodie
tragodie în șapte tablouri
Personae:
Doamna
Ratlow (Doamna)
Albanescu
Domnul
Ratlow (Domnul)
Acțiunea, mascată ori nu, se petrece în București. Nu
numai d-l Ratlov se poate confunda cu Albanescu, dar nici d-na Ratlow nu e
sigură pe dragoman
1
D-na Ratlov
și (posibil) Albanescu în salon
Doamna Ratlow: Totul e azi în
ordine. Domnul Albanescu vine şi-mi zice, ţi-aduci aminte, doamnă Ratlow, ce
m-am pilit de ziua Hanei? Bună fată şi Hana. Tare iute a mai sosit ziua asta.
Of, Doamne.
Albanescu (Domnul Ratlow, mască):
Te gândeşti să nu mai dai înapoi niciun pas. Nu e rău. Probabil, domnul
Albanescu ţi-a strecurat în minte o iluzie fermecată. Ai ajuns la culmea...
mi-e greu să mă exprim... la culmea a ceea ce se cheamă... vai, aş fi putut
ajunge şi eu un savant, dă-mi voie să deschid o tristă paranteză, o să te rog
să brodezi ori, dacă nu, să comanzi la tipar o carte de vizită cu numele meu, o
să-ţi atrag atenţia cum mă cheamă şi sub acest nume să apară, dacă acordul
domniei tale există, ceva în genul savantului, da, uite că da, ai ajuns la
culmea mea, doamnă Ratlow.
D-na R.: Numai că domnului Ratlow
nu i-ar conveni nici atât povestea domnului Albanescu înflorită de visurile
matale.
A: Doamnă Ratlow, nu clipi o clipă,
mi-a amorţit groaznic piciorul drept, o mişcare a mea sau a domniei tale îmi
poate fi fatală, mulţumesc, sunt ca înainte, primeşte omagiile mele.
D-na R: Chiar ţi-a trecut, dragă
prietene? Ce fericire să nu ţi se fi întâmplat vreun necaz sub ochii mei. Toate
cunoştinţele mele caută cu lumânarea ocaziile să-şi întindă mâna de ajutor. Eu
sunt altfel.
A: Iar eu aş suferi când mi-ai
întinde mâna domniei tale de ajutor, pentru că m-aş afla în imposibilitatea de
a o săruta, nu? Dar, ce mai încolo şi încoace, doamnă Ratlow, o adevărată
speranţă nemaifiind de mine, iată ce m-a mânat spre apartamentul domniei tale.
D-na R: Nu găseşti că l-ar interesa
încă mai mult pe domnul Ratlow? Fără îngrijorare, domnule, eu mi-am pierdut
aseară obiceiul de-a fi curioasă, nu că mă laud, nici nu bănuiesc ce te-a mânat
spre noi, aş fi bucuroasă, asta e, să-l aşteptăm mai întâi pe domnul Ratlow.
S-a îmbrăcat nepotrivit, e drept, plecând să-şi cumpere ţigări, parcă se golise
de orice gând. O fi întârziind prin Cişmigiu, ascuns în ceaţa blândă ce ne-a
cuprins pe toţi. Acolo se discută doar totul. Când s-ar pune în vânzare ţigări
vii, s-ar cunoaşte la timp tertipurile gestionarilor, te-ai informa în lege, ai
fi în stare să câştigi o visată dexteritate şi n-ai cumpăra o ţigară predispusă
la o moarte prematură. O, domnule, domnule, să-l aşteptăm pe domnul Ratlow,
poate întârzie prin Cişmigiu.
A: Epidemiile, prea bună doamnă,
nici ele nu m-ar fi mânat înspre apartamentul domniei tale. Domnul Ratlow m-a
onorat ferindu-mă cândva de o mare primejdie. Fiţi liniştită, nu vă dezvălui
nimic din ceea ce m-a mânat. Spun numai într-o doară cât este de frumoasă fapta
trecută a domnului Ratlow pe când eram tineri între tineri şi nu ne durea capul
niciodată.
D-na R.: E mai bine aşa, adică
atât, cât înţeleg bine.
D-na R: Mulţi escroci m-au numărat
în mai multe locuri şi, fiţi atentă un pic, îmi tremură mie glasul trădându-mă
în vreun fel?
D-na R.:Nici nu sunt pornită azi să
împart oamenii, oricare ar fi ei. Cinstitul domn Ratlow îmi stăpâneşte inima,
şi nu mint, cu uşurinţă, şi în mizerie şi în strălucire.
A: Fiţi sigură, la rându-mi,
ocolesc veştile şi în niciun caz nu m-aş învrednici să le aduc. Chiar sun
uneori la uşi special pentru a nu mai veni veştile.
D-na R: Trebuie atunci să te
cutreiere înspăimântate cutremurele valurilor de la lăsatul serii.
A: Mulţumesc
încă o dată, doamnă Ratlow. Cât de frumos îl aşteptăm pe domnul Ratlow. Şi,
dacă mă concentrez, îmi închipuisem toate acestea. M-am mirat la început de
curajul meu să te ţin de la treburi. Ora prânzului a trecut şi poate n-ai
mâncat...
D-na R: Mata ai mâncat?
A: Vedeţi, sunt de puţină vreme
abia un martor al civilizaţiei, în timp ce domnul Ratlow îi este un erou. Mă
întrebarăţi dacă am mâncat? Ei bine, când vă ascultam, mi-au venit în minte
medicamentele. Un parastas la care să se consume medicamente, doamnă Ratlow.
Pentru mine sunt clare urmele greşelilor noastre şi domnul Ratlow, poate veţi
avea prilejul să observaţi, îmi dă dreptate, evocând somptuos, cum îi este
obiceiul, de parcă ierburile îşi datorează creşterea glasului său, vezi dmnia
ta, fie precum cu poveştile ciupercilor de brad.
D-na R: Parcă îl aud, domnule,
vorba domnului Albanescu. Priveşte mata frumosul tablou ce-l înfăţişează pe
domnul Ratlow. Străvezi cumva dedesubtul culorilor procurate special de
pictorul lucrător un 20? Ca un timbru nepreţuit, aşa l-aş recomanda, înţelegi
cui, mai degrabă femeilor, acelora care-ţi împărtăşesc iubirea fără gânduri
ascunse, fiecare avându-şi-o pe-a ei cum nu e alta, ca şi cum ar fi aceeaşi.
A: Ce spui domnia ta?
Îndreptându-mă înspre apartament, eu am făcut totul pentru a-l auzi verde,
poate din teama covârşitoare, ştii, şi părinţii, şi ai domniei tale, ne-au
dăruit-o sub chipul sângelui. Înţelegeţi dar cât de rău ne-ar pica o nevinovată
amnezie. Să nu mai ţii minte la câte staţii de tramvai de aici, când mergi spre
Cişmigiu, e cimitirul Bellu, şi la câte staţii, în partea cealaltă, e cimitirul
evreiesc. Doamnă Ratlow, am mâncat, memoria nu mă înşeală. Doamnă Ratlow,
domnul Ratlow s-ar putea să flămânzească în timp ce noi îl aşteptăm. Şi asta
ţin minte.
D-na R: Mata crezi că n-o să se
supere dacă vom merge împreună, eu, încercata doamnă Ratlow, şi mata, domnule,
să-l întâmpinăm? Ţi-aduci aminte şi aceasta?
A: Nu domnul Ratlow este cel rău.
Poate nici răuvoitorii nu-s cei răi. Aşa cum domnia ta mă întrebaşi dacă am
mâncat, o să vrea unul să afle câte cartuşe plecară din armele ce mi-au trecut
prin mână şi mai ales încotro, că aşa sunt oamenii, chiar când ocolim şi dăm în
Schitul Măguranu...
D-na R: Numai de deznodământ să nu
te temi mata. Mă ştiu destui cucernică şi în putere. Domnul Ratlow n-o să se
supere că îl întâmpinăm împreună.
A: Se întâmplă să fie jos, pe la
biserica de deasupra Cişmigiului. Cerşetori, domni şi doamne, opriţi în loc. Mă
tem să nu mai fi fost cineva, cineva umblând, doamnă Ratlow.
D-na R: Ei, şi mata, ai venit
intimidat dinainte, se vede. Ridică perdeaua, colţul din dreapta jos al
perdelei, şi uită-te peste linia de tramvai, căci, imediat ce vom coborâ, vom
traversa, vezi ce se cheamă că avem cale liberă? Eu tot aveam de gând să ies,
când ai intrat mata. Un pic mai înainte, cu gândurile copleşite de imaginea
domnului Ratlow, am ridicat şi eu colţul perdelei şi te-oi fi zărit pe mata
fără să te recunosc. Atunci când ai sunat, mă mir că nu intră pe uşă domnul
Ratlow.
A: Doamnă Ratlow, văd că avem cale
liberă, dar, îţi repet, se întâmplă să fie jos, cam de pe la biserică...
D-na R: Hm, se cheamă că ai venit
într-o vizită de aşteptare, domnule, prea eziţi să mergi să-l întâmpinăm
împreună, cum am spus, eu, întristata doamnă Ratlow, şi mata, pe domnul Ratlow.
Se făcuse timpul să se arate. Nu se mai găsesc ţigări, înţeleg, dar domnul
Ratlow trebuie să se găsească.
A: Înseamnă să-l căutăm până la
urmă şi în saloanele domniei tale, oricât lumea vorbeşte că apartamentul acesta
este ultima dintre vestitele încăperi pe unde au răsunat paşii – recunoaşte,
doamnă Ratlow, că nu numai paşii – atâtora. Aş fi avut cândva motive să încerc
gesturi disperate, prin ele să îţi amintesc o anumită întrevedere, blândă,
aproape erotică, doamnă Ratlow, tocmai sosisem dintr-un sat de pe malul
Oltului.
D-na R.: A,
mata eşti convins că eu nu-mi aduc aminte de...
A: Vai,
doamnă Ratlow, dar eu nu ţi-am amintit, eu am aşteptat ani de zile, domnia ta
spuneai adineauri că totul e în ordine şi o să mai aştept şi de acum încolo.
D-na R: Domnul Ratlow are vreun amestec?
A: Domnia ta.
D-na R: Mata?
A: Nici eu.
