anca - CRUCIFICAREA DIVINULUI

CRUCIFICAREA DIVINULUI

Michel Soulard – Dimitrie Grama – Anonim - Ferdinand – Florin Costinescu – Daniel Vorona – Adelina Petrichi Scala – Ben Todică – Liliana Popa

MICHEL  SOULARD

Bonjour les ami(e)s,

Bien qu'étant hospitalisé loin d'ici et encore en fauteuil roulant pour une durée indéterminée, je tâche de ne pas perdre le contact et je vous souhaite de tout coeur avec toute mon amitié

UNE BONNE ET HEUREUSE ANNÉE 2019

avec l'espoir de vous revoir bientôt, peut-être au Salon de Montmorillon au mois de juin prochain. C'est l'espoir qui fait vivre.

À bientôt donc.

Michel Soulard Poitiers Franța

Établissement de soins LA CIGOGNE

DIMITRIE  GRAMA

Draga George,

Nostima anecdota asta, dar de la inceput cu o greseala pe care englezii nu ar accepta-o:

Isaac Newton a fost doar la Cambridge (Trinity College) si tot la Cambrdge, Second Lucasian Profesor in Mathematics. Nu a avut niciodata de a face cu Oxfordul si se stie ca aceste doua centre universitare erau si inca sunt concurente.

Am lucrat acolo si stiu!!

Romanii care scriu pe net ar trebui sa se mai informeze, mai ales cand expun "bancuri intelectuale".

Asa, acum vreo doi-trei ani, intr-o revista de cultura din Braila (cred) niste trogloditi au scris ca, in fond teoriile relativitatii (care's doua) ale lui Einstein, ar fi fost "creatia" nevestei lui croata! O aberatie totala!

Te pup,

Dimi 

ANONIM

 Iată o întâmplare care a avut loc la Universitatea Oxford, aceasta fiind vestită prin istoria ei de peste 800 de ani cu faptul că Sir Isaac Newton a fost decanul  facultății de fizică, dar are și alte merite şi foarte mulţi absolvenți merituoşi.

Un student vine să susțină un examen, care urma să dureze 6 ore (sunt acolo și astfel de examene). După trecerea câtorva ore de la începutul examenului, studentul îl cheamă pe profesorul supraveghetor. Acesta se apropie de student, crezând că ceva nu a înțeles și ar dori să facă unele precizări, însă a auzit următoarele:

Domnule profesor, eu aș vrea să mi se aducă  friptura și Berea care mi se cuvin.

- Am auzit corect? Aţi cerut friptură şi bere ?

- Da. Tocmai friptura și berea care mi se cuvin pe drept.

- Mă scuzați, dar de ce dvs ați hotărât că vi se cuvin friptură și bere ?

Atunci studentul scoate o carte veche și o pune în fața profesorului:

- Iată, o culegere cu toate legile universității, din momentul fondării ei.

AICI ESTE O LEGE DIN 1513, CARE PÂNĂ ASTĂZI NU A FOST ABROGATĂ, CARE PREVEDE CĂ, FIECARE STUDENT CARE PETRECE ÎN CADRUL EXAMENULUI MAI MULT DE PATRU ORE, ARE DREPTUL LA O PORȚIE DE FRIPTURĂ ȘI O BERE.

Profesorul încearcă să protesteze, invocând că din punct de vedere tehnic, în acel moment este imposibil de a-i aduce friptură și bere în sala de examen.

Văzând că studentul nu cedează, profesorul își cheamă șeful și încep ei să se sfătuiască.

Având în vedere că pentru englezi legea este sfântă, au hotărât că nu au nici un motiv întemeiat să-i refuze studentului solicitarea.

Pe de altă parte, o lege adoptată recent interzicea consumul de alcool pe teritoriul universității, dar și cu prepararea fripturii erau unele probleme tehnice.

Ca rezultat al unor negocieri îndelungate, s-a ajuns la un compromis: o pizza și o coca-cola.

Mâncând cu poftă pizza, studentul era foarte bucuros că a reușit să “le-o tragă” acestor îngâmfați și snobi britanici, folosindu-se de propriile lor legi.

După câteva zile însă, studentul găsește în cutia sa poștală, o citație de chemare în fața instanței de judecată a universității (acolo unde este lege, este și judecată).

Studentul, absolut încrezător în sine si sperând că va avea de a face cu câțiva profesori bătrâni care îi vor spune ceva de genul: „Dar știți … dar poate … dar vezi, etc.” a hotărât să se poarte foarte frumos și cu asta se va încheia toată povestea.

Ajunge el la judecată. O sală enormă cu coloane în stil victorian, foarte înaltă, fresce pe toți  pereții, vitralii etc. La o masă care părea că nu are sfârșit erau așezați 150 de profesori, 45 decani, 20 rectori și  mulți lorzi și siri absolvenți de vază ai universității.Toți cu peruci pudrate, mantii negre, de te ducea gândul instantaneu la inchiziție. Urmau să-l judece pe student.

Ei au fost cei care au hotărât să-l exmatriculeze pe curajosul student pentru că a încălcat o lege din 1415, care nici până azi nu fusese abrogată și anume:

„PREZENTAREA LA EXAMEN FĂRĂ SABIE SE SANCTIONEAZĂ CU EXMATRICULAREA”

NET

Viața și moartea regelui Ferdinand

                        Fără teama de a greși, despre regele Ferdinand I se poate spune că a fost făuritorul României Mari. El a declarat la urcarea pe tron că va fi „un bun român“ și că nu se va opune intereselor naționale românești, ceea ce a și făcut, respectându-și cu sfințenie toate angajamentele.

                   Un prinț timid și modest

Regele Ferdinand s-a născut la 24 august 1865 la Sigmaringen, iar primele instrucțiuni le-a primit în familie de la profesorul Gröbels, urmând apoi gimnaziul din Düsseldorf. După anii de aspră viață ostășească ca ofițer în garda prusiană și elev la școala militară din Cassel, tânărul prinț a devenit student al Universităților din Tübingen și Lipsca în 1887, doritor fiind de a-și lărgi orizontul de cunoștințe1.

Din vremea tinereții sale avem o descriere a prințului făcută de cineva care i-a fost apropiat și care merită a fi reținută pentru adevărul ce îl cuprinde: „ca tânăr, se poate spune că însușirea caracteristică a prințului Ferdinand era o extremă modestie, amestecată cu o timiditate aproape chinuitoare. Educația lui fusese completă, urmată cu îngrijire după cerințele unui viitor șef de stat, dar nimeni nu și-a dat vreodată seama de cât știe tânărul. Nici acasă nu-i plăcea să se afirme față de frații lui. Foarte curtenitor și politicos, se ferea totdeauna de a jigni sentimentele cuiva și ceda terenul chiar când cunoștea mai bine subiectul în discuție decât cei cu care discuta. Îi plăcea singurătatea, natura și arta. Disciplina cea mai absolută fusese principala linie a educației sale și un simț de datorie care i-a rămas toată viața, ajutându-l neînduplecat să biruie sentimentele lui personale, neîngăduindu-i vreodată să se pună la mijloc între dânsul și ce trebuia să facă. Blând, fără egoism, cei ce-l cunoșteau adânc îl iubeau“2.

În condițiile inexistenței unui moștenitor direct, regele Carol I, împreună cu principalii oameni politici ai țării, au decis să-i confere prințului Ferdinand această calitate, astfel că la 18 martie 1889 a fost declarat „moștenitor prezumptiv al Coroanei“, cu titlul de Alteță Regală Principe al României. Cu ce însușiri era înzestrat prințul moștenitor Ferdinand la sosirea sa în România, ne spune profesorul său de limba română V. D. Păun: „minte cumpănită, vorbă măsurată, precisă, judecată clară, înțelege lucrurile dintr-o dată și întrebuințează vorba numai atunci când are ceva de spus bine gândit. Blajin cu toată lumea, prieten de temei, numai într-un singur punct A.S.Regală este neînduplecat, anume când este vorba să-și facă datoria. Sub nici un cuvânt de scuză nu și-ar lasa-o pe ziua de mâine“3.

Am reușit să înving în mine un Hohenzollern

După moartea regelui Carol I, la 28 septembrie 1914, prințul moștenitor Ferdinand s-a prezentat în fața parlamentului, pentru a depune jurământul constituțional în calitate de rege al României. Prințul Ferdinand a devenit rege într-o perioadă tensionată, generată de confruntarea între tabăra filoantantistă și cea germanofilă, în problema intrării României în Primul Război Mondial. Opinia publică în momentul acela se întreba cum își va manifesta regele datoria lui de bun român?.

Nu erau oare destui oameni politici, de obârșie neaoș românească, iubitori de țară și de neam care credeau cu seriozitate că, datoria noastră de buni români dicta intervenția României alături de Puterile Centrale? Se cerea deci, regelui Ferdinand, german prin naștere și întreaga lui educație, vlăstar al Hohenzollernilor, să gândească și să simtă mai românește decât mulți dintre români. I se cerea regelui să ridice spada ce o încinsese pentru prima dată ca ofițer al armatei prusace împotriva patriei și a familiei sale, care deținea destinele puternicului imperiu.

„Am simțit - spunea regele - o mare mâhnire, căci am înțeles de ce avea să mă îndepărteze acea cale pentru totdeauna de familia mea, de amicii mei de odinioară, de amintirile din copilărie. A fost în mine o luptă a conștiinței și a inimii. Atunci am putut păstra neclintită speranța de a învinge pe Mackensen, deoarece reușisem să înving în mine pe un Hohenzollern“4.

De asemenea, când marele om politic român P.P. Carp a găsit de cuviință să-i spună regelui: „Sire, Hohenzollernii nu pot fi învinși“, regele i-a replicat „vă înșelați domnule Carp, am învins deja unul“5, referindu-se bineînțeles la dânsul. Într-adevăr, regele Ferdinand a făcut abstracție de toate, nu a avut în vedere decât România și s-a convins de necesitatea imperioasă a războiului pentru întregirea neamului. Trăind o stare de adâncă bucurie, regina Maria i s-a adresat în acele zile de decembrie 1918:

„Spune-mi, Nando, îți dai seama că ai devenit un om mare? Realizezi pe deplin în imaginația ta ce reprezinți de acum încolo în istoria acestui popor?. Tu, care o viață întreagă ai fost modest, ai fost un om care te-ai îndoit de tine, cuprinzi cu mintea ta toată semnificația de a întrupa visul secular al unui neam de 18 milioane de locuitori?“6.