D-na R: Sigur, se ştie , doamna Ratlow n-are niciun
amestec. Ar fi bine pur şi simplu, de aceea, să mă conduci la domnul Ratlow.
Domnul Albanescu ar face-o, să te vedem şi pe mata.
A: Uite ce e, doamnă Ratlow, am reuşit să
scap de toate. Nu chiar de toate, dacă chibzuiesc. M-ar interesa să aflu cum ai
proceda domnia ta.
D-na R: Fără domnul Ratlow îmi vine greu
să-mi urmez şirul închipuirilor, al închipuirilor pentru că, lasă-mă să cred,
nu suntem deloc într-o situaţie asemănătoare. De-ţi trebuieşte un salon de-al
meu, îl ai dragul meu prieten, în condiţiile ce ţi le va înfăţişa elocvent
domnul Ratlow, deci şi dumneata, dacă nu cumva singur dumneata, ai nevoie să-l
afli pe acest domn, nu uita, domnul Ratlow.
A: Tocmai începusem să reînviu un trecut fericit
pentru mine, plin de strălucire pentru domnia ta. Îmi pare cum că oarecine a
răpit salonul de pe vremuri, doamnă Ratlow.
D-na R: Mi l-am răpit de una singură,
domnule...
A: Ratlow...
D-na R: Aşa,
ce e cu domnul Ratlow...
A: Poate nu
l-ai mai recunoaşte, doamnă Ratlow, numai în saloanele domniei tale ţi-ai
recăpăta splendoarea înălţimilor de unde îţi îngădui să-ţi arunci ochii. Domnul
Albanescu mi-a povestit o scenă mai veche decât întâlnirea mea nesperată
într-unul din saloanele...
D-na R: Vorbeşti de saloanele doamnei
Ratlow, ştii că nu erau deschise numai în Bucureşti? Nu... În Bucureşti aproape
că nici nu existau saloanele doamnei Ratlow. Dacă n-ar fi apartamentul acesta,
cred că astăzi nici n-ai fi vizitat-o. Vei şti într-un târziu şi rostul vizitei
de-acum. Numai să dăm de domnul Ratlow şi asta fără a ne întoarce într-una în
trecut.
A: Port cu mine, la loc sigur, o
fotografie, doamnă Ratlow.
D-na R: Şi mata... Cât să fi trecut de când,
deschizând fereastra cu o mână, în cealaltă ţineam şi eu o fotografie, poate
tocmai aceea ce o porţi în păstrare? Mi-a căzut în stradă, de parcă voia să se
aplece. Tot domnul Ratlow ar avea ochi şi pentru fotografia aceea. Parcă a
dorit să se aplece, şi tramvaiele goneau, la început pe dedesubt... Mata, de
acum înainte, o să tot vii pe aici, ca singurul, vorbesc de fotografie,
singurul străin dorit de domnul Ratlow.
A: Şi de toată lumea, prin graţia spuselor
domniei tale.
D-na R: Încet, încet, ai să negi, presimt,
că ai purtat-o la dumneata, ca şi cum fotografia aceea te paşte, reţii mata
expresia?
A: O regăsesc în tentativele mele savante,
cât despre fotografie, o să cer domnului Ratlow libertatea de a înzestra cu ea
pe oarecine.
D-na R: Oricine ar trebui să tresalte la o
asemenea zestre.
A: Domnul Ratlow, nu ştiţi, se gândeşte la
o persoană cu o identitate foarte precisă?
D-na R: Nu-l vei înzestra pe domnul Ratlow
cu fotografia, ca domnia sa, la rându-i, să înzestreze pe altcineva. Socotesc
să fi împlinit totul cum vei fi găsind de cuviinţă, vezi şi mata ce suflete
izbitoare suferă din te miri ce.
A: Mai e un lucru, doamnă Ratlow. Domnia
ta vei avea tărie spornică, aşa spuneau saloanele. Temându-te de viaţă pentru
că era frumoasă, eleganţa gânditoare, îţi aduci aminte, croise până la
periferii un drum de trăsuri ce să fie, în eternitate, reprodus fotografic din
avioane, stătătoare pe cocoaşele machetelor-cosmocămile.
D-na R: Te mai uiţi mata dacă avem ceea ce
se cheamă cale liberă?
A: Nu ştiu ce să zic, numai domnia ta să
vrei ai putea spune cum e. De-ar fi şi altă ieşire n-ar strica şi, pe urmă,
dumnezeu cu noi, încotro am nimeri. Biserica este încă deschisă şi nu
vremuieşte ca atunci când casele zac goale şi oraşul plin.
D-na R: Câte mârliţe o fi prins domnul
Ratlov până acuşi?
A: O, nu pleca domnia lui să te lase şi să
pescuiască. Apele-s în seama tinerilor, zice-se. O fi plăcerea unei mărturisiri
la mijloc, dorul întârzierilor ce v-au încărcat zilele de celebritate.
D-na R: Mie?
A: Când domniei tale, când domnului
Ratlow. Cum dragomanul, străbunul Ratlowilor, din partea domniei tale, după
pomenire, a dispărut în umbra unei femei, îndrăznesc să cred, secolele
adevărate te răsplătiră cu alte daruri.
D-na
R.: Săracul dragoman, mata să
fii îndeajuns de cavaler, cam cât pretinde domnul Albanescu să fie bărbatul un
filosof, apoi mi-ai ajuta să-l răzbun. Domnului Ratlow atât i-ar fi. Iată cele
douăsprezece limbi vorbite de bătrân. Le vezi aici legate în piele de cămilă. O
parte sălăşluiesc la Stambul. Altele s-au risipit. Dar mata vei căuta lucruri
străine de vremuri şi, odată, cine ştie...
A: Petrecerile dumitale în Italia, doamnă
Ratlow...
D-na R: Care Italie?
A: În compania unor italieni...
D-na A: Dar la Paris, martoră mi-e ducesa de
la Roche, tot frumoasă, deşteaptă şi cuminte...
A: Ducesa?
D-na R: Nu, hodoroaga n-are inimă...
A: Ce-ar zice domnul Ratlow să vă asculte?
D-na R: Domnia lui e plecat, ai primit, de
bună seamă, înştiinţarea înălţării domnului...
A: Ratlow.
D-na R: Sigur că da. Ci nădăjduiesc o taină
şi mai şi. Ori te pilisei de ziua Hanei? Sau numai aşa să mă trezeşti pe mine din ale mele? Crede-mă,
în seara aceea eu mă aflam la Paris.
A: De ce nu te-aş crede, acum poate că te
afli în Bucureşti. Toate saloanele domniei tale prosperă. Iar pe domnul Ratlow
mă mir de ce-l asculţi în umbra răscumpăratelor plecări. Mă pomenesc surâzând
cum numai domnia lui domniei tale i-ar surâde.
D-na R: Să nu te piardă vedeniile astfel
reînviate. Să nu se fi stricat vremea, cum ai văzut ridicând colţul perdelei,
din dreapta jos, ţi-aş arăta, la lumină mai multă, tabloul din faţă cum numai
domnul Ratlow surâde, şi nu mie. Posomorâtul de el...
Bucureşti,
22 noiembrie 1970
2
Doamna R.,
Albanescu, (posibil) Domnul R
D-l
Ratlow: Nu mai scrie ceea ce vorbeşti
cu glas tare, trag cu urechea toţi barbugiii...
Albanescu: Domnule, domnule Ratlow...
D-l R: Auzii... Nimeni nu mai ştie cine este
adevăratul domn Ratlow.
A: Însăşi doamna Ratlow mi-a încredinţat deunăzi
un secret, domnul Ratlow îl cunoaşte...
D-l R: Vrei să spui, are nevoie să-l cunoască.
A: Ei nu, domnului Ratlow i-l pot divulga
pe nerăsuflate, e doar secretul morţii domnului Ratlow, n-am spus că domnul
Ratlow a murit, nici că e internat pe Vitan.
D-l R: Scriai acolo, ca pe marmoră de Târgu-Jiu,
dacă mă pot exprima, icoana credincioasă a despărţirii dumitale de doamna mea
Ratlow.
A: Da, de doamna domnului Ratlow. Nu vă
evocaţi, rogu-vă, o altă doamnă Ratlow, falnică şi pururi călătoare prin
pieţele din centru, cu piciorul stâng strâns în ciorap, varicele...
D-l R: Chiar aceea nu...
A: Nici indianca...
D-l R: Nici fata...
A: Nici coapta...
D-l R: Nici corcitura...
A: Niciodată doamna Ratlow?
D-l R: Ba doamna Ratloww.
A: Care doamnă Ratlow?
D-l R: O doamnă Ratlow, domnule, mi se pare,
Albanescu.
A: Dacă aşa doreşte domnul Ratlow?
D-l R: Şi sunau într-adevăr, în momentele
despărţirii, şi ceasuri şi telefoane şi sirene şi clopote?
A: Îţi închipui, dacă s-a auzit până şi
din modesta mea scriere. „Vocea doamnei Ratlow se auzea ca dintr-un mormânt al
tuturor sunetelor”.
D-l R: Din vina întunecimii revărsate în saloanele
noastre, doamna Ratlow se retrăsese în apartamentul din strada C. Se anunţa o
noapte ameninţătoare.
A: De nu s-ar fi întunecat şi acum, ce-aş
mai scrie povestea în versiunea dumitale, domnule Ratlow.
D-l R: Lasă, când vom preschimba lespezile
saloanelor eu şi doamna Ratlow o să ne ţinem pe lângă dumneata şi atunci vei
săpa în marmoră...
D-na R: O să ne ţinem pe lângă mata,
domnule, cum ai spus?
A: Albanescu...
Vai, doamnă Ratlow, aţi ieşit,
totuşi, în întâmpinarea domnului Ratlow. Mi se păruse că domnul Ratlow
peregrinează pustiu printre tei.
D-na R: Eu am arătat spre dumneata, şi
domnul Ratlow s-a grăbit, cum îi este obiceiul. Mata, în ziua aceea, când se
strânseseră în apartament aproape toţi vizitatorii saloanelor noastre.
D-l R: Doamna mea, la auzirea numai de domnul
Albanescu.
D-na R: Pe întuneric, nici nu i-am zărit
faţa. Mata chiar n-ai trimis vorbă că nu poţi veni fiind reţinut de chestiuni
dintre cele mai importante?
A: Mă pilisem, doamnă Ratlow. Umblam pe
trotuarul de peste drum din faţa apartamentului. Un noroc dublu l-a adus pe
domnul Ratlow. Domnule Ratlow, mi te-ai înfăţişat ca un tablou al dragomanului.
Se petrecea uituc pe lângă biserică marele grup sărbătorind pe cineva la 20 de
ani.
D-l R: Doamna mea, te-ai tulburat aşadar zadarnic la
zgomotul auzit numai de tine, la cântările de la la la lurala la fâşfâşfâş, la
muzicile degeaba plănuite în seara aceea în toate saloanele noastre deodată.
Te-a îngrijorat ameţeala mea, la întoarcere, parcă te văd când îţi tot spuneam
cum îmi joacă în faţa ochilor mârliţe şi melci asemeni porcilor, da, da, cu
nişte râturi ca ale porcilor.
A: Pachetul subţire din mână ţi l-a suflat
vântul, domnule Ratlow, şi eu am sărit ca ars să ţi-l ridic, dar a trecut
tramvaiul peste el, ca o umbră de avion, apoi eu m-am recomandat Albanescu,
doamna Ratlow nu mă zărise încă, ţi-am auzit glasul verde cum îi povesteai
totul sus.
D-na R: Mata ţi-ai închipuit atunci că
saloanele noastre s-au închis şi nu mai avem loc să ne odihnim într-un
apartament plin de atâta lume.
A: Atâta că aş fi dorit din toată fiinţa să
atrag politicos atenţia domniei tale că, în astfel de situaţii, poţi visa o
boală, dar o poţi şi lua, prin contagiune.
D-na R: Dacă aş fi înţeles, făceam totul să
te primim, de bună seamă după întoarcerea domnului Ratlow. Ţi-am fi mulţumit
pentru amabilitate.
A: Că doar nu veneam de la război să
întârzii cine ştie ce.
D-na R: Acum totul e în ordine. Eşti
binevenit oricând în saloanele noastre. Domnul Albanescu, a, mata, se
îngrijeşte din când în când de îndrumarea oaspeţilor. Hm, pe vremuri, domnilor,
m-aş fi vrut mereu într-o bacoviană încăpere de marmoră, despuiată de orice
lux, iar acum, că totul e în ordine, am ieşit să-l întâmpin pe cel la 20 de
ani, spuneaţi?
A: Vârsta aceasta şi-o serba o fată,
doamnă. Domnul Ratlow o fi ştiind mai multe. Eu mă pilisem, ţi-aduci aminte,
doamnă Ratlow.
D-na R: Ei, nu, nu să întâmpin pe cineva am
ieşit din saloane. Nici pentru că domnul Ratlow mă iubeşte. Visase şi el
cârciumi cu întâlniri ţigăneşti năduşite în noaptea când Iohana împlinea 20 de
ani. Şi eu ce visasem?
A: Lumea o vorbeşte de zână bună pe domnia
ta, ca pe o milă a săracilor, să nu se supere domnul Ratlow.
D-l R: Lumea n-o ştie pe adevărata doamnă Ratlow.
Nimic nu ştie pe îndelete.
A: Nici vorbă, donule Ratlow, dumneata ai
trăit numai din filosofie, îndrăznesc s-o întrerup pe doamna Ratlov dintr-un
decent cavalerism, nădăjduiesc decent. Doamna Ratlow a coborât într-o seară
printre teii din Cişmigiu.
D-naR: Lasă, lasă mata seara aceea
întâmplătoare. Într-o seară...
A: Aşa am spus şi eu, doamnă Ratlow, ai
auzit şi dumneata, Domnule Ratlow.
D-na R: Fie, în seara aceea am vrut să ridic
perdeaua, colţul din dreapta jos. Ca într-o poveste, mă trezise ceasul dintr-o
lungă visare, şi nu l-am mai apucat sunând. A sunat telefonul. Domnule
Albanescu, am impresia, pentru prima oară mi-ai spus că mata eşti. Tăcusei şi
după ţiuitul unei sirene a salvării, a bătut de douăzeci de ori clopotul bisericii
de la intrarea în Cişmigiu.
D-l R: Doamna mea, ţi-e palid glasul în întuneric,
nu cumva eşti palidă toată. Domnule Albanescu, dumneata cum o auzi?
A: Mă simt ca în seara aceea când
rămăsesem fără nimeni pe lume. Să fi durat asta... Doamnă Ratlow, am cerut eu
domniei tale patru lei împrumut? Oricum, se făcuse târziu, domnule Ratlow,
dumneata nu mai veneai ca înainte. Eu am început să vorbesc cu voce tare, ca
acum, fără cuvintele noastre de toate zilele, doar nu aveam cui să-i spun ceva
de la obraz, şi de mine uitasem, ce mai, douăzeci de ani.
D-na R: Mata în seara aceea erai mânat de
gândul răsplătirii unei fapte trecute. O fi fost împrumutul cu patru lei, şi
domnul Ratlow întârzia, ce-i dreptul.
A: Numai într-unul din saloanele domniilor
voastre, doamnă şi domnule, domnule şi doamnă Ratlow o să regăsesc odată ceea
ce mă mânase în seara aceea.
D-l R: Bunul sfârşit al serii, aici, printre tei,
mie nu-mi era departe, îţi povesteam eu, doamnă Ratlow. Domnului Albanescu
n-are cine să-i confirme, dacă petrecerea salonelor îşi croieşte iarăşi un vad
până la periferii. Ne vom îmbujora de măgulirea recunoaşterii, spunea
dumnealui, a recunoaşterii... a recunoaşterii faptelor trecute.
D-na R: De, domnilor, de ce ar plânge vreunul
dintre voi visul meu de pe vremuri?
A: Vorbeaţi aşa, doamnă Ratlow, cucernică
şi în putere, asemeni maicii domnului, încât domnul Ratlow te iubeşte cu toată
dreptatea, iar eu mă şi închin. Vă aşteaptă saloanele pretutindeni împrăştiind
smirna pământului, floarea depozitelor şi curânda seară ce poate nu s-a dus
atunci...
D-na R: Domnule Albanescu, mata l-ai
cunoscut pe celălalt Albanescu, marele salonard?
A: Vai, doamnă Ratlow, chiar domnia ta ai
numele împrumutat de la vechiul, al patrulea dragoman al ţării. Domnul Ratlow
l-a împrumutat de la dumneata. Iar eu, pentru a nu-l împrumuta, la rându-mi, am
încuviinţat fericit să-mi spuneţi domniile voastre precum mi-aţi zis. Teii
domnului Ratlow v-ar putea da ştire şi-n altfel. Domnia ta te preumblai printre
ei când dumnealui s-a aplecat să mă recunoască.
D-na R: Am fi convorbit atunci...
A: Ratlow...
D-l R: Ratlow...
A: Ratlow...
D-l R: Ratlow...
D-na R: Cum?
D-l R: S-ar cuveni să stea şi dragomanul cu noi.
A: Să treacă oarecine şi printre aceste
ascunse şiruri de tei scuturaţi.
D-na R: Să întârzie.
D-l R: Plăcut se aude tramvaiul, domnule Albanescu.
Te-am ţinut din lucru.
A: Vă mărturisesc, într-adevăr, zgomotul
tramvaiului mă dispune şi pe mine la fapte nobile.
D-na R: Eu nici nu-l aud întotdeauna,
domnilor. Acum, că ne-am recunoscut, vorbim mai tare, şi tot o să plănuim,
precum v-aţi dorit, primirea domnului Albanescu în saloanele noastre. Ar fi
păcat să nu se petreacă totul în Bucureşti, dar o să ne ascultăm unii pe alţii,
domnilor. Voi unde spuneţi? Asupra datei nu va fi greu să convenim, dar unde?
A: În Bucureşti... Ne leagă seara aceea,
oricât, doamnă şi domnule Ratlow, eu provin dintr-un trunchi nici măcar nobil,
ci precum al teilor. În rumenul sud – şi floarea teilor cânva îmi va întări
spusele – sălăşluiesc sub carele grele de giuvaerurile Stambulului neîncăpuţii
ochitori de zei, mintoşii fără margini. În partea cealaltă saloanele gem de
stirpe odată mai veche ca altă ciobănime dinspre trecători. Iar pe tăiatul
crucii, la capetele săbiei de la răsărit şi de la apus, o şleahtă de dănţuitori
tot s-o învâlvăta. Aflătoare în mijloc de răstignire, topitele convoaie din
jurul doamnei Ratlow ne-or da pace. Şi, astfel, locul e mai simplu de ales. De
intri într-o mănăstire, n-ai intrat în toate?
D-l R: Domnule Albanescu, toate astea le-am auzit de
la început, când te-am desluşit vag, după voce, fiindcă vorbeai tare într-o
situaţie când oricine s-ar lăsa furat de tăcere. Doamnei Ratlow nu i-a venit să
creadă prima oară, rătăcită la doi paşi de mine. I-am arătat prin semne că nu
mai e tăcere şi mă mir de ce întâi ţi-am zis Albanescu.
A: Gândul dumitale... doamnă Ratlow,
domnia ta se grăbeşte?
D-na R: Vorbeşte mata acolo tot ce voiai să
vorbeşti cu gândul la gândul domnului Ratlow. Eu te voi urmări într-o sfinţită
manieră, fii încredinţat, chiar dacă mă depărtez atrasă de preumblarea printre
teii domnului Ratlow, săracul, geaba naltele saloane dacă el...
A: Gândul dumitale, domnule Ratlow...
iartă-mă, doamna Ratlow, nu ştii, se simte bine? Se clatină înconjurându-ne
de-aproape cu grandoarea privirilor plutitoare. Ei, să nu uit, şi gândul
dumitale ştia una – printre tei, la ceasul vostru, singuratic doar Albanescu vă
putea ieşi înainte.
D-na R: Nu ştiu eu ce ştie gândul meu,
domnule, dar pe dumneata eu, în persoană, te credeam la saloane.
D-l R: Care saloane?
D-na R: O, cele vecine locaşurilor
mănăstireşti din preajma lacurilor.