Dar regele Ferdinand nu se socotea un „om mare“, un „erou“, o „personalitate istorică“, ci considera că așa a vrut soarta ca el să devină regele tuturor românilor.

„Când am luat moștenirea - spunea mai târziu regele Ferdinand la Alba Iulia cu ocazia Serbărilor Încoronării de la 15 octombrie 1922 - am făgăduit înaintea reprezentanților națiunii că voi fi un bun român. Cred că m-am ținut de cuvânt. Grele au fost timpurile, mari au fost jertfele, dar strălucită este răsplata. Și astăzi pot spune cu fruntea senină față de Dumnezeu și față de poporul meu, că am conștiința curată“7.

Un rege ce ura fastul

Putem spune deci, că regele Ferdinand s-a integrat în lumea românească a vremii cu calitățile și defectele ei, ajungând să cunoască bine sufletul și mentalitatea poporului român, să se acomodeze cu ambianța societății în care trăia. Se simțea bine nu numai la Castelul Pelișor din Sinaia, dar și la Scroviștea, la Cotroceni sau la Buftea în palatul lui Barbu Știrbey. Spre deosebire de unchiul său, regelui Ferdinand nu-i plăceau manifestările solemne, având oroare de festivitățile care impuneau un protocol rigid și fastuos. Nu concepea să țină oamenii la distanță, să le atragă atenția, direct sau prin comportarea sa că are „sânge albastru și provine dintr-o familie ilustră a unei mari puteri“8.

   

Regele Ferdinand prefera discuțiile neprotocolare „la o țigară“, pe subiecte diverse de biologie, istorie, lingvistică, politică, în timp ce un contemporan al său nota: „în botanică putea să rivalizeze cu cei mai buni reprezentanți ai acestei științe“9.

Botanica era unul din „hobby-urile“ regelui, alături de timbre și vânătoare. Așadar, Regele Ferdinand petrecea foarte mult timp în cabinetul său de lucru de la Palatul Cotroceni, aranjându- și colecția de timbre, punându- și la punct ierbarele ce conțineau mai multe specii de plante adunate în călătoriile sale, în special din Delta Dunării.

… și iubea grădinăritul

Iată de exemplu, ce scria Martha Bibescu despre această pasiune a regelui Ferdinand pentru plante:

„Îl revăd în grădina sa tăind trandafiri și străduindu- se să nu-i facă rău plantei. Avea metodele lui și folosea un foarfece ingenios, care tăia floarea desprinsă de tijă într-un clește delicat. Îl revăd mai ales în timpul plimbărilor noastre prin munți, explicându- mi flora alpină. Cât de mult îi plăceau plantele sălbatice! Era pentru el mai mult decât un capriciu, o înclinație sau o manie trecătoare, era o adevărată pasiune, perfect rațională. Cunoștințele lui depășeau știința obișnuită a unui profesor de botanică, ele se apropiau de erudiție“10.

Așadar, regele Ferdinand era un mare iubitor al naturii, al plantelor și florilor, petrecându-și ore întregi în mijlocul lor, ceea ce l-a făcut pe Mihail Manoilescu să scrie că:

„Acest om chemat la cele mai înalte funcții era un sentimental, având o nesfârșită nevoie de tandrețe. Iubea cu pasiune pe ai lui, își iubea casa, grădina. Această nevoie de afecțiune intimă o căuta pretutindeni la oameni, în natură și chiar la câinii lui. Iubea acei munți, unde își petrecuse atâția ani din viață. Sinaia cu pozițiile sălbatice, cu pădurile ei populate de arbori seculari, îi desfăta sufletul. Câteodată se așeza pe o bancă și contempla peisajul maiestuos. Era atunci între dânsul și natură o adevărată comuniune sufletească. Se consola de răutatea umană, se odihnea de greaua povară zilnică a politicii. Se confunda, spre a spune astfel cu natura. Își satisfăcea în asemenea chip, imensa lui nevoie de afecție“11.

Un rege suferind

Numai că, acest rege bun, loial și sentimental a trebuit să suporte de-a lungul vieții, nu numai o grea suferință morală, legată de îndepărtarea de persoana sa a familiei de la Sigmaringen, excomunicarea Papei (pentru că și-a botezat copiii în religia ortodoxă), dezertarea de la datoriile sale de principe moștenitor a fiului său Carol, ci și o grea suferință fizică, o boală nemiloasă, care îl consuma zi de zi, și-l tortura clipă de clipă. Începând din anul 1925, sănătatea regelui Ferdinand a început să se deterioreze.

În ianuarie 1925, regele a fost operat de hernie, iar două luni mai târziu a recăzut la pat, bolnav de ceea ce a fost dignosticat drept embolie localizată la un plămân. Convalescența a fost îndelungată, și la sfârșitul lunii iunie a plecat prin Paris la Bagnoles-de-l´Orne pentru o cură. În aparență fortificat, regele Ferdinand a plecat apoi la Weinburg în Elveția unde și-a sărbătorit a șaizecea aniversare. În cursul anului 1926, starea de sănătate a regelui Ferdinand a continuat să se înrăutățească, și se pare că nimeni nu-și dădea seama de ce suferea. Se vorbea de o criză de ficat, de o posibilă ciroză, de un diabet, fapt care a determinat un consult mai amănunțit din partea medicului sau, dr. Romalo.

În memoriile sale, Eliza Brătianu își amintea că soțul său, nimeni altul decât Ion I.C.Brătianu, i-a sugerat reginei „să cheme în consultație și alți medici, și pentru început să se adreseze și celuilalt medic al palatului, dr. Mamulea, care fusese medicul regelui Carol I“12.

Pentru a menaja susceptibilitățile doctorului Romalo și pentru a evita scenele pe care obișnuia să le facă și despre care regina spunea: „este așa de gelos, trebuie întotdeauna menajat, ne iubește așa de mult“, s-a hotărât ca dr. Mamulea să-l examineze pe rege, fără prezența confratelui său. În urma consultului dr. Mamulea a constatat o proastă funcționare a intestinelor, a presupus chiar o tumoare malignă și a comunicat reginei că trebuie consultat un specialist în rectoscopie, dr. Bensaude din Paris. Iată ce scria în continuare Eliza Brătianu în memoriile sale, referitor la situația regelui:

„Regele trebuind să meargă în Franța pentru o nouă cură la Bagnoles, părea ușor să aibă loc această consultație la trecerea sa prin Paris. Regina a propus doctorului Romalo să nu piardă ocazia acestei consultații, la care doctorul, pe un ton glumeț a ripostat: «Unde ne îndreptăm?. Iată că femeile frumoase se amestecă acum în medicin㻓13.

… și muribund

Un alt contemporan al regelui Ferdinand, Constantin Argetoianu scria la rându-i în memoriile sale că a aflat de adevărata stare a regelui de la doctorul Juvara, care îi spusese - spre stupefacția sa - că regele suferă de un neoplasm intestinal. La aflarea cumplitei vești, Argetoianu își amintea că:

„În ziua de 15 octombrie 1926 m-am hotărât să merg la Brătianu și să-i comunic informația dată de Juvara. A doua zi la amiază, Brătianu m-a rugat prin telefon să trec pe la el, avea toate informațiile, de la dr. Romalo. Sosit în iulie cu regele la Paris, în drum spre Bagnoles, dr. Bensaude și Labbé, consultați, au stabilit diagnoza unei tumori neoplazice, în pareta inferioară a intestinului gros, aproape de rectum, și au comunicat acest diagnostic lui Romalo, și numai lui Romalo, sfătuind pe rege să meargă pentru cură la Vichy în loc de Bagnoles.

Medicii francezi fiind de părere - au fost consultați și doi chirurgi - că o intervenție operatorie ar fi fost inutilă și foarte riscantă, Romalo n-a comunicat nimănui diagnoza bolii, pentru două motive: primul ca nu cumva să ajungă adevărul la urechile regelui, al doilea, ca să nu tulbure pregătirile reginei pentru călătoria în America, și hotărârea să împărtășească guvernului secretul său, numai după înapoierea reginei din America. Și era indignat împotriva indiscreției lui Juvara, care călcase regulile secretului profesional.

Brătianu a scuturat violent pe Romalo și l-a făcut să înțeleagă că nu avusese dreptul să tăinuiască adevărata stare a regelui, mai ales în împrejurările politice în care ne aflam, și l-a trimis la Averescu (în momentul acela prim-ministru al țării) să-i expună și lui neîntârziat cum stau lucrurile. Romalo, pe care Brătianu îl terorizase prin amenințarea sancțiunilor față de răspunderea ce-și luase, și-a priceput în fine datoria și urma să facă chiar în acea zi (16 octombrie) raportul său șefului guvernului“14.

Potrivit memoriilor Elizei Brătianu, discuția dintre doctorii Romalo și Mamulea cu primul-ministru Averescu a decurs astfel:

„Ambii medici și-au dat părerea. Președintele Consiliului de Miniștri i-a ascultat și a răspuns:«Am auzit o pledoarie sentimentală și un aviz științific. Mă raliez avizului științific. Iar dumneavoastră, a adăugat întorcându-se către dr. Romalo, când ați mințit?. Acum o săptămână, când mi-ați afirmat că starea regelui nu era gravă, sau acuma când admiteți că starea este disperată?. «Am mințit atunci» a adăugat dr. Romalo. Generalul a sărit și s-a îndreptat asupra doctorului. «Ar trebui să vă arestez și să vă închid, a strigat, dar mi-e milă de părul dumneavoastră alb!»“15.