A Ori saloanele cu vedere spre arenele
Bucureştiului?
D-na R: Zic acelea sezoniere, unde pălesc
mimozele.
A: Zi de marile saloane cu aripa oprită
deasupra centrului şi a noastră, acum, domnule Ratlow.
D-l R: Dumneata poţi fi un escroc încât să-ţi placă
să fii luat drept domnul Albanescu. Pe el îl ştie o lume, ce te-ai socotit?
Vestea saloanelor Ratlow n-are a face cu băierile Orientului, precum un pui de
iepure născut dintr-o iepuroaică de argint viu, pe o culme a primirilor. Îţi
spun că nici domnul Albanescu nu ştia că dumnealui însuşi se îngrijeşte de
îndrumarea oaspeţilor. Doar doamna Ratlow, stăpâna după obicei. Şi eu ştiam
asta, dar nu îl cunoşteam prea bine pe domnul Albanescu, încât n-am spus că nu
poţi fi dumneata când ţi-am auzit vocea blând ceremonioasă. Ce să mai fi fost
cu domnul Albanescu? El chitise minunat petrecerea unuia dintre saloane de-l
prefăcuse într-un leit întreg Ţarigrad. Dumneata, domnul Albanescu? Numai
doamna Ratlow, ei, doamnă Ratlow... Dumneata în persoană... Cum se ajunge
atunci la salonul de aici, printr-o intrare nouă, precât se zvoneşte. Ei, taci?
De bună seamă doamna Ratlow o ştie. Doamnei mele Ratlow nu-i scapă nimic din ce
e monumental, chiar când convorbim de portalurile noi ale saloanelor
mirositoare a tei.
A: Se întâmplă, domnule Ratlow, că m-ai
auzit vorbind cu glas tare, săpând în umbră, marmoră adusă din cariere
tomitane, asta pot să ţi-o spun. Dar numai doamnei Ratlow îmi e îngăduit să-i
încredinţez totul. Mă întrerupsesem singur din lucru, când m-ai luat în seamă
dumneata. Eu tocmai mă aplecam în semn de cuviinţă a tuturor întâmpinărilor
mele şi aşteptam să... Îţi mai pot spune ceva... Acest Cişmigiu este încă o
operă a domnului Albanescu, ai auzit despre el. Dacă am avut mână liberă, iată
secretul doamnei Ratlow. O, domnule Ratlow, mulţi dintre cei ce obişnuiesc să
tragă cu urechea pe sub ferestrele pierdute în arhitecturi ameţitoare au
ascultat glasul doamnei Ratlow îmbiindu-te să te uiţi dacă există ceea ce se
cheamă cale liberă.
D-l R: N-am trecut prin toate, domnule Albanescu,
dar calea aceea poate că i-o datorez doamnei Ratlow ca pe o dedicaţie dintr-o
campanie victorioasă, din cea mai victorioasă campanie, domnule Albanescu,
domnule Ratlow, doamnă Ratlow şi voi, aşteptaţi-mă numai o clipă, voi, ă ă
ăştia de la intrările saloanelor.
A: Intrările sunt nepetrecute, ca în seara
aceea, domnule Ratlow. Tramvaiele îşi vor regăsi în curând liniile, dacă după
ele îţi îndrepţi auzul,
D-l R: Pe doamna Ratlow ai mai văzut-o...
A: Am zărit-o odată pe domnia sa şi pe
dumneata, în cu totul altă parte...
D-l R: Păcat, pe ea a dăruit-o soarta cu secretele.
A: Numai domnia sa ştie dacă asta e.
D-l R: Un străin ar crede-o amnezică. Nu mă mai
recunoaşte nici pe mine. Cu atât cu mai neputinţă pe dumneata. Aveai să-i
destăinui dichisul noilor intrări, domnule. Ea uită de o tânără, de o bătrână,
de i-a murit cineva, de a murit ea însăşi. Să nu te miri când o să-i pară că
dumneata, domnule Albanescu, ai fi domul Ratlow, că dumneata, domnule Ratlow,
ai fi domnul Albanescu. Cum suntem într-o întârziere aproape desăvârşită, eu
unul m-aş apleca în faţa porţilor presărate cu tei scuturaţi şi aş proteja obosit
trecerea doamnei Ratlow. Dar în bunătatea ei săritoare.
A: Şi nu uita, domnule Ratlow, nici
desluşirile ce am a i le da...
D-l R: În glasul dumitale, tare, am ascultat şi
glasul meu, domnule Albanescu... doamna Ratlow nu prea a ascultat pe nimeni, în
seara aceea, desigur. S-a răsucit pe călcâie şi gândurile ei sunt gândurile
noastre.
A: Doar porţile saloanelor de acum,
domnule Ratlow, i se cuvin singur domniei sale şi, câtă vreme nu-i limpezii
calea, m-aş tulbura să o ştiu pătrunsă în saloanele de aici. Ne-ar fi, altcum,
să îndemnăm binevoitori ai târgurilor, precupeţe să înainteze pe unde le vom
arăta şi să-i întindă la picioare doamnei Ratlow ultimele scumpeturi şi flori
de tei din sudul filosofilor.
D-l R: Nu sunt gata saloanele de aici, nu sunt ale
doamnei Ratlow, domnule Albanescu?
A: La ce te gândeşti, domnule Ratlow? Cu
multă credinţă aş putea spune că saloanele doamnei Ratlow sunt Ratlow însăşi,
nu numai saloanele de aici, saloanele din tot Bucureştiul şi nu numai din tot
Bucureştiul. E însă o durere, gândeşte-te şi la asta. Mai gândeşte-te că
doamnei Ratlow i-ar fi fost dat să trăiască pe lume în saloanele domniei sale
totdeauna, şi în seara aceea, desigur, aici, ca un copil.
D-l R: Niciun copil, domnule Albanescu.
A: Toţi copiii, domnule Ratlow.
D-l R: Şi e o durere, domnule Albanescu?
A: Numai doamnei Ratlow şi numai aici şi
numai acum puteam să i-o împărtăşesc. Şi nu e pierdut timpul, domnule Ratlow.
Va trebui să tăiem teii. Când dumneata şi doamna Ratlow aţi străbătut încoace,
tocmai ştersesem scrisul de pe marmoră. O marmoră mai bună nu a fost săpată,
înţelegeţi, aveam gândul s-o scriu a doua oară, apoi să tai teii, apoi să vă
aştept, să vă întâmpin, în familie, domnule Ratlow. Desigur, în seara aceea, în
fapt întunecos, doamna şi domnul Ratlow nu ar fi trecut spre terenurile de
tenis.
D-l R: Bine, domnule Albanescu, să tăiem teii.
A: Numai doamna Ratlow să nu se
îngrijoreze de partea cealaltă.
D-l R: A teilor.
A: A teilor, domnule Albanescu.
23-24
noiembrie 1970
3
Doamna R și
Domnul R
D-na R: Minunat prevestitoare mai sunt
glasurileoaspeţilor din saloanele noastre, domnule Ratlow.
D-l R: Eu m-am bucurat cel mai cel mai văzând că
urci, aici, pe terasă, doamna mea Ratlow.
D-na R: Te aşteptam, urcam treptele
aşteptându-te, doar n-ai uitat obiceiul meu la toate balurile saloanelor
noastre.
D-l R: Îl ştiu, spre fericirea lor, şi oaspeţii,
aşteptându-te jos, la rându-le, până când o să li se pară că întârzii şi
muzica, fără tine, a rămas părăsită. O seară ca niciodată, doamnă Ratlow.
Valuri de saloane, pe vremuri şi curând, nu răpiră strălucirea acestuia, încât
ne vedem ca întâia oară, frumoasă doamnă Ratlow.
D-na R: Am avut o rugăminte la domnul
Albanescu, domnule Ratlow. Să ia în grijă, la primăvară, sădirea unui tei, la
fereastră, colo, ce zici?
D-l R: O, cândva îmi petreceam vremea tăind pădurile
de tei. Doamnă Ratlow, desăvârşit ţi-e gândul. Fapta mea trecută în loc de
pedeapsă îmi va aduce alinare. O să mă reped din ce în ce mai rar în alte
saloane, bucuros de a contempla reînvierea tagmei teilor.
D-na R: L-ai cunoscut pe domnul Albanescu,
domnule Ratlow?
D-l R: Cine nu-l cunoaşte? Una dintre poreclitele,
princiarele invitate, la primirea îndătinată a domnului Albanescu, în seara
aceasta, aici, în salon, i-a jucat o tragedie întreagă. Se pretindea chiar o
doamnă Ratlow. Ai cunoscut-o?
D-na R: Prietenele mele îmi reproşează
asemenea tragedii, mai ales în lungul serilor din saloanele sărăcite. De-aia am
avut rugămintea sădirii unui tei, sub fereastră, colo, la primăvară. Invitatele
se vor interesa de starea sănătăţii teiului, nu-i aşa, domnule Ratlow?
D-l R: De bună seamă, şi va fi asemeni stării
sănătăţii saloanelor noastre.
D-na R: Dar să vedem acum, domnule Ratlow,
onorurile-s împlinite?
D-l R: Doamnă Ratlow, eu te-am urmat din onoare şi
din dragoste.
D-na R: Dar ceilalţi?
D-l R: Uiţi, toţi aşteaptă un semn al doamnei Ratlow
spre a se potoli deodată pioşi, acoperind cu mânecile creştete de femei, ca
atunci când candelabrele se cutremură în sunetul corului. Ce le vei spune în
seara asta tuturor?
D-na R: Când mi se vor arăta în marea sală toţi
ca unul, o să chibzuiesc un cuvânt precum o cântare. Înainte de a urca, i-am
dat de înţeles fiecăruia ceea ce voi cuvânta. În seara asta n-au venit atât la
saloane, cât la doamna Ratlow. Luminatul nostru prieten, luminat de Sfântul
Constantin, cred că domnul Albanescu el însuşi, a jucat o comedie ciudată
pretinzând că dumnealui nu mai este de saloane. Poţi, domnule Ratlow, să
îmbătrâneşti într-o singură seară? Într-o seară oferită de muncile oaspeţilor,
dar fără urmă de chinuri, într-un sărut al tuturor uitărilor?
D-l R: Am o rugăminte, doamnă Ratlow. Mulţi îşi
serbează douăzeci de ani, în celelalte saloane.
D-na R: O, să se numească aşa terasa asta,
unde iubindu-ne pe noi ne iubim şi departele nostru, după vorba, după vorba
cui, domnule Ratlow?
D-l R: Mi-aduci aminte, doamnă Ratlow, de vremea
când copilăreai în saloanele dragomanului. Uită-te cum în jocul primăvăratic al
sfântului Gheorghe tulburai minţile vorbăreţe şi încruntatele sprâncene ţi se ploconeau
la picioare. Memoriile celui uitat de dumneata ar fi ars în uleiuri de pe
încinsele linii ale tramvaielor. În seara aceasta, venit de departe, îşi
petrece gândurile în marea sală – domnul Albanescu o să adeverească tot - chiar
botezându-l maestru al îmbrăţişării.
D-na R: Spovedaniile altora, domnule Ratlow?
D-l R: Şi ale noastre, doamnă Ratlow.
D-na R: Am văzut fercirea celor din
saloanele noastre. Sunt fericiţi fiindcă nu le aţinem calea. Poate ne adoră
fără un gând la puritatea neamului nostru.
D-l R: O, de afară se aud uneori blesteme surde, un
nebun aruncă în faţa viitorilor noştri oaspeţi întruchipate suspine, „îs rele
rudele”, zice, doamnă Ratlow.
D-na R: Aşa şi domnul Albanescu împodobeşte
nenorocirile, ascultă păsările intrate pe ferestrele saloanelor ca şi cum
cineva le-a împuşcat din ochi. Şi deci, domnule Ratlow, rafinamentul nostru nu
se mai caută?
D-l R: Se caută atunci şi mai adânc saloanele
doamnei Ratlow.
D-na R: Dumneata pentru ce le-ai căutat?
D-l R: Am căutat-o pe doamna Ratlow. E drept, ai
încercat să înalţi frumuseţea saloanelor până la frumuseţea dumitale. Domnul
Albanescu, fără să-l cunosc, m-a îndrumat ca pe un oaspete al dumitale, nu al
saloanelor. Şi iată-te aici şi acum, în seara aceasta, singură în închipuirea
saloanelor, pe o terasă clădită din întreg aurul dezgropat al pământurilor.
D-na R: Domnule Ratlow, aşa a vrut norocul
vremurilor. În tinereţea dragomanului te-aş fi căutat eu pe dumneata,
rugându-te, cum am avut şi la domnul Albanescu o rugăminte, să iei în grijă
sădirea unui tei la fereastră, colo.
D-l R: Ce veac şi ăla, doamnă Ratlow... Nu vă
frângeţi mâinile, aclamaţiile din marea sală vi se cuvin. Încă de pe atunci
ruina semănată peste saloane le putea îmbătrâni. Dar, doamnă Ratlow, această
seară stă în vârful timpului, iar dumneata, de pe terasa unui nou salon, vei
dărui celor din marea sală surâsul logodnelor, ei îl vor păstra şi în celelalte
saloane, unde mulţi îşi serbează douăzeci de ani.
D-na R: Da, domnule Ratlow, de aceea începe
să mă îndurereze mania mea. Şi domnul Albanescu n-a uitat să-i atragă atenţia
pictorului lucrător, de unde să-şi închipuie că tocmai în seara aceasta o să mă
îndurereze împlinirea întru totul a plănuirii saloanelor mele? Perdeaua,
perdeaua, domnule Ratlow, ne desparte de marea sală. Ai închis uşa, după ce,
urmându-mă, urcasei treptele până aici pe terasă. Petrecăreţii se uită, între
două iubiri din seara aceasta, se uită zadarnic, rar cine are ştire de terasă,
iar ăla s-o fi şi pilit. Colţul perdelei trebuie ridicat, înainte de a-mi face
reapariţia, domnule Ratlow. În marea sală a noilor saloane, lumea s-o fi
schimbat de-a lungul serii, s-o fi întors acasă, cine ştie... La urma urmei, va
fi aceasta seara noastră, domnule Ratlow. Trebuie ridicat colţul perdelei însă,
poate lumea toată mai aşteaptă, măcar lăcomia şi tot să-i fi ţintuit în saloane
pe oaspeţi.
D-l R: Şi bucuria, doamnă Ratlow.
D-na R: Te gândeşti la vienezi?
D-l R: Nu numai la ei, doamnă Ratlow.
D-na R: Cât despre domnul Albanescu.
D-l R: Domnul Albanescu, doamnă Ratlow, ar fi în
stare să taie teii toţi, şi teiul sădit sub fereastra dumitale să rămână
singurul...
D-na R: Ca să vezi puterea saloanelor mele.
D-l R: Păcat, spuneai, în seara aceasta de perdea.
D-na R: Păcatul meu, domnule Ratlow, de
aceea şi sufăr.
D-l R: Tot e bine, suferinţa doamnei Ratlow rămâne
ascunsă lumii din saloanele ei.
D-na R: Dacă n-ar fi perdeaua, n-ar mai fi
nici durerea din seara aceasta, domnule Ratlow. Nu m-am gândit şi domnul
Albanescu a împlinit tot ce i se spusese. Dumnmeata, de aici, de lângă mine,
nu-mi poţi simţi depărtata suferinţă, poate fiindcă mă iubeşti cât pentru o
logodnă, poate pentru că nu îţi vine la îndemână să ridici colţul perdelei...
D-l R: Vai, doamnă Ratlow, dar, încă din seara
aceasta, se poate începe lucrul la un nou salon. Oaspeţii vor sări în sus, ca
şi cum nu ar mai fi aici, ori şi aici şi acolo, iar înaltul podium, terasa i-ar
orbi de presimţirea fericită a surâsului doamnei Ratlow chiar de la intrare.
D-na R: Când, urmându-mă, ai urcat treptele
până aici pe terasă, oaspeţii acestei seri sosiseră după cuviinţă, oare ţi s-au
înfăţişat în aleasă mulţime? Femeile îşi răsuciseră funii din rochii spre
spânzurarea elitelor? Domnii şi doamnele frigeau sticla cupelor cu îndrăgostite
buze, domnule Ratlow?
D-l R: Să mă fi trimis la dumneata sus, pe trepte,
darul vieţii mele, doamnă Ratlow?
D-na R: Aflându-te bărbat cumsecade, o
cuvenită vorbă pentru dumneata...
D-l R: O, doamna mea Ratlow, o să ridic perdeaua,
colţul din dreapta jos, să-ţi recomand lumea de dedesubt, din marea sală,
oricine ar fi sosit până acum, oricine s-o grăbi către un alt salon, oricine.
Îşi vor ridica ochii şi le vei cuvânta.
D-na R: Mă sfătuieşti? Să le spun doar atât,
„Pentru voi”, ce zici?
D-l R: Pentru oricine, doamnă Ratlow.
D-na R: Mă tem, domnule Ratlow, să nu fie
scris pe cealaltă parte a perdelei, ca în marmoră, aceste cuvinte. Nu mai ştiu
dacă domnului Albanescu i se spuse şi asta. Destul s-a răspândit prin saloane
zvonul mesajelor intime ale copilelor către mine, dorinţa şi visul, domnule
Ratlow, că erau mirese. Eram mireasă, domnule Ratlow, dar perdeaua, perdeaua,
domnule Ratlow, ridică perdeaua, colţul din dreapta jos. Odată mi-a ars un
salon. I-a pus foc o nebună cu basma însângerată, o copilă din astea. Colţul
din dreapta jos. Se vede cumva domnul Albanescu?
24 noiembrie
1970
4
Albanescu,
(posibil) Doamna Ratlow
A: „Domnule Ratlow, damna Ratlow are
onoarea să...”
D-na R: Domnule Albanescu, mata...
A: O, doamnă Ratlow, sunt gata, ajunsesem
la ultimul dintre cei ce au trecut până în această seară prin saloanele domniei
tale. Sunt gata, doamnă Ratlow.
D-a R: Te-ai
trecut şi pe mata?
A: Doamnă Ratlow...
D-na R: Şi pe mine?
A: Domnia ta...
D-na R: Mai bine nu. Mata nu vrei să dăm o
fugă până la saloanele mele unde se serbează 20 de ani?
A: În această seară, doamnă Ratlow?
D-na R: În.
A: Mă ierte domnia ta, şi de ce să fugim?
D-na R: Pentru mine, domnule Albanescu. Mata
fugi pentru doamna Ratlow, nu e demn?
A: Cel mai demn, doamnă Ratlow. N-am fugit
niciodată prin Bucureşti. Sau nu mai ştiu de sunt în Bucureşti saloanele
acelea?
D-na R: Vom trece prin cât mai multe, seara
aceasta e lungă...
A: Toată cinstea, doamnă Ratlow.
D-na R: Sigur, sigur, doamna Ratlow are
onoarea să...
A: Tatăl meu, domnul Albanescu, doamnă
Ratlow, când avea douăzeci de ani, şi doamna Ratlow, mama domniei tale...
D-na R: În salonul unde se întâlniră prima
oară, domnule Albanescu, se cunoaşte, eşti un minunat îndrumător al oaspeţilor,
la toate ceasurile şi pe orice treaptă...
A: Să mergem acolo, doamnă Ratlow?
D-na R: Să ne gândim întâi la priveliştea
din seara aceea, domnule Albanescu. Mata să nu uiţi una. Atâţia jucau înăuntru
în tactul muzicilor străvechi, iar afară la ferestre tot atâţia priveau la fel
de fericiţi. Noi unde ne-am duce? Vreau să fugim împreună tocmai pentru a nu ne
mai putea despărţi, domnule Albanescu, acolo unde ne vom hotărî să ajungem.
A: Oriunde, doamnă Ratlow.
D-na R: Oriunde, domnule Albanescu, şi
domnul Ratlow?
A: Acesta poate fi şi numele meu, doamnă
Ratlow.
D-na R: Domnul Ratlow a trecut prin
saloanele mele, aşa e.
A: Un lucru, doamnă Ratlow, în obişnuita
domniei tale rugăciune, seara aceasta, s-a strecurat şi gândul plecării
împreună?