Ca urmare, a fost chemat doctorul francez Bensaude, specialist în rectoscopie, care după examene și analize care au durat mai multe zile, a semnat împreună cu doctorii Romalo și Mamulea, un buletin medical, în care era vorba de o „inflamație atipică“, „infiltrație a ganglioanelor“, „eufemisme - scria Constantin Argetoianu - care învăluiau diagnoza unui neoplasm. Toată lumea a priceput, și a fost consternată. Ferdinand era iubit de popor, și apoi fiecare se mai gândea la tot ce se putea întâmpla la moartea regelui“16.

În perioada următoare, tumoarea progresând a provocat o ocluzie intestinală, fapt pentru care regele a fost supus unei operații, efectuată de chirurgul francez Hartman, pe la începutul lunii decembrie 1926. Operația a reușit, dar regele nu și-a revenit deplin, ci se poate spune că lunga lui agonie începuse. În februarie 1927, medicul specialist belgian dr. Sluis, chemat la Sinaia, a prescris un tratament cu radium, tratament de una până la trei ore pe zi, timp de șapte săptămâni. Pentru livrarea aparatului de radium - necesar tratamentului regelui - s-a apelat la firma „Carol Bünger“, depozit general de instrumente chirurgicale și articole de laborator din București, str. Brezoianu, nr. 4, firmă care a asigurat și montarea la palat a aparatului, în valoare de 26.755 lei17.

Pentru luna martie 1927, regele Ferdinand planificase o călătorie la Roma. Ca fiu credincios al bisericii romano-catolice, el dorea foarte mult să se împace cu Papa, care era supărat din cauză că regele își botezase copiii în credința ortodoxă. A trebuit să renunțe la călătorie, deoarece boala s-a asociat cu o pneumonie dublă, cu temperatură de 40 de grade, moment pe care l-a depășit cu ajutorul medicilor Mamulea și Sluis.

Optimist până în clipa morții

Optimismul regelui însă nu a durat mult, Constantin Argetoianu notând în memoriile sale că:

„Dintr-o conversație pe care am avut-o cu regina Elisabeta, mi-am dat seama că regele Ferdinand își cunoștea în acel moment boala și că nu-și mai făcea nici o iluzie asupra soartei ce-l aștepta. Elisabeta mi-a mărturisit întradevăr că suferințele fizice pe care la îndura tată-său, erau nimic pe lângă cele morale. Profund religios, catolic habotnic, regele nu se putea împăca cu ideea să moară certat cu biserica sa, și demersuri presante se făceau la Roma pentru ridicarea «micii excomunicări » ce fusese pronunțată după botezul principelui Carol în religia ortodoxă. Diplomația noastră a negociat mai bine de 25 de ani la Vatican ca să obțină ridicarea «interdictului », fără să poată obține decât o îndulcire de fapt, situația de drept rămânând neschimbată.

Abia în aprilie 1927, și în fața morții, biserica s-a mai muiat și Papa a trimis un prelat la București, cu iertarea deplină și cu binecuvântarea sa apostolică. Din acel moment regele Ferdinand a fost un alt om: nervozitatea sa a făcut loc unui sentiment de resemnare și de beatitudine care i-au permis să-și trăiască ultimile luni ca un erou și ca un sfânt fără o revoltă, fără un murmur, fără o clipă de protestare împotriva morții implacabile. Puterea credinței este nemărginită“18.

La începutul primăverii, regina a pus să i se întindă regelui bolnav un cort afară pe pajiștea din fața castelului Pelișor, după care familia regală s-a mutat la castelul de la Scroviștea. Când însă s-a făcut prea cald, Curtea Regală s-a mutat din nou la Castelul Pelișor. Aici l-a vizitat Martha Bibescu, cu care regele a vorbit despre plante, animale și cărți, dar și colonelul Spiess, directorul de vânătoare al Curții Regale, cu care regele fusese de atâtea ori la vânătoare în munții Gurghiului. Cu acest prilej, regele s-a așezat la masă și, împreună cu oaspetele său, a parcurs o scriere nou apărută despre vânătoare, pe care acesta i-o adusese.

„În locul vânătorului vioi și vesel - scria col. Spiess - aveam aici înaintea ochilor victima dărâmată și suferindă a unei boli teribile, nemiloase. Vocea, altădată așa de sonoră, limpede și bărbătească, era aproape imperceptibilă. Mâna, cu care altădată își conducea la fel de sigur țara și carabina, era rece și neputincioasă“19.

La Castelul Pelișor, Regina Maria îl veghea pe rege, și când sfârșitul părea iminent, ea a trimis după copii, toți cu excepția fiului lor mai mare, de care regele nu întrebase, de când se îmbolnăvise. Regina obișnuia să-și petreacă nopțile pe o sofa în salonul regelui, „cu ușile deschise ca să aud orice zgomot“ - nota regina Maria în jurnalul său 20.

Către miezul nopții, pe 19 iulie 1927, regele agitat din cauza durerii, a încercat să se dea jos din pat, și deși doctorul Mamulea îi făcuse o injecție, acesta nu s-a calmat. „Sunt atât de obosit“ - i s-a plâns el reginei, care stând în picioare lângă pat, l-a luat în brațe, cu capul sprijinit pe umărul ei ca să poată respira mai ușor. Doctorul i-a luat pulsul și a prevenit-o pe regină că sfârșitul era aproape. Infirmiera a alergat să aducă familia și un preot, dar regele Ferdinand a murit înainte de sosirea lor.

„Capul i-a căzut pe umărul meu, mâinile lui deja reci au rămas fără vlagă, fața lui mică de tot ... s-a terminat - el nu mai era obosit, ci se odihnea“21.

Ultimul omagiu

Regele Ferdinand a stat pe catafalc la Castelul Pelișor, pe o învelitoare de catifea roșie, deoarece regina Maria dăduse ordin să nu se folosească negrul și ea singură aranjase florile roșii în jurul trupului său. Regina era impresionată de figura lui în repaus „o față atât de frumoasă, cu trăsăturile lui nobile înțepenite într-o liniște care-i conferea o măreție pe care în viață nu o avusese. În viață, el era prea modest, prea timid, părea întotdeauna că se scuză pentru tot ceea ce face. Acum, fără alte gesturi, el accepta....calm toate onorurile aduse, toate florile, rugăciunile, lacrimile“22.

Nu au fost atât de multe onoruri cum ar fi putut să fie, deoarece îngrijorat din cauza lui Carol și a carliștilor, Brătianu a grăbit ceremonia funerară. În cursul dimineții de 20 iulie 1927, Regina Maria a primit persoanele care i-au trimis condoleanțe, apoi pe membrii Regenței, Consiliul de Miniștri și ministrul Casei Regale cu întreg personalul Caselor Civilă și Militară. Regina a stat tot timpul în genunchi în fața unui iconostas așezat în dreapta sicriului, care era împodobit cu crini roșii și albi23.

În hârtiile regelui Ferdinand a fost găsită exprimarea dorinței de a fi înmormântat în uniformă de general de cavalerie, și imediat s-au dat dispoziții ca dorința regelui să fie respectată și să fie îmbrăcat în haina dorită, în locul uniformei de vânători de munte, care fusese pregătită. La ora 11.00, regina Maria, însoțită de regina Elisabeta și regina Marioara, principesele Elena și Ileana, principele Nicolae și principele de Hohenlohe, alături de membrii Casei Regale au coborât în salonul mortuar. Regina s-a apropiat de sicriu și a sărutat fruntea regelui, așezându-i pe piept un buchet de trandafiri roșii, după care a stat în genunchi în fața sicriului pe tot parcursul oficierii serviciului divin24.

Ceremonia a început la Sinaia, cu un serviciu religios desfășurat în ziua de 21 iulie 1927 de către superiorul Mănăstirii Sinaia, înconjurat de clerul local. La ora 12.00 sicriul regal, ridicat de adjutanții regali și de ofițerii Batalionului de Vânători de Munte a fost așezat pe un afet de tun tras de șase cai. Cortegiul funerar s-a format în următoarea ordine: un pluton de jandarmi; clerul; marele maestru de ceremonii al Curții Regale - I.V. Stârcea; carul mortuar; Casa Militară a regelui în dreapta și în stânga carului mortuar; principele Nicolae și regenții; miniștrii; Casa Civilă a regelui; autoritățile locale; armata. Sicriul regal a fost coborât de pe afatul de tun și așezat în vagonul mortuar de către adjutanții regali, în timp ce Batalionul de Vânători de Munte a dat onorurile. Trenul mortuar a plecat din gara Sinaia la orele 13.00 și a ajuns la București în gara Cotroceni la orele 16.3025.

La Palatul Cotroceni sosirea a fost anunțată de 101 lovituri de tun, în timp ce o companie cu drapel și muzică a dat onorul. Pe peronul gării, unde s-a desfășurat un serviciu religios s-au aflat: regenții; guvernul; mitropolitul Moldovei și Sucevei, al Sibiului și Alba Iuliei, al Bucovinei, al Blajului și arhiepiscopul Basarabiei; președinții Corpurilor Legiuitoare; Casa Civilă și Militară a regelui și adjutanții regali onorifici; foștii președinți de Consiliu, fostul președinte al Consiliului Dirigent și foștii președinți ai Corpurilor Legiuitoare; președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție; prim-președintele Consiliului Legislativ; președintele Consiliului Superior Administrativ; președintele Înaltei Curți de Conturi; rectorul Universității București; primarul Capitalei; primarul sectorului respectiv; președintele Academiei Române; inspectorii de armată și armă; comandantul Corpului de Grăniceri; comandantul Corpului de Jandarmi; prefectul județului Ilfov; directorul general al Siguranței Statului; prefectul Poliției Capitalei; comandantul pieței București.

De la gara Cotroceni până la intrarea principală a palatului (scara de onoare) s-au așezat detașamente din toate trupele din Capitală, cu drapele. Sicriul regal a fost purtat de la gară până la palat de către adjutanții regali și așezat în Sala de aur, unde locuitorii Bucureștiului au fost admiși să defileze în fața sicriului în zilele de 22 și 23 iulie 1927, de la ora 8.00 până la ora 19.0026.