D-na R: S-a strecurat plecarea, domnule
Albanescu. Adevărat, am suit pe terasa noului salon, pentru a mă ruga. Acolo,
rugăciunea mea, dar n-o mai ţin minte, vezi, plecasem, o perdea îmi acoperea
vederea spre marea sală, unde mata îndrumai oaspeţii... Dacă n-am fugit atunci,
înseamnă că am aşteptat să fugim împreună...
A: Poate domnia ta îl aşteaptă pe domnul
Ratlow.
D-na R: Era pe acolo, parcă, un bun domn
Ratlow. Şi parcă nu se încumeta, fără domnul Albanescu, să fugă împreună cu
mine la saloanele unde se serbează douăzeci de ani. Vinovată această seară,
domnule Albanescu, sus pe terasă, cu perdeaua dinainte eu cred că fugisem.
A: Un înţeles anume al sentimentelor domniei
tale, doamnă Ratlow, l-am prins în clipele mele singuratice din această seară.
Poate atunci domnia ta jucai pe terasă o carte dumnezeiască, după ce suferisei
şi uitasei să fugi. Eu nu am de jucat nimic, doamnă Ratlow. Fiind împreunî,
împreună să dăm o fugă, spui domnia ta, până la saloanele unde se serbează
douăzeci de ani. Tocmai aşa lumea o să afle că doamna Ratlow n-a fugit împreună
cu nimeni, niciodată, iar dacă a fost fugită a fost singură.
D-na R: Lumea ca lumea, spune-i că e nebună
şi n-ai făcut nimic, primeşte-o în saloane şi,
să te ţii... Şi mata ai fugit de lume venind la saloanele mele în
această seară unde te îndeletniceşti cu îndrumarea oaspeţilor.
A: Iar domnia ta, doamnă Ratlow, nu poate
fugi de saloane. Sunt ani şi este şi această seară, doamnă Ratlow. Fericirea
domniei tale...
D-na R: Mata uiţi ce ne leagă, domnule
Albanescu. Rău te mai pilisei, domnule, şi nu ştiu când ai de gând să te
trezeşti de-a binelea.
A: Vai, doamnă Ratlow, mi-e drag să sufăr
şi eu, atâta tot. Să iau suferinţa de la domnia ta, precum aş lua o răceală. Nu
vreau să fug din saloanele domniei tale, din salonul cel nou, chiar de-mi va fi
dat să ajung tot în saloanele doamnei Ratlow, unde se serbează douăzeci de ani.
Nu vreau să fug în seara asta. Domnia ta îngăduie tuturor ceea ce îşi îngăduie
sieşi. Eu nu sunt asemeni celorlalţi? Domnul Ratlow nici nu m-a recunoascut.
Pot fi luat drept fratele dumnealui, ori chiar drept dumnealui însuşi. Prea mi-ar
fi bine alături de domnia ta. Doamnă Ratlow, n-am cum să te urmez, nici de vei
urca în această clipă treptele până pe noua terasă. Şi, nu uita, domniei tale
îi place să urmeze, nu să fie urmată. Sorţii saloanelor îţi croiesc
înstăpânitori calea de urmat.
D-na R: O să mă înfrunţi mata altădată,
această seară este a mea şi a domnului Ratlow. Ştii asta, altfel m-ai îndruma
ca pe un oaspete oarecare, nu m-ai lăsa în voie, să fug ori să-mi dărâm
saloanele, ori să te răpesc pe mata când altă cale nu s-ar găsi.
A: Numai seara aceasta, doamnă Ratlow,
numai în Bucureştiul saloanelor domniei tale, numai aici mi-am încercat
norocul. Minţile încăpătoare de la dragoman până la noi s-au adăpostit şi în
altă ţeastă decât a doamnelor şi domnilor. Nu-i judec fiindcă în seara asta nu
judec nimic. Dar tot pe aici se adăpostiseră.
D-na R: M-au privit în ochi, domnule
Albanescu, mulţi cavaleri şi înţelepţi sfioşi precum bujorii. I-oi fi urmat,
după ştiinţa mata. Se retrăgeau cu faţa mereu spre mine şi dinainte îmi licărea
perdeaua bărbăteştilor priviri. Le-oi fi semănat în altă seară. Să-ţi fie frică
să priveşti o doamnă. Să te îngrijeşti într-atât de saloane încât să nu uiţi
niciodată perdeaua de la terasă, mai zic şi eu fidelitate. Vorba unei ţigănci
de la aripa veche a saloanelor, o ţii mult şi stă ţeapănă, domnule Albanescu.
A: Ea nu era în gând cu perdeaua, doamnă
Ratlow.
D-na R: Ea era în gând cu domnul Ratlow şi
cu domnul Albanescu.
A: Şi cu doamna Ratlow şi cu saloanele...
Oricum, în seara aceasta a lipsit, dacă îmi aduc bine aminte, doamnă Ratlow...
D-na R: Scotocind prin saloane, vei găsi-o,
prin saloanele unde se serbează douăzeci de ani.
A: La saloanele domniei tale, eu îndrum
oaspeţii, doamnă Ratlow. A spus-o şi domnul Ratlow.
D-na R: L-am auzit în această seară, mă
privea, de ca şi cum el mă urmase pe mine, domnule Albanescu, şi poate şi pe
mata.
A: Tăcut în această seară domnul Ratlow...
Împânzise cu privirile dumnealui toată lumea din saloane, iar pe benchetuitorii
din salonul cel nou îi asemuia unor tei scuturaţi, tocmai de tăcut ce era.
D-na R: Tot aşa, odată a plecat să-şi cumpere
ţigări, parcă-l văd, Se înserase, ca acum.
A: Acum e târziu, doamnă Ratlow.
D-na R: Mata uiţi când a plecat domnul
Ratlow să cumpere ţigări?
A: Domnia ta ai pretenţia unei ţineri de
minte fără egal.
D-na R: Eu am saloanele, unul ca mata umblă
cu pretenţiile.
A: Domnul Ratlow a cumpărat ţigări tari
precum o carne vie, doamnă Ratlow, şi nu le-a cumpărat, le-a primit. Picaseră
din ciudatul dumnealui costum de parcă ar fi înviat, iar un domn i le-a strâns
de pe jos şi i (le-)a întins, ţigări ca toate ţigările.
D-na R: Când se va sfârşi această seară,
domnule Albanescu, o să te întristezi, şi cei de douăzeci de ani nu vor avea
ochi pentru nici unul dintre noi.
A: Au fost poftiţi în salonul cel nou şi,
foarte curând, în toiul acestei seri, o să vă mulţumească pentru onoarea de a-i
fi întâmpinat, doamnă Ratlow. Domnia ta uiţi ceea ce însăţi ai pus la cale seri
înainte...
D-na R: Şi o să vină şi domnul Ratlow?
A: Această seară doar e a domniei tale şi
a domnului Ratlow.
D-na R: Înconjuraţi de mata, domnule
Albanescu.
A: Şi de perechi tinere din saloanele
asiate...
D-na R: Şi de ceilalţi moştenitori ai
dragomanului, domnule Albanescu.
A: Toţi vor fi şi venit, doamnă Ratlow,
dar au să-şi vorbească unii altora, despre domnia ta şi despre tot ce o să li
se întâmple. Sunt fericiţi. Acum, dacă vei ridica perdeaua, colţul perdelei, o
să-i zăreşti înăuntru cât sunt de fericiţi. Domnia ta vei fi la fel de fericită
după ce vei ridica perdeaua.D-D-na R:
Ridic-o mata.
A: Pentru fericirea domnie tale, doamnă
Ratlow?
D-na R: Şi a domnului Ratlow...
A: De bună seamă, doamnă Ratlow, o clipă
numai, iar mi-a amorţit piciorul drept, s-a lăsat frigul. N-ar fi mai potrivit
să pătrundem în saloanele domniei tale şi să ne pierdem printre perechile de
douăzeci de ani?
D-na R: Se cântă mult, se joacă şi mai mult
acolo, domnule Albanescu, şi eu îmi doresc să nu se scuture nicicând floarea
saloanelor şi de aceea trebuie să nu am niciun amestec. Să nu cumva să fie de
ales între saloanele doamnei Ratlow şi doamna Ratlow. M-aş sufoca, domnule
Albanescu. În mata mă încred pentru saloanele mele, în domnul Ratlow să mă
încred pentru mine, domnule Albanescu?
A: Seara aceasta, doamnă Ratlow, uneşte
saloanele şi lumea lor. Singură domnia ta se mai răsuceşte pe călcâie în gând
cu un alt salon al doamnei Ratlow dintr-o seară ce încă n-a sosit odată cu
aceasta.
D-na R: Ştii, mata, unduitoarele reverenţe
de atunci?
A: O, doamnă Ratlow, această seară le
aşteaptă. Domnia ta gândeşti până la capăt totul, apoi uiţi dinadins. Domnul
Ratlow te iubeşte de bună seamă, te iubeşte mai ales la încercarea celor
douăzeci de ani, în jocul ochilor fulgeraţi de artificii. Atunci se va apleca
precum un filosof deasupra unei ape amintindu-vă şi de această seară.
D-na R: Da, domnule Albanescu, şi mie îmi
aminteşte această seară de domnul Ratlow. El n-a serbat-o pe doamna Ratlow,
mama mea. Când o să-l văd acum, o să-l privesc în ochi cu o duioşie
răzbunătoare.
A: Domnul Ratlow o să urce, o să vă
amintească această seară. Nu s-a sfârşit. E timp de toate, doamnă Ratlow.
D-na R: N-am spus că n-o să-l iert. Mata o
ştii din saloanele mele. Pe vremea când ne îmbrăcăm în dragomani suntem în
stare chiar numai să iertăm, te iert eu, mă ierţi şi tu, nici aşa, domnule
Albanescu.
A: Doamnă Ratlow, oricât s-ar cânta de
mult în saloane şi cât n-ar conteni jocul domnului Ratlow, în salonul cel nou
se serbează douăzeci de ani, asta se iartă.
D-na R: N-am spus că nu, domnule Albanescu.
Asta şi atunci o să se ierte. Priveşte Bucureştiul iertat încă şi în această
seară. Fugi la saloanele din insule şi îndrumă într-una oaspeţi, întâmpină-l pe
domnul Ratlow, iart-o pe doamna Ratlow...
A: Să mă ierte domnia ta pe mine, doamnă
Ratlow.
D-na R: De, domnule Albanescu, până în seara
aceasta săracii să nu fi fost mai fericiţi, mai ales acei ce-şi serbează aici
la noi douăzeci de ani. Cu luxul saloanelor doamnei Ratlow sunt ziduri mai
înalte. Când fuma odată dragomanul şi i se terminaseră ţigările, i-a alunecat o
lacrimă, domnule Albanescu, de a început şi în Bucureşti lumea să-şi scuture
mâinile şi să jelească şi să se teamă că într-o bună zi se va stinge soarle de
pe cer.
A: Nicio grijă, doamnă Ratlow, oricine
trecea prin Bucureşti, să fi fost cât de grăbit, pentru lupte cu duşmani de
moarte, pentru târg, pentru doctori sau pentru ţigări, tot îşi iubeau departele
văzând nestins mereu soarele în saloanele doamnei Ratlow. Şi mulţi călcau aşa
pe rădăcinile înmuguritelor vii de la marginile Bucureştiului să dezgroape o
nouă temelie a saloanelor de până la această seară. O, doamnă Ratlow, domnul
Albanescu, tatăl meu, i-a arătat doamnei Ratlow, mama domniei tale, o faţă surâzătoare,
şi cum nu s-ar fi înălţat, între privirile lor, saloanele de pe vremuri?
D-na R: În această seară îndrumi oaspeţii de
acolo, domnule Albanescu. Iar noi... Ce se aude cu domnul Ratlow, domnule
Albanescu?
A: Saloanele îl cheamă pentru domnia ta,
doamnă Ratlow...
D-na R: Iar mata?
A: Sunt ultimul, doamnă Ratlow, să mă
ierte domnia ta. În această seară, în noul salon se serbează douăzeci de ani.
După ce voi îndruma oaspeţii şi în noul salon de atunci, salonul din gândul
domniei tale, doamnă Ratlow...
D-na R: Mata poţi fi ultimul, salonul acela
însă o să-ţi mai aducă aminte de rădăcina înmuguritelor vii de la marginile
Bucureştiului, atât de aproape va fi de primul dintre saloanele doamnei Ratlow
şi atât de departe de ultimul ce se va zidi, zidi şi când teii domnului Ratlow
o să ierneze pe veci.
A: Nu mi-e de mine, doamnă Ratlow, mi-e
tot de saloane.
D-na R: Începi şi mata ca domnul Albanescu,
băuse...
A: O, doamnă Ratlow, (dar) e drept să bei
până în bătaia sacrificiilor acelor fluvii...
D-na R: Băuse şi parcă uite-l în această
seară de-al saloanelor. Pentru Bizanţ, ori contra Bizanţului, dacă băuse,
băuse, domnule Albanescu.
A: Şi cetăţile curgeau, doamnă Ratlow, în
albia lăţită cu sălaşurile lucrătorilor la cariere umbra saloanelor înmugurea
viile.
D-na R: Bine de salonul cel nou, unde se
serbează douăzeci de ani.
A: Bine de saloanele doamnei Ratlow.
D-na R: Douzeci de ani...
A: De mii...
D-na R: De mii de mii...
A: De mii...
D-na R: De mii...
A: De mii, doamnă Ratlow...
D-na R: În această seară, domnule Albanescu?
A: Până în această seară, doamnă Ratlow.
D-na R: Îmi spunea şi domnul Albanescu de
domnul Ratlow, cam trage cu urechea şi nu se prea îndură niciodată de linişte,
aceea de pretutindenea, mata să fii atâta de cavaler să iei în grijă acum să
sune şi ceasurile şi clopotele şi sirena salvării şi telefoanele, domnule Albanescu.
24 noiembrie
1970
5
Domna R și
Domnul R
D-na R: Aşa, domnule Ratlow, sunau toate şi
dumneata intri în linişte într-un târziu...
D-l R: Doamnă Ratlow, domnul Albanescu mi-e martor,
nu-ţi părăsesc nici saloanele, necum pe dumneata, pentru fapte urâte. Mă aflam
în Cişmigiu, să nu te superi, plănuind studiul universului, privirile mele
fiind îndreptate de acolo către înaltul cerului. Ştiam că în salonul cel nou se
serbează douăzeci de ani, dar, doamnă Ratlow, nu-mi ieşea din minte, anevoioasa
mea gândire se înseninase într-o întârziere, era însăşi întârzierea mea şi, cum
îţi spun, doamnă Ratlow, mă tot gândeam cum am fugit noi împreună.
D-na R: Îmi spunea şi domnul Albanescu...
D-l R: Domnul Albanescu m-a înţeles.
D-na R: L-am înţeles şi eu, domnule
Ratlow...
D-l R: M-am tulburat aşa de tare, mă tulburasem cum
s-ar tulbura gheţurile nordului când saloane de-ale doamnei Ratlow s-ar zgudui
de dansuri înăuntrul lor, eram tulbure ca şi cum, într-o apă, s-ar fi scufundat
peste mine un fum, tulburat am fost doamnă Ratlow, încât ochii mei pironiţi
dincolo de tot ce se vedea te-au zărit.
D-na R: Ei, domnule Ratlow, şi acum a
noastră-i această seară.
D-l R: Era şi atunci, doamnă Ratlow.
D-na R: Îi spuneam şi domnului Albanescu.
D-l R: Apoi o blândă ceaţă aplecată peste Bucuresti
până peste saloanele cele mai îndepărtate ale doamnei Ratlow se îndesea aici,
ba aici, precum trunchiuri de tei să-i tai cu o suflare caldă. Ni-e martor
domnul Albanescu, doamnă Ratlow. În salonul cel nou se serbează douăzeci de
ani, i-am spus, nu pot să lipsesc, iar dumneata ai de îndrumat oaspeţii,
trebuie să te grăbeşti, ia-o spre saloane şi voi fi şi eu acolo, împreună cu
doamna Ratlow. M-am înfiorat în urmă precum atunci când îşi serba douăzeci de
ani doamna Ratlow, mama doamnei mele Ratlow. Domnul Albanescu plecase, nu mai
aveam cum să ne înduioşăm la gândul doamnei noastre Ratlow, aşa că am pornit-o
singur către doamna mea Ratlow.
D-na R: În linişte, într-un târziu, domnule
Ratlow.
D-l R: Nu zici, doamnă Ratlow, că am rătăcit calea?
Umblam rugându-mă la Dumnezeu să o ferească pe doamna mea Ratlow de amnezie. Am
bătut pe la saloane, am intrat, o să-ţi povestesc eu, umblam, o pornisem către
doamna mea Ratlow, mă aşteptase, mă întâmpinase.
D-na R: Şi?
D-l R: Doamna mea Ratlow cred că am luat-o şi la
fugă prin Bucureşti. Fugeam împreună, doamna mea Ratlow, nu eram fugit singur.
Nopţile noastre cu lună, doamna mea Ratlow, ne răzbunam vremea când saloanele
doamnei Ratlow, ce să-ţi mai spun acum, ţi-aduci aminte. Şi de unde
linişte?Parcă aveam pe mine hainele dragomanului. Şi eram fericit, o pornisem
către doamna mea Ratlow. Jucam pe loc din când în când de fericire. Îmi
licăreau dinaintea ochilor visele doamnei mele Ratlow. Vedeam prin ea ca prin
perdeaua teilor tăiaţi cu o suflare caldă. Pe negândite trecusem prin multe,
aveam să-ţi povestesc odată, doamna mea Ratlow, poate chiar în această seară.
D-na R: În această seară a noastră, domnule
Ratlow.
24 – 25
noiembrie 1970
6
Domnul
Ratlov, Albanescu
D-l R: Şi
cum stăteam gânditor în Cişmigiu...
A: Hop şi eu, domnule Ratlow.
D-l R: Mai devreme cu mult... O părăsisem pe doamna
Ratlow înaintea prânzului nostru...
A: Mi-a istorisit bătrânul...
D-l R: Care bătrân?
A: Nu bătrânul, „bătrânul”.
D-l R: Sper din toată inima să nu fi poreclit pe
nimeni „bătrânul” în saloanele doamnei Ratlow.
A: Nu, domnule Ratlow, tot în Cişmigiu şi
eu, dar nu gânditor.
D-l R: Şi el?
A: Bătrânul?
D-l R. Niciun bătrân, domnule, domnul Albanescu.
A: Domnul Albanescu?
D-l R: Ei, bătrânul...
A: A, bătrânul...
D-l R: Dar nu aici, nu în seara aceasta, în liniştea
de acum, domnule Albanescu.
A: Iar începi?
D-l R: Nimic...
A: Aha, tatăl meu... Domnul Albanescu...
Ştii, domnule Ratlow, am visat o femeie...
D-l R: Nu în saloane, domnule Albanescu.
A: N-am visat-o eu, domnule Ratlow...
D-l R: Cum, domnule?
A: Mi s-a urcat sângele la cap, e voie?
D-l R: Nu e...
A: Nici aşa, mai încet? I-am zis „ţi s-a
jigărât haina”... Eu eram gol, domnule Ratlow...
D-l R: În vis, domnule Albanescu?
A: Nu, domnule Ratlow, zău că în Cişmigiu.
D-l R: Azi?
A: Cred şi eu.
D-l R: Dar Cişmigiul a fost singur.
A: Eu am fost singur, domnule Ratlow.
D-l R: Şi eu, domnule Albanescu.
A: Da, dar dumneata stăteai gânditor.
Te-am întrebat la ce te gândeşti. Tăcere. Şi venea trăsura-n goană, un boier
cu-a lui cocoană.
D-l R: Te-aud saloanele, domnule Albanescu...
A: Uiţi, domnule Ratlow? Boieroaica ţi-a
plăcut, la boier i-ai dat un şut.
D-l R: Nu, domnule Albanescu.
A: Nu domnule Ratlow. În tramvai era căldură,
eu făceam spume la gură.
D-l R: Aşa că erai gol, domnule Albanescu...
A: Împlinisem douăzeci de ani, domnule
Ratlow.
D-l R: Astă-seară te sărbătoreşti în salonul cel nou
al doamnei Ratlow.
A: Şi uită-te ce gust...