În ziua de 24 iulie 1927, la ora 7.00 a avut loc un serviciu religios catolic, iar de la ora 8.00 un serviciu religios la Palatul Cotroceni oficiat de Înaltul Cler, în prezența: familiei regale și princiare înconjurate de Casele Civile și Militare, membrii regenței, președintele Consiliului de Miniștri, miniștrii și subsecretarii de stat cu doamnele, președinții Corpurilor Legiuitoare și toți cei care participaseră și la serviciul religios de pe peronul gării Cotroceni.

După terminarea serviciului divin, sicriul regal, purtat de ofițerii și adjutanții regali a fost așezat pe un afet de tun tras de șase cai, conduși de căpitani de artilerie. Cortegiul a pornit de la Palatul Cotroceni la ora 9.00 și s-a format în următoarea ordine: prefectul Poliției Capitalei; un escadron din Regimentul de Escortă Regală; corurile; mitropoliții și episcopii cultelor naționale și clerul; invalizii de război, cavalerii Ordinului Mihai Viteazul și ofițerii de rezervă; veteranii campaniei 1877-1878; delegații Asociației Ofițerilor de Rezervă și ai Uniunii Luptătorilor; drapele cu delegații tuturor unităților de trupă; coroana regală și bastonul de mareșal al regelui Ferdinand purtate de către un general inspector al armatei, asistat de câte doi generali; marele maestru de ceremonii al Curții Regale; carul mortuar urmat de calul regelui Ferdinand.

În dreapta și în stânga carului mortuar s-au aflat generalii de divizie, Casa Militară și adjutanții regalionorifici. Carul mortuar a fost urmat de: principele Nicolae; regenții; președintele Consiliului de Miniștri; guvernul; foștii președinți de consiliu; fostul președinte al Consiliului Dirigent; foștii președinți ai Corpurilor Legiuitoare și foștii miniștri; Corpul Diplomatic și miniștrii plenipotențiari acreditați; secretarul general și directorul protocolului din ministerul Afacerilor Externe; membrii Corpurilor Legiuitoare și primarul Capitalei; ofițerii generali din activitate și rezervă; membrii Înaltei Curți de Casație și Justiție; membrii Consiliului Legislativ; Înalta Curte de Conturi; Academia Română; Consiliul Superior Administrativ; profesorii universitari și ai Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale și directorul Politehnicii; guvernatorul Băncii Naționale; eforii spitalelor civile și reprezentanții cultelor și ai comunității minoritare; înalții funcționari ai statului; biroul Societății de Geografie, Consiliul Băncii Naționale, directorul Fundației Carol I și directorul Fundației Ferdinand I; curțile și tribunalele; baroul din Capitală cu consiliul de disciplină; primarii de sectoare și membrii Consiliului Municipiului București și primarii municipiilor din țară; Camerele de Comerț; funcționarii publici superiori și corpul didactic; delegații din țară; armata27.

Și ultimul drum spre Curtea de Argeș

Cortegiul plecând de la Palatul Cotroceni a străbătut Bulevardul Independenței, Bulevardul Elisabeta, Calea Victoriei și Calea Griviței până la Gara de Nord, unde sicriul a fost așezat în trenul mortuar, care la ora 11.30 a plecat spre Mânăstirea Curtea de Argeș, necropola familiei regale a României. Trenul mortuar a ajuns în gara Curtea de Argeș la orele 15.30, unde a fost primit de persoanele oficiale sosite cu trenurile speciale, de clerul și autoritățile locale.

Sicriul regal coborât din tren de către membrii Casei Militare a regelui, a fost așezat pe un afet de tun tras de șase cai. În acel moment s-au tras 101 lovituri de tun și clopotele tuturor bisericilor din oraș au început să bată. După terminarea serviciului divin, rămășițele pământești ale regelui Ferdinand au fost înmormântate în interiorul mănăstirii, în prezența familiei regale și princiare, a membrilor regenței, guvernului, a sfântului Sinod și a persoanelor oficiale28.

După ceremonia înmormântării, Regina Maria s-a întors la Sinaia notând următoarele în jurnalul său:

„Un capitol închis pentru totdeauna, și acum, înainte, cu curaj și cu ce mi-a mai rămas ca sănătate, putere, speranță și credință. Am trăit alături o viață îndelungată, cu urcușuri și coborâșuri, așa cum este într-o căsnicie, uneori cu furtuni și încrâncenări, dar în cea mai mare parte cu loialitate și cu încredere, și mai ales cu răbdare... Răbdare... să depășești ziua confruntării... nu iubiți, ci prieteni ce-și rspectă unul altuia particularitățile, răbdători, amândoi răbdători, loiali, mână în mână până la sfârșit“29.

Principele Carol - fiul rătăcitor - care nu a putut lua parte la funeraliile tatălui său a scris despre acesta că: „lealitatea, iubirea de dreptate, iată calitățile care caracterizau pe acest mare rege, dispărut pentru cea mai mare nenorocire a poporului său și alor săi. La aceasta trebuie adăugată, spre a pricepe mai bine omul, o bunătate profundă și o blajină sentimentalitate“30.

Presa străină, despre moartea regelui

Moartea regelui Ferdinand a îndurerat profund poporul român, la adresa sa scriindu-se atât în presa din țară, cât și în cea din străinătate numeroase articole elogioase, despre omul și regele Ferdinand. Astfel, în presa franceză au apărut o serie de articole, cum a fost și cel din ziarul „Le Figaro“ unde Robert de Flers declara că: „moartea Regelui Ferdinand este o mare nenorocire nu numai pentru România, dar pentru Europa întreagă, la echilibrul căreia regele Ferdinand aducea garanția prețioasă a unei profunde înțelepciuni și a unei vigilente lealități“31.

Cotidianul „Le Temps“ consacra acestui trist eveniment primul articol, declarând:

„Franța se asociază din toată inima la doliul care lovește poporul român amic și aliat, și se închină cu emoție în fața marii figuri ce se șterge din această lume spre a intra definitiv în istorie. Ferdinand I a fost un rege mare prin faptul că, în orele cele mai tragice a avut cea mai înaltă conștiință a datoriei și a răspunderii față de națiunea care îi încredințase destinele. Regele Ferdinand și-a îndeplinit fără șovăire această datorie și a intrat în lupta pentru apărarea cauzei libertății alături de aliați, făcând complet abstracție de sine însuși, cu lealitate și vitejie. Chiar când simțea că moartea se apropie, regele Ferdinand n-a avut alt gând decât binele poporului său. El lasă o Românie puternică, conștientă de forța ei și care poate privi cu încredere în viitor“32.

Presa engleză, de asemenea a consacrat mai multe pagini morții Regelui Ferdinand, publicând comentarii însuflețite de simpatie. Întreaga presă a reamintit înaltele calități dovedite de defunctul rege, atât ca om cât și ca suveran și au subliniat vigoarea hotărârii prin care s-a alăturat aliaților în timpul războiului și eroismul vădit de toți membrii familiei regale, în zilele tragice ale refugiului. Astfel, „The Times“ a relevat că regele Ferdinand a fost un suveran foarte loial, pe care poporul român îl regretă sincer; „Morning Post“ exprima urarea spre un viitor pacifist, spre care cu atâta sârguință s-a străduit regele Ferdinand; „Daily Telegraph“ exprima speranța că noul rege va avea o domnie mai puțin dificilă decât cea a bunicului său și că se va arăta tot atât de demn de stima și respectul supușilor săi ca și regele Ferdinand I33. Alte articole elogioase au apărut în presa cehoslovacă, austriacă, greacă și italiană.

Ideea centrală a acestor articole a fost simțul datoriei fostului suveran, inițiativele pe care le-a luat față de înlțarea și progersul României, și explicau iubirea imensă a poporului român pentru regele Ferdinand, care a știut să se identifice cu acesta.

FLORIN COSTINESCU

Profeţii noi

Ci drumul drept e, iată, labirintul,

noi profeţii în lume bat monede,

cel credincios e cel care nu crede,...

nici aurul nu mai e aur, ci argintul,

Ce-i Ordinea? Puterea e-n de-a valma,

urâtul e-un record de frumuseţe,

iar fesele ni-s prezentate feţe,

minciuna este cea ce naşte faima,

Din mersul îndărăt, cândva, blamatul,

făcut-au unii mersul sacru,

în ştreang atârnă- a hoţ, nevinovatul,

iar dulcele, cel vechi, devine acrul,

Din scenă-i scos cel ce iubeşte sonul,

şi-i pătimaş al ariilor celebre,

îl locul lui e-aplaudat afonul,

cântând din coate, noadă şi vertebre,

Cel ce-și deschide uşa-i plin de vini,

iar cel ce-i trece pragul, el drumeţul,

îţi cere, oţărât, să i te-nchini

c-aşa scrie mai nou, letopiseţul,

Chiar becul roşu, semnul de bordel,

pe care-l reperau din marş recruţii,

cu mare fast se-aprinde sub drapel,

la porţi de -nalte instituţii...

DANIEL  VORONA

în timp ce mă adunam de pe jos una dintre judecătoare amanta topometrului

și-a dat cu părerea șoptindu-mi la urechea dreaptă măria ta

vreau să te fac erou pentru că te urăsc

sincer nu

ca...

limbutele

astea --- în cealaltă ureche sub căciulă

locuiau o muscă și perechea ei --- pe mine mă doare în cot

dacă vrei să mori intrarea este liberă am zis eu sunt turist tu ai inimă de oaie

ADELINA PATRICHI SCALA

Văratec 1964. Păcat că părinții mei nu au scris un manual de parenting... De fapt, slavă domnului că nici nu știau ce-i aia. La cort, în tractor, pe cai, la picnic, fără furculițe, noi am mușcat sănătos din toate felurile pe care viata ni le-a întins pe masă. Cine mai avea timp să consulte ghiduri... De la 3 până pe la 7 ani recitam poemul de pe mormântul Veronicăi Micle, ca o nebună, la masă, la joacă, înainte de culcare. Și îl înțelegeam!

Un nou an de viață, părinți frumoși, vă mulțumesc că m-ați învățat să vă recunosc dreptul de a iubi, de a trăi așa cum vreți voi, și vă mulțumesc pentru pictura care este acum bătrânețea voastră, în muzeul meu viu. Eu nu am copii, și nu am cui să vă povestesc. Meritați să străluciți încă o mie de ani.       muzeul meu viu. Eu nu am copii, și nu am cui să vă povestesc. Meritați să străluciți încă o mie de ani.

*

Țin să explic mai bine postarea mea anterioară, cu probe. Imagini: Tânăr inventator (proaspăt tătic plecat în India să reprezinte România la conferința WMO, Oganizația Meteorologică Mondială) și fericitul lui copil în zdrențe. Mereu am fost convinsă că eu și Scout din "Să ucizi o pasăre cântătoare" avem același tată. Eu eram în burta mamei când ieșea romanul. Si aveam un an când a ieșit filmul. Alegerea lui Gregory Peck in rolul lui Atticus, tatăl nostru, alunga orice umbră de îndoială. Nicio rochie din lume, niciun hotel de lux nu vor putea înlocui vreodată rucsacul ăla murdar de noroi, corturile cu instrumente meteorologice, orele în care tata și echipa lui munceau pe vârf de munte în vreme ce eu exploram potecile, ori zdrențele alea binecuvântate. Era darul de libertate pe care mi-l făcea trăsnitul inventator. Te iubesc, Tatticus.

BEN  TODICĂ

 Simţămintele sunt primordiale şi ca atare mai puternice decât raţionalul. Realitatea întotdeauna sabotează visele omului. Trăim parte din natură, fraţi cu păsările şi copacii atât de aproape încât nu realizăm cât de labili am devenit. Ne seducem cu atâta lăcomie şi curiozitate, facem casă şi conveţuim până când căsătoria noastră se transformă fără să realizăm în incest cu final apocaliptic. CRUCIFICAREA DIVINULUI! Am uitat să IUBIM, am uitat să TRĂIM, am uitat să SIMŢIM. Aliens 5 de Ben Todica

 Feelings are foremost and as such stronger than rational. Always  reality sabotages the dreams of man. We live part of nature, brothers with birds and trees, so close that  not realize how labil we became. We seduce ourselves with so much greed and curiosity,  make a house and live together  until our marriage turns into  incest with an apocalyptic ending. CRUCIFICATION OF  DIVIN! We forgot to LOVE, We forgot to LIVE, We forgot to FEEL. Aliens 5 by Ben Todica

LILIANA  POPA

Miliţa Pătraşcu - Sculptoriţă

Miliţa Pătraşcu (n. 31 decembrie 1892, Chişinău, Basarabia – d. 25 ianuarie 1976, Bucureşti)

În 1927 execută mozaicul de la Fântâna Mioriţa din Bucureşti - creată de arh.Octav Doicescu - păstorul cu mioarele.... Rememorând acele momente, arhitectul Doicescu, avea să declare, peste o jumătate de veac: „Fântâna Mioriţa a fost o sărbătore a bucuriei. Am colaborat exemplar cu Miliţa. Era un om de distinsă cultură, văzuse marile fântâni ale Europei şi dorise să facem pentru Bucureşti altceva

Miliţa Petraşcu a realizat bustul lui Alexandru Odobescu, amplasat în Rotonda scriitorilor din Parcul Cişmigiu din Bucureşti, a fost inaugurat în plin război, respectiv în anul 1943 !

Victor Crăciun a avut invidiatul privilegiu de a fi cunoscut-o pe celebra sculptoriţă Miliţa Pătraşcu, eleva lui C. Brâncuşi, pe care a cultivat-o, făcând-o, astfel, mai bine cunoscută... în ţara noastră. Sculptoriţa este, ca şi Victor Crăciun, basarabeancă (s-au născut amândoi în aceeaşi maternitate!) şi, în convorbirile dintre cei doi, se aduc reale contribuţii cel puţin biografice. L-a cunoscut pe Brâncuşi în 1919, prin intermediul pictorului Survage, care a vizitat-o în atelierul său: „Am pornit spre o piaţă să-mi cumpăr o tejghea de lemn masiv pentru sculptură. În aceeaşi zi, mi-a pus ciocanul şi dalta în mâini. Şi astăzi păstrez ciocanul la care el i-a fixat atunci o dârjală de lemn”. Ucenică şi colegă întru sculptură, Miliţa Pătraşcu avea să-şi desăvârşească artă, dar să şi consemneze unele mărturisiri ale Maestrului, cum este cea despre Borna / Piatră de hotar, operă care reprezintă „protestul în faţa răpirii din nou a Basarabiei de către ruşi”, fiind, în acelaşi timp, „un gest prietenesc faţă de mine pentru că sunt româncă basarabeancă, la fel ca şi tine (Victor Crăciun). Este tot o creaţie cu tâlc. Şi nu singura cu tâlc direct naţional. Este vorba de readucerea, după atâţia ani, vreme în care n-o făcuse, a Sărutului ca model de înfrăţire. Va să zică Brâncuşi că sărutul lui frăţesc nu cunoaşte graniţe, că tocmai Borna este o legătură de neam”. O copie a acestor opere brâncuşiene se află în curtea fostei Şcoli de Arte de Meserii (azi Colegiul Naţional „C. Brâncuşi”) din Craiova.

„Portretul” a devenit „Autoportret”

La rândul ei, Miliţa Pătraşcu, drept recunoştinţă pentru maestrul său, a vrut să-i facă lui Brâncuşi un portret, cerinţă insolită, cunoscând fiind faptul că autorul „Porţii Sărutului” nu pozase pentru nimeni. În cazul Miliţei, sculptorul a depăşit aşteptările: nu numai că a pozat, dar chiar el şi-a modelat propriul chip, mai ales părul şi barba, astfel încât Portretul a devenit Autoportret: „Aşadar, Bustul C. Brâncuşi din anii 1937-1938, cea dintâi sculptură care îl reprezintă pe cel mai de seamă deschizător al noii perioade din arta modernă, este o creaţie în care însuşi cel reprezentat a colaborat, punându-şi pecetea pe finisarea operei, sculptură evocatoare şi autoportret, caz unic în creaţia de acest gen al lumii”.

Pe numele adevărat Melania Nicolaevici. A urmat liceul la Chişinău, sculptura la Şcoala de Arte Plastice „Stroganov” din Moscova, cu Sergei Timofeievici Konenkov (1907 – 1908), şi Literele şi Filosofia la Institutul „Bestujev” din Sankt Petersburg (1909 – 1910). La München, lucrează cu pictorii avangardişti Vasili Vasilievici Kandinsky şi Alexei von Jawlensky, iar la Paris cu Henri Matisse şi Antoine Bourdelle, la Academia «La Grande Chaumière». Din 1919, când participă la „Salonul Independenţilor” cu un bust, intră sub protecţia şi, bineînţeles, sub influenţa lui Constantin Brâncuşi.

După căsătoria, în 1925, cu Emil Petraşcu, se stabileşte la Bucureşti, intrând în contact cu mişcarea avangardistă de aici, exercitată prin intermediul cercurilor de pe lângă „Contimporanul”, „Grupul nostru” sau „Criterion”. Începe să expună din 1925 la expoziţia internaţională de la Bucureşti, organizată sub egida „Contimporanului”, la Salonul Oficial sau la Sala „Ileana”, în 1930 şi 1932, când participă la expoziţia „Arta Nouă”. Expune şi în străinătate, la expoziţia de Artă românească din Amsterdam, în 1930, la expoziţia de Artă futuristă organizată la Roma, în 1933, în Germania, Italia, Austria, Anglia sau Franţa.

În 1927 execută mozaicul la Fântâna Mioriţa din Bucureşti şi realizează prima sa expoziţie personală la Galeria „Briand Robert”. După faza avangardistă, încheiată în anii ’30, se ocupă cu predilecţie de arta portretului, devenind una dintre portretistele cele mai solicitate. Cu prilejul vernisajului expoziţiei organizată împreună cu Marcel Iancu, în 1934, criticul Petru Comarnescu afirma: „Însuşirea principală a Miliţei Petraşcu rămâne şi calitatea de temelie a sculpturii înseşi: cultul formei pline, legată de spaţiu şi lumină… Impozante ca nişte monumente ale naturii, produse de eroziuni organice şi totuşi sensibile şi calde ca nişte fiinţe însufleţite – acesta e miracolul săvârşit de Miliţa Petraşcu”.

Lucrările sale cele mai reprezentative sunt portretele actriţelor Mărioara Voiculescu, Elvira Godeanu, sau Agepsina Macri, ultimele două fiind reprezentări nude care au şocat la vremea respectivă, Cellei Delavrancea, ale lui Octavian Goga, Tudor Vianu, C. Brâncuşi, George Bacovia, Ion Barbu, Liviu Rebreanu, George Enescu, sau al pictorului francez Robert Delaunay.

Premiul Academiei Române (1942) şi al Uniunii Artiştilor Plastici, pentru întreaga activitate (1972). „Portretele Miliţei prezintă o mai mare diversitate în utilizarea mijloacelor de expresie, […] de la figuri generice, care suportă trimiteri vag simbolice […] şi până la portretele din anii de maturitate unde particularizarea fizionomică şi caracterologică devin prioritare, Miliţa a testat neobosită multiplele posibilităţi ale unui gen artistic de succes în societatea românească” (Ioana Vlasiu).

Sculptura Miliţei Petraşcu reprezintă, în primul rând, un act de rezistenţă în faţa distrucţiei imaginii. Demersul său păstrează ambiţiile instantaneului şi rigorile compoziţiei clasice, întâlnite deopotrivă în arta începutului de secol. Acest lucru o va ajuta, în lunga perioadă în care lucrează cu Brâncuşi, să se apere te tentaţia imitării marelui său maestru şi să nu încerce gestul simplu al abstracţiei. Graţie talentului, dar şi culturii ei deosebite, Miliţa Petraşcu dovedeşte inteligenţa formaţiei şi măsura dictată de temperamentul său, preluând din lecţia lui Brâncuşi abia sesizabilele deviaţii formale, care distig şi dau prospeţime lucrărilor sale.

Portretele reprezintă un capitol vast, distinct, în opera Miliţei Petraşcu, mai ales după epuizarea fazei avangardiste în jurul anului 1930. Într-un mediu artistic în care, atât în ţară cât şi pe plan european, sculptorii de talent nu lipseau, ea se impune şi devine o portretistă din ce în ce mai solicitată. Cu prilejul expoziției din anul 1934, organizată împreună cu Marcel Iancu, criticul de artă Petru Comarnescu scria: „Însuşirea principală a Miliţei Petraşcu rămâne calitatea de temelie a sculpturii însăşi: cultul formei pline, legată de spațiu şi lumină”. Artista nu caută în chipul celui portretizat o dominanţă expresivă, ci reconstituie, în ansamblul detaliilor, atributele unei personalităţi. Portretul actriţei Elvira Godeanu, goală până la brâu, este naturalist şi discret hieratic în acelaşi timp, preluând îndrăzneţ şi neconvenţional tipologia clasică a bustului fără braţe. Portretul în marmoră al unei alte actriţe cunoscute, Agepsina Macri, soţia lui Victor Eftimiu, expus la Salonul Oficial din anul 1934, încalcă, de asemenea, uzanţele timpului, în care nu era permis ca portretul unei persoane clar individualizate, bine cunoscute în epocă, fie ea şi actriţă, să fie reprezentată cu sânii goi. Nimic frivol, însă, în această remarcabilă sculptură, monumentalitatea şi statismul acestui portret trimit la antichitatea clasică, în numele căreia nuditatea putea fi acceptată.

De la figuri generice, care suportă trimiteri vag simbolice cum e „Steaua nordului” sau de la posibilul autoportret cu titlul „Mască” şi până la portretele din anii săi de maturitate, unde particula-rizarea fizionomică şi caracteriologică şi conţinutul emoţional devin prioritare, Miliţa Petraşcu a testat neobosită multiplele posibilităţi ale unui gen artistic deosebit de dificil.

Ca pictoriţă........... a realizat portrete pentru Ion Vinea, Mihail Jora și Liviu Rebreanu.

Ca sculptoriță, ea a fost elevă a lui Constantin Brâncuşi, în al cărui atelier din Paris a început să lucreze în anul 1919.

Monumentul Eroilor Regimentului 13 Artilerie, din Constanţa este o creaţie a artistei Miliţa Pătraşcu, din 1925. El este format dintr-o coloană înaltă de trei metri, susţinută de un soclu hexagonal de 75 cm, în capătul căreia, pe un glob metalic stilizat, se află un vultur de bronz cu aripile desfăcute. Este amplasat pe bulevardul Tomis, iar o copie a monumentului se află la Muzeul de Artă din Constanţa.[4]

În anul 1936, Militza Petraşcu a ridicat, la Târgu Jiu, un monument în onoarea Ecaterinei Teodoroiu. Monumentul, realizat din travertin italian, cu dimensiunile 2,90 x 1,60 m şi înălţimea 2,10 m, este denumit Mausoleul Ecaterina Teodoroiu şi are forma unui sarcofag de piatră albă, pe un postament cu trei trepte, pe care este amplasat un basorelief ce prezintă scene din viaţa şi activitatea militară a eroinei de la Jii – sublocotenentul ECATERINA TEODOROIU. Basoreliefurile de pe feţele laterale ale sarcofagului, sunt organizate astfel: pe faţa dinspre miazăzi, apare un tablou prezentând copilăria, în cadrul vieţii din satul ei natal; pe latura opusă, este eroina, în medalion, salutată de cercetaşii din care a făcut parte, ca elevă de curs secundar; celelalte două feţe ne-o înfăţişează în război, pornind la atac cu plutonul precum și momentul final, când este dusă la locul de odihnă de mâini pioase de soldaţi. În cele patru colţuri, veghează patru femei în costum naţional, ţinând în mâini câte o cunună de lauri.

Fântâna Mioriţa, din Bucureşti, inaugurată în 1936, are părţile laterale decorate cu un mozaic în alb-negru, realizat de Miliţa Pătraşcu, cu scene din balada Mioriţa.

Bustul lui Alexandru Odobescu, amplasat în Rotonda scriitorilor din Parcul Cişmigiu din Bucureşti, a fost inaugurat în plin război, respectiv în anul 1943.

Miliţa Pătraşcu a realizat şi bustul de bronz de pe mormântul marii actriţe Maria Filotti, de la cimitirul Bellu din Bucureşti, bust care fost furat de autori necunoscuţi.

La Casa memorială a poetului Octavian GOG de la Ciucea există un bust, în ghips, al acestuia, realizat de Miliţa Pătraşcu. Sculptoriţa a avut strânse legături cu Veturia GOGA. După eşecul acesteia de a realiza, cu sprijinul lui Constantin Brâncuşi, la iniţiativa acestuia, mausoleul lui Goga la Ciucea, Veturia a recurs a sprijinul Miliţei Pătraşcu. Datorită acesteia, Veturia se încumetă să înceapă singură construcţia mausoleului încă din anul 1938, anul morţii fostului prim ministru al României, urmând a-l finaliza abia în 1958. Miliţa Pătraşcu a realizat efectiv o troiţă, amplasată şi în prezent în vecinătatea mormântului provizoriu, situat în vecinătate bisericuţei din lemn, datând din 1575, adusă de la Gălpâia (Sălaj), dar şi desenele după care au fost executate panourile cu mozaic din interiorul şi exteriorul mausoleului.

Tot de mâna ei a fost plămădit bustul lui Constantin I. Nottara.

Sculpturi ale sale sunt expuse la Muzeul Zambaccian din Bucureşti, la Muzeul de Artă din Tulcea La Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, Milița Pătraşcu este prezentă cu trei busturi: Octavian Goga[11], Mihail Sadoveanu şi Tudor Vianu.

În data de 25 aprilie 2001, în Piaţa Dorobanţi din Bucureşti s-a inaugurat parcul Constantin Brâncuşi. Pe locul unde altădată se afla statuia Statuia Lupoaicei din Bucureşti, a fost amplasat un bust al lui Brâncuşi, realizat de Miliţa Pătraşcu.

Printr-o hotărâre din anul 2002, Ministerul Culturii şi Cultelor a alocat fonduri pentru realizarea unei copii a bustului Chip de fată de Miliţa Pătraşcu, spre a fi donată domnului Gilbert Money Câmpeanu, deţinătorul arhivei originale a lui Nicolae Titulescu.

Lucrarea lui Victor Crăciun aduce şi importante informaţii legate de drama trăită de artistă şi familia s în perioada comunistă, raporturile avute cu autorităţile vremii, dar şi tracasările la care au fost supuşi de Securitatea Statului.

Milița Petraşcu şi soțul ei, inginerul Emil Petraşcu (1890 – 1967), fost profesor la Academia Militară, au fost urmăriţi de Securitate. Emil Petrașcu, doctor în ştiinte radiofonice, a avut „convorbiri suspecte din 1942 cu diferite elemente din Turcia. Tot în acel an a vizitat Legația Turciei”. Aceste indicii sumare au fost suficiente pentru ca Directia a V-a a Securității să-i deschida, la 7 aprilie 1956, „Dosar de verificare individual”, fiind suspectat de spionaj în favoarea statului turc.

În alt document al Securităţii, a apăru o caracterizare pe măsura ostilităţii artistei faţă de regimul comunist: „Petraşcu Miliţa, sculptoriță. n. 1892. În discuţiile purtate cu elementele care au format grupul ei de prieteni se dovedește a fi o dușmancă înrăită a regimului democrat-popular, a Partidului şi a Uniunii Sovietice. Aproape în fiecare zi, la fiecare discuție pe care a purtat-o cu cineva în casa ei nu uita să calomnieze regimul nostru şi să aducă cele mai murdare injurii partidului, conducătorilor săi şi conducătorilor Uniunii Sovietice. Împreună cu soțul său şi cu alte persoane ascultă regulat, în fiecare zi de mai multe, ori posturi de radio imperialiste, iar calomniile înregistrate le răspândea imediat multiplelor sale cunoştințe, născocite probabil de ea toate acestea având drept scop întreținerea speranței în ziua eliberării care o aşteaptă să vină din Occident(…)”.

Un alt fragment semnificativ dintr-un document al Securității potrivit căruia: „Petraşcu Milița, împreună cu soțul ei, au fost suspectați de spionaj. În procesul verificării nu s-a stabilit însă acest aspect. A reieșit însă că întrețin legături suspecte cu unele elemente în anturajul cărora duc discuții duşmănoase. Pentru stabilirea activității duşmănoase s-a folosit agentul «Ionescu” și T.O. În urma documentării activității duşmănoase, conform ordinului tov. Ministru Alexandru Drăghici la 17.lV.1959 a avut loc demascarea publică în aula Facultății de Drept din Bucureşti. După demascare au continuat cu aceleaşi calomnii duşmănoase la adresa regimului din țara noastră şi URSS.”

Valoroasa lucrare datorată lui Victor Crăciun, unul dintre cei mai avizaţi brâncuşologi ai momentului, oferă o mulţime de alte date interesante, definitorii legate de raporturile de colaborare dintre cei doi mari artişti, dar şi alte informaţii de reală importanţă pentru înţelegerea operelor lor. Din această perspectivă, credem că lucrarea lui Victor Crăciun se va număra printre lucrările de referinţă pentru cunoaşterea şi înţelegerea operei brâncuşiene sau a sculptoriţei Miliţa Petraşcu – repere majore ale plasticii româneşti şi europene a secolului XX, fiind de neocolit de cei care, în viitor, se vor apleca asupra celor doi mari artişti români.

LILIANA  POPA

127 de ani de la nașterea scriitorului J.R.R.Tolkien, creatorul trilogiei "Stăpânul inelelor"

John Ronald Reuel Tolkien (3 ianuarie 1892 – 2 septembrie 1973) a fost un scriitor, poet, filolog și profesor universitar britanic, cel mai bine cunoscut ca autor al lucrărilor Hobbitul, Stăpânul Inelelor și Silmarillion, care se încadrează în genul fantastic. Tolkien a fost profesor de limba și literatura anglo-saxonă la Universitatea Oxford între 1925 și 1945 și profesor de limba și literatura engleză la aceeași universitate, din 1945 până în 1959. În 1972 a primit titlul de Comandor al Ordinului Imperiului Britanic.

Cea mai mare parte din opera de ficțiune a lui J.R.R. Tolkien, atât cea publicată antum (în special Hobbitul și Stăpânul Inelelor), cât și cea publicată postum prin grija fiului său, Cristopher (inclusiv Silmarillion și Copiii lui Hurin) formează un complex de povestiri, poezii, istorii, limbi fictive și eseuri literare, legate între ele, despre o lume imaginară, Arda și despre Pământul de Mijloc, un teritoriu al acesteia. Într-o anumită perioadă a vieții sale, Tolkien și-a denumit aceste scrieri sub numele de „Legendarium”.

Deși mulți alți autori au publicat lucrări fantasy înaintea lui, imensul succes al cărților lui Tolkien a dus la o revigorare a genului. Tolkien este astăzi considerat „tatăl” literaturii fantastice, mai exact al subgenului „high fantasy”. Conform revistei Forbes (2009), J.R.R. Tolkien este a cincea personalitate mondială din rândul celor care nu mai sunt în viață.

Deloc întâmplător, Catehismul Bisericii Catolice exprimă încă din primele sale pagini adevărul fundamental al condiţiei umane: „Năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute” (cf. Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1993, articolul 27, p. 21).

În spiritul acestui postulat, al caracterului teonom specific fiinţei omeneşti, viaţa fiecărui om din trecut, prezent sau viitor capătă un sens aparte privită din unghiul vocaţiei sale esenţiale: a-l căuta şi a-l descoperi pe Dumnezeu. Cu accente proprii, întreaga viaţă a lui John Ronald Reuel Tolkien este o mărturie a acestui adevăr uitat adesea de mulţi dintre contemporani, mărturie constituită atât din operele cât şi din faptele vieţii sale. O biografie poate fi scrisă din multe unghiuri, luminând diferitele aspecte ale unei vieţi de om trăită sub semnul excepţionalului. Însă cea mai legitimă perspectivă, de fapt singura care poate ridica pretenţii de „obiectivitate” e tocmai aceea întreprinsă din unghiul „vocaţiei esenţiale”. Iată premisa rândurilor ce vor urma.

J.R.R. Tolkien s-a născut la 3 ianuarie 1892 în Bloemfontein, localitate din Africa de Sud unde lucra tatăl său, Arthur, dornic să-şi consolideze averea spre a-şi deschide propria afacere în Anglia. În cursul aceluiaşi an, în data de 31 ianuarie, J.R.R. primeşte botezul anglican. Doi ani mai târziu se naşte fratele său, Hillary Arthur, fapt ce-i va determina pe tinerii părinţi să decidă reîntoarcerea grabnică în ţara de baştină. În luna aprilie a anului 1895, Mabel Tolkien (mama scriitorului) şi cei doi copii ajung în portul din Birmingham, urmând ca tatăl să revină după ce îşi va fi încheiat afacerile „africane”. Spre deznădejedea familiei Tolkien, Arthur nu se va mai întoarce niciodată pe meleagurile natale. O boală necruţătoare îl doboară, fapt care va zgudui nu doar sufletele ci şi starea socială a orfanilor. Doar sprijinul rudelor apropiate este în măsură să contribuie la acoperirea lipsurilor, dar asta numai până în momentul în care un eveniment aparte iscă tensiuni aprige: în luna iunie a anului 1900, Mabel Tolkien şi sora sa, May Incledon, sunt primite în Biserica Romano-Catolică.

Într-o epocă în care relaţiile dintre anglicani şi catolici erau extrem de tensionate, o adevărată furtună se dezlănţuie când cele două femei fac cunoscută familiilor opţiunea lor religioasă, irevocabilă şi definitivă. În cele din urmă, după polemici şi certuri aspre, ele pur şi simplu sunt repudiate. Aruncate în stradă, rezistă eroic – deşi situaţia lor financiară era disperată. Pe deplin devotate credinţei catolice, vor primi un sprijin providenţial din partea celebrei congregaţii engleze „Birmingham Oratory”. Pentru a nu spune mai mult, amintim că respectiva congregaţie a fost întemeiată de unul dintre cei mai luminoşi teologi catolici ai secolului XIX, om de aleasă cultură cu reputaţia de sfânt: Fericitul Cardinal John Henry Newman. Călăuzirea spirituală primită de mama micilor John şi Hillary, care se va răsfrânge benefic asupra întregii vieţi a viitorului ilustru scriitor, a fost asigurată de un preot aflat la înălţimea ilustrelor nume pe care le purta: Francis Xavier Morgan.

După moartea mamei, care se stinge, grav bolnavă, în cursul anului 1904, John şi fratele său intră sub tutela deplină a părintelui Francis Xavier. Cu o adevărată grijă părintească, cel supranumit de însuşi J.R.R. Tolkien „al doilea tată” va asigura orfanilor educaţia cea mai înaltă, plătindu-le taxele necesare spre a urma cursurile vestitelor şcoli ale epocii. Astfel, în 1910, pe când avea 18 ani, John Ronald Reuel Tolkien păşeşte pragul Universităţii din Oxford. Înzestrat cu talent lingvistic, el parcurge până în 1925 toate treptele universitare, când, după o perioadă de profesorat la Universitatea din Leeds, fostul student este primit ca profesor de literatură şi limbă engleză veche la „Oxford University”.

La 22 martie 1916 un eveniment crucial se desfăşoară: J.R.R. se căsătoreşte cu Edith Bratt, convertită şi ea la catolicism. Cei doi soţi se vor bucura din plin de roadele căsniciei lor binecuvântată cu patru copii: John (născut în 1917), Michael (născut în 1920), Christopher (născut în 1924) şi Priscilla (născută în 1929). Pus în situaţia fericită de a le transmite copiilor focul credinţei creştine dar şi valorile umanismului clasic, J.R.R. se foloseşte din plin de cultura sa extinsă în materie de mitologie, lingvistică, folclor şi teologie pentru a inventa… poveşti. Aşa se face că, începând cu anul de graţie 1933, copiii săi află pentru prima dată de existenţa unei fiinţe pe cât de micuţe pe atât de minunate, de o dârzenie fără seamăn: Bilbo Baggins. Ţineţi minte! Bilbo Baggins. Era chiar eroul primei poveşti scrise de J.R.R. Tolkien: The Hobbit or There or Back Again. Încântarea copiilor nu cunoaşte limite. Cu toţii sunt fermecaţi de isprăvile lui Bilbo, povestite cu un umor dublat de o solemnitate cavalerească rar întâlnită. Încurajat de prieteni, dar şi de critică, în sufletul autorului se naşte dorinţa de a scrie un basm de mare întindere prin care să-şi împlinească visul: acela de a oferi cititorilor o lume feerică, spre vindecarea bolilor sufletului şi redescoperirea virtuţilor creştine ale compasiunii, bunătăţii şi curajului. Geniul lui Tolkien şi-a găsit un ideal pe măsură.

Un întreg univers mitologic e construit cu multă răbdare. Sunt „inventate” limbi complete şi complexe (cum este limba elfă), bazate pe întinsele cercetări lingvistice ale profesorului Tolkien. Personaje de neuitat izvodesc sub influenţa epopeilor nordului. Aşa se naşte The Lord of the Rings, monumental roman ale cărui volume vor vedea lumina tiparului succesiv, între anii 1954 şi 1955. Dar abia după difuzarea, în masă, a unor unor ediţii „paperback” în mediul cititorilor de limbă engleză, impactul asupra publicului capătă o amploare neaşteptată. În scurt timp, fără să dorească vreodată un asemenea lucru, Tolkien s-a trezit în postura de creator glorios al unui nou gen literar, „fantasy”. Din păcate, puţini cititori au înţeles cu adevărat mesajul profund al romanelor sale, unde lupta dintre bine şi rău e zugrăvită în spiritul Apocalipsei sfântului Ioan teologul. Spre a evita, deocamdată, discuţiile detaliate asupra acestui subiect, e suficient să cităm textul unei scrisori din 1953 trimisă de Tolkien unui prieten apropiat, preotul iezuit Robert Murray, unde afirmă următoarele: „Bineînţeles că Stăpânul inelelor este în mod fundamental o operă religioasă şi catolică” (Letters of J.R.R. Tolkien, ediţie îngrijită de Humphrey Carpenter cu colaborarea lui Christopher Tolkien, London, George Allen & Unwin, 1981, p. 172). Asemenea afirmaţii neechivoce au determinat exegeţi ca Donald Swann să remarce „legătura strânsă între credinţele catolice ale lui Tolkien (…) şi lumea feudală dar cavalerească în care vieţuiesc creaturile din Pământul de Mijloc”. În ce ne priveşte, vom reţine solidaritarea subliniată de autor între operă şi convingerile sale religioase, convingeri fără de care nu e posibilă corecta înţelegere a creaţiilor sale.

Alte două evenimente remarcabile ale vieţii lui J.R.R. Tolkien se cuvin amintite. Mai întâi, întâlnirea epocală cu un alt scriitor englez ce nu are nevoie de prezentare: Clive Staples Lewis. Petrecută în cursul anului 1926, întâlnirea celor doi va da roade preţioase. Convertirea lui C.S. Lewis, act sufletesc de care Tolkien nu a fost deloc străin, apoi participarea – alături de Charles Williams, Dorothy Sawyers şi Owen Barfield – la întemeierea grupului literar „The Inklings”. Ucenici declaraţi ai Mântuitorului Iisus Christos, toţi aceştia şi-au pus harul scriitoricesc în slujba valorilor creştine. Înscrişi în strălucita descendenţă a lui Gilbert Keith Chesterton, ei au înţeles că orice gen literar poate deveni, sub pana scriitorului iscusit, vehicol al Evangheliei. Apoi, un al doilea eveniment evidenţiază discret profilul scriitorului. Remarcat datorită meritelor sale ştiinţifice, în anul 1960, J.R.R. este cooptat ca şi colaborator în colectivul traducătorilor Bibilei de la Ierusalim.

După retragerea din învăţământul universitar petrecută în 1959, Tolkien se dedică în întregime literaturii. În ultima parte a vieţii se bucură de tihna unei existenţe împlinite. Nu încetează nicicând să trăiască, alături de copiii şi nepoţii săi dar şi de milioanele de admiratori şi prieteni din lumea întreagă, sub semnul încântării prilejuite de aventurile personajelor cărora geniul său le-a dat viaţă. În data de 2 septembrie 1973, la nici doi ani de la moartea soţiei sale survenite în 29 noiembrie 1971, John Ronald Reuel Tolkien închide ochii într-un spital din Bournemouth spre a-i deschide în lumina Splendorii veşnice.

Ne-au rămas romanele sale mirifice, pe care le putem citi şi reciti reamintindu-ne extraordinarul portret al cavalerului „leu” pe care Nicolae Steinhardt îl creionează reunind laolaltă virtuţile hobbiţilor, ale gnomilor sau ale cavalerilor lui Tolkien: „Un asemenea om îţi dă, puternic, nostalgia evului mediu şi te apucă, în prezenţa unuia ca el, o crâncenă vrăjmăşie faţă de vremurile de azi şi împotriva democraţiei din tramvai la orele de vârf. (…) Uite că-i un leu, uite că există şi lei!” (88, p. 32).

Sub chipul „leului” – simbol al curajului, al îndrăznelii mântuitoare, eroii lui Tolkien ne transmit un adevăr al moralei creştine pentru care niciodată nu vom fi făcut destul: nobleţea izvorâtă din demnitatea de creaturi zămislite „după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, dublată de compasiune, de milă, iată virtuţile care trebuie să stea la temelia vieţilor noastre. Mai mult decât un creator de mituri (engl. mythmaker), în aceste vremuri de vrăjmăşie faţă de virtuţile lui Aragorn, Gandalf şi micuţii Baggins, Tolkien este un adevărat educator creştin al nostru, al tuturor.

John Ronald Reuel Tolkien s-a născut în Africa de Sud, la Bloemfontein. La trei ani, Ronald, cum îi spuneau în familie, a plecat în Anglia cu mama și fratele său. Tatăl său a murit, înainte de plecarea lor, de febră reumatică.

Mama sa l-a învățat să iubească cărțile, a învățat să citească de la patru ani. Tot de la mama sa a învățat primele noțiuni despre latină, botanică, germană și franceză. Ronald Tolkien a studiat la "King Edward's School", în Birmingham, între 1900-1902 și 1903-19011. Din octombrie 1911, a început să studieze la Colegiul Exeter al Universității Oxford. Inițial, a studiat limbile clasice, dar, în 1913, a renunțat și a trecut la limba și literatura engleză, absolvind în 1915.

După terminarea Primului Război Mondial, J.R.R.Tolkien a lucrat la "Oxford English Dictionary", unde s-a ocupat, în principal, cu istoria și etimologia unor cuvinte de origine germanică. În 1920, a obținut un post de profesor asistent de limba engleză la Universitatea din Leeds. În această perioadă, printre altele, a tradus poemele "Pearl" și "Sir Orfeo". În 1920, a început o traducere a poemului epic anglo-saxon "Beowulf", scris în engleza veche, între secolele VIII și X, care descrie faptele eroice ale eroului Beowulf, în lupta sa împotriva monștrilor. A terminat traducerea în 1926, dar nu a publicat-o niciodată. În cele din urmă, fiul său, Christopher Tolkien l-a editat și publicat, în 2014, la peste patruzeci de ani de la moartea lui Ronald Tolkien și la aproape 90 de ani de la finalizarea lucrării.

În 1925, J.R.R.Tolkien s-a întors la Oxford ca profesor de limbă anglo-saxonă, cu o bursă la Colegiul Pembroke și a scris în această perioadă "The Hobbit", care a fost publicată în 1937. A predat limba și literatura engleză, din 1945 până în 1959, la Universitatea Oxford, potrivit site-ului www.tolkienestate.com.

Ronald Tolkien a rămas cunoscut în calitate de autor al trilogiei "Stăpânul Inelelor", o continuare a "Hobbitului", pentru care a avut nevoie de peste zece ani. Cele trei volume "Frăția inelului", "Cele două turnuri" și "Întoarcerea regelui" sunt divizate fiecare în două cărți mai mici, formând șase cărți în total. Pentru scrierea acestor lucrări, Tolkien a folosit date din mitologia suedeză, nordică, din Germania medievală, dar și izvoare engleze. Ambiția sa a fost să scrie o saga mitologică și să inventeze o mitologie proprie poporului britanic, pornind de la legendele populare.

După apariția succesivă, între 1954-1955, a volumelor, monumentalul roman "Stăpânul inelelor" a devenit un fenomen socio-cultural în anii '60, mai ales în campusurile americane. A fost retipărit de mai multe ori și tradus în diferite limbi devenind una dintre cele mai populare și influente lucrări ale literaturii secolului al XX-lea.

Au fost realizate adaptări ale romanului pentru radio, teatru și film. Ecranizarea trilogiei "Stăpânul inelelor" a generat un nou val de interes față de roman, dar și față de celelalte lucrări ale lui J.R.R.Tolkien.

După retragerea din învățământul universitar, în 1959, s-a dedicat în întregime literaturii. John Ronald Reuel Tolkien a murit la Bornemouth, Marea Britanie, la 2 septembrie 1973.

În 2008, "The Times" l-a pus pe locul 6 în lista celor mai buni scriitori britanici, începând cu 1945 până în prezent. "Forbes" l-a clasat, în 2009, pe locul 5 într-un top al veniturilor realizate de "celebritățile decedate".

A fost profesor de anglo-saxonă la Oxford (mai exact la catedra Rawlinson and Bosworth) din 1925 până în 1945 și profesor de limbă și literatură engleză din 1945 până în 1959. A fost un Romano-Catolic devotat și prietenul lui C. S. Lewis - amândoi fiind membri ai clubului de discuție cunoscut sub numele The Inklings.

După moartea sa, fiul lui, Christopher, a publicat foarte multe cărți bazate pe notațiile și manuscrisele nepublicate ale tatălui său, incluzând Silmarillion. Acestea, împreună cu Hobbitul și Stăpânul Inelelor, formează un complex de povestiri și poezii legate între ele, precum și istorii fictive, limbi și dialecte inventate și eseuri despre lumi imaginare precum Arda și Pământul de Mijloc. Între 1951 și 1955, Tolkien a publicat un Legendarium al acestor povestiri.

Deși mulți alți autori au publicat lucrări fantasy înaintea lui , imensul succes al Hobbitului și Stăpânului Inelelor când au fost publicate în ediție necartonată în Statele Unite a dus la o popularizare uriașă a genului, și Tolkien este acum considerat "tatăl" literaturii fantastice Lucrările lui Tolkien au inspirat o serie de multe alte romane și nuvele fantasy și science-fiction. În 2008, revista The Times l-a plasat pe locul al 6-lea în lista celor mai buni scriitori britanici din 1945 până în prezent.

***

În copilărie, Tolkien a fost mușcat de un păianjen babuin în grădină, eveniment care i-a influențat mai târziu operele. Thornton S. Quimby, doctorul care a avut grijă de copil după mușcătura de păianjen, a devenit un model pentru personaje ca Gandalfi

La trei ani, Tolkien a plecat în Anglia cu mama și fratele său în ceea ce trebuia să fie o vizită lungă de familie. Tatal său a murit in Africa de Sud de febră reumatică înainte de a-i putea însoți. Asta a lăsat familia fără niciun venit , așa că mama lui l-a dus să locuiască cu părinții în Stirling Road, Birmingham. La scurt timp, în 1896, s-au mutat in Sarehole (acum în Hall Green), atunci un sat din Worcestershire .. I-a plăcut să exploreze Sarehole Mill și Moseley Bog, precum și Clent Hills și Malvern Hills, care vor inspira mai târziu scene din cărțile sale, împreună cu orașe și sate ca Bromsgrove, Alcester, și Alvechurch, și locuri ca ferma mătușii.

Mabel a observat la Tolkien dragostea pentru plante și botanică. Tânărul Tolkien adora să deseneze câmpii și copaci, dar lecțiile lui preferate erau cele de limbă, și mama lui l-a învățat bazele latinei foarte devreme.

A învățat să citească de la patru ani și a putut scrie fluent la scurt timp.

Mama lui l-a învățat să iubească cărțile.

I-au displăcut Comoara din insulă și The Pied Piper, și a găsit Alice în Țara Minunilor de Lewis Carroll amuzantă, dar tulburătoare.

I-au plăcut povestirile despre "Indienii Roșii" și lucrările fantasy de George MacDonald "Fairy Books"(povești cu Zâne) de Andrew Lang au fost foarte importante pentru el și au influențat foarte mult lucrările sale de mai târziu

Romancier, poet, filolog şi profesor universitar, „părintele” literaturii moderne fantastice, J.R.R. Tolkien este poate unul dintre cei mai fascinanţi scriitori britanici – deşi el însuşi se considera în primul rând profesor. Creator al unor lumi fantastice complexe care au devenit locuri frecventate cu pasiune de milioane de fani din lumea întreagă, Tolkien a cunoscut adevărata celebritate postum şi tot atunci a avut şi cele mai mari câştiguri financiare, de care au beneficiat urmaşii săi. Să facem o scurtă incursiune în viaţa lui J.R.R. Tolkien, cel care ne-a făcut să trăim emoţii atât de intense în călătoria pe care am parcurs-o alături de personajele create de el, din Comitat şi