D-l R: Ce costum, da...
A: I l-am cerut fără milă, când mă ruga,
aşa îmbrăcat cum era, pe mine gol puşcă, tot pe mine, să-l prezint acolo unde
merg eu. L-am anunţat că mă însor.
D-l R: Îţi venea socru?
A: Asta, pe primăvară, domnule Ratlow.
D-l R: De-ai ajuns de proverb.
A: Cine nu se mai însoară pleacă cu trenul
la ţară. Nici nu mai ştiu, domnule Ratlow, dacă eu sau scandalagiul acela de
drumul mare, îmbrăcatul...
D-l R: În fotografia din momentele de atunci te vezi
într-un pantalon obişnuit şi într-o cămaşă obişnuită...
A: Dar mă socoteam gol numai pentru a-l
face de ruşine pe, cum i-ai zis, el să se dezbrace şi să rămâie ca dracul. L-am
luat cu frumosul... Dă-mi voie, am jucat o piesă, astă seară, de ziua noastră,
în saloane sper din toată inima, cum ai spus şi dumneata de bătrân, eu chiar
nădăjduiesc o altă piesă. Numai pentru dumneata, domnule Ratlow, să vezi cu
cine puteai avea de a face, în timp ce stăteai gânditor în Cişmigiu. Nu e grozavă
piesa. Până aici bătrânul ţi-a prescurtat prologul.
D-l R: Care bătrân?
A: Eu.
D-l R: Joci teatru?
A: Deloc. Piesa era a ăluia.
D-l R: Nu haina?
A: Şi haina. I-am retezat-o şi cu piesa,
n-ai ce aplauda. Acţiunea se petrece pe căldură. Când vorbesc cu a,a, luminos,
atunci vorbesc pentru mine, când o iau cu â, â, vorbesc pentru scandalagiu. A,
a (tango) împrumută-mi hainele, â, â, să le porţi... a,a, nu, pentru nuntă, eu
să nu mă însor şi eu? â, â, cu hainele mele? a, a, în hainele tale, cu
domnişoara, o ştii, domnule Ratlow... Blonda. Nu. Ba blonda. Ba nu. Â, â, dacă
era blonda îţi dădeam cu împrumut hainele. A, a, astea? Te duci cu ele să te
ajungi... Â,â, e treaba mea. A, a, haina ta. Â, â, ce bine îmi pare, o să
închiriezi un costum. A,a, pe vremea asta? Aşa-ţi trebuie, bine-ţi pare,
chiloţi murdari, noduri la brăcinare.
D-l R: Atâtea expresii, domnule Albanescu, şi pentru
ce? „Nu cumva te însori nelegitim?”
A: Exact, exact aşa mi-a spus, domnule
Ratlow. Ştiţi, piesa nu e de moravuri, nu se cheamă „un om se-mbracă – se
dezbracă”. L-am întrebat în rol, ştii ceva?
D-l R: Că te însori?
A: O iubesc prea mult.
D-l
Ratlow: Pe blondă...
A: Dezbracă-te, îndrăzneşte...
D-l R: Însoară-te.
A: Îţi prezint... Femiele au început să
mănânce îngheţată.
D-l R: O dezbracă şi-o mănâncă.
A: Un grup vesel se adună să asculte
cucul.
D-l R: Şi transpiră, uf, chiar e cald, cucu, cucu.
A: A, a, â, â, perechile...
D-l R: Te-ai însurat?
A: Perechile cumpără...
D-l R: Haine, haine vechi... sunt îmbrăcat şi merg
la nunta lor oficială...
A: Fiecare se gândeşte la sine...
D-l: Cu plăcere.
A: Şi zice: acum unii se dezbracă.
D-l R: Dacă sunt îmbrăcaţi.
A: Pentru cine prezint eu aici...?
D-l R: Pleacă la ţară.
A: N-am cale liberă.
D-l R: Ia-ţi nevasta.
A: Nici haine nu mai obişnuiesc.
D-l R: Ale împăratului.
A: Parcă tu?
D-l R: Şi încercai să-mi ceri hainele...
A: Vai, pune-le la temelia bisericii de la
intrarea în Cişmigiu, învredniceşte-te de asta şi o să ţi se ducă numele în
poveştile de acum trei sute de ani.
D-l R: Trei sute de lei.
A: Trei sute de mâneci.
D-l R: De ce să fac eu ce nu eşti tu în stare să
faci?
O: Eu sunt dezbrăcat. Am fost în stare. Cămaşa
de pe mine a rămas cum rămâne soarele pe cer.
D-l R: Da, da, dar vrei costumul meu să-ţi peticeşti
pantalonii...
O: Nu vreau nimic.
D-l R: Nu te mai însori?
A: Mă reped la ţară.
D-l R: Dacă ai cale liberă.
O: Cine nu se mai însoară.
D-l R: Pleacă cu trenul la gară.
O: Îmbrăcat.
D-l R: Dezbrăcat.
A: Drepţi.
D-l R:
Culcat.
A: Plecat.
D-l R: Însurat.
A: Împrimăvărat.
D-l R: Şi dacă-ţi spun că de-aia trebuie să te
dezbraci?
A: Am cale liberă.
D-l R: Şi cum stăteam gânditor în Cişmigiu, domnule
Albanescu...
1 decembrie
1970
7
Albanescu,
D-na Ratlow, D-l Ratlow
A: Un şuier de tren, domnule Ratlow. Lumina
serii pe sfârşite... Mă asculţi? Şi am ajuns la locul unde altădată se
pilota... N-am fost atent, plătesc. S-au dus mai toţi. Cu viteză mare. Nu s-a
mai încetinit. Pilotarea s-a terminat pe vecie, încă de data trecută. Nişte
răni pe dinăuntru, domnule Ratlow. Vorbeam în dodii. La ce te tot gândeşti
domnule Ratlow?
D-l R: M-am obişnuit să cred că nu gândesc, domnule
Albanescu. Pentru că nu simt, nu vreau să simt. Nu vreau să trăiesc, nu
trăiesc, n-am făcut nimic. Mi-a fost lene, aşa m-am născut, aşa meritam, aveam
nevoie de pedeapsă. Hotărârea nu poate fi niciodată a mea, a nimănui, nu e
timp. Trăieşti pentru că ştii că nu trăieşti. Nu sunt de capul meu pentru că a
apărut viaţa pe pământ. Nu am vrut eu, n-aveam nevoie, nu mă rezolvă, sunt
înăuntrul ei. Îmi place să sufăr pentru că n-am suferinţă, n-o caut, nici n-o
iubesc, pentru că nu sunt om, mi-e teamă să fiu, aşa am învăţat, n-aveam de
unde altfel. Altfel este aproape imposibil. Umplându-se de spaţii, lumea
demonstrează golul pentru că timpul nu lucrează, n-are ce, nu găseşte, nu cere,
n-are de la cine, nu se uită. Alţii au pentru că li s-a dat, a fost, s-a
întâmplat, nu se mai întâmplase. Era ordine pentru că nu se poruncise, nu se
simţea nevoia, era devreme. Nu se dărâma nimic pentru că nu se zidise nimic.
Prisosea pentru că era neprevedere, nu existase vreun început. N-avea faţă
pentru că ar fi provoca legea, s-ar fi compromis că s-a pus de-a curmezişul
sieşi. Se acoperise cu ceea ce nu putea fi, se dezvelise de ceea ce putea fi.
Se lepădase, nu se cuprindea, s-ar fi strangulat. Se dezînvârtea pentru că se
învârtise. S-a opus, săgetare mereu ocupată să săgeteze. Marginile şi
spărturile se înfrăţiseră pentru că nici unele nici altele nu aveau căpătâi.
Doamna R
A: Drept, domnule. Plinătatea dreptăţii...
Drept, atât. Doamnă, domnia ta... Mata... O să sosească domnul. Creşte. Îl lasă
toţi în pace. Cad. Cad toţi, doamnă, vai, câtă fericire, demnă de domnia ta.
Cum îţi închipui că o să îndrăznească să vină acum... El nu, dar Soljeniţân da?
Ăsta e alt general...
D-na R:Am
aşteptat ce am aşteptat, dragă domnule... uite că mi-e amintirea înlăcrimată...
A: Neamul domniei tale să suspine, de unde
până unde, doamnă?
D-na R: Aşa, şi eu, domnule...
A: O, şi domnul Ratlow?
D-na R: Aici e.
A: Iubire, doamnă Ratlow?
D-na R: Nici vorbă, domnule.
A: Da, doamnă Ratlow, şi-l aşteptai în
această seară fără seamăn. Saloanele de bună seamă lăcrimau în amurg.
D-na R: De bună seamă, domnule?
A: Da, doamnă Ratlow, da' şi dacă-ar fi
fost să se revolte cei de douăzeci de ani în mijlocul sărbătorilor?
D-na R: Cum de-abia au început. Ne aşteaptă
printre ei.
A: Tocmai.
D-naR: Au obiceiul să spargă, ei şi? Dacă
dragomanul înfigea în nopţile de iarnă câte o sabie în gheaţa Dunării să-i
trimitem să le smulgă acum şi să se bată cu ele, domnule?
A: Nu dragomanul, doamnă.
D-na R: Atunci domnul Albanescu?
A: Tatăl meu, doamnă Ratlow, împreună cu
mama domniei tale, aş îndrăzni să-i comand pictorului ţinându-se de mână în
mers pe deasupra undelor de la izvorul Dunării până la vărsare.
D-na R: Şi domnul Ratlow?
A: Bine spui domnia ta, doamnă Ratlow...
Şi domnul Ratlow? Vrei să spui chiar aşa... şi domnul Ratlow?
D-na R: Mi-a dăruit odată un salon. Era tot
al meu, dar îl uitasem.
A: Şi neuitat e domnul Ratlow. Prin darul
său, doamnă.
D-na R: Nu erai acolo şi mata?
A: Nici în seara asta n-am lipsit, doamnă
Ratlow.
D-na R: Vezi, însă, domnul Ratlow nu s-a
întors. Şi n-are rost săpornim iarăşi împreună să-l întâmpinăm, domnule
Albanescu.
http://georgeanca.blogspot.com.au/2017/03/ochi-in-ochi-cu-tiresias.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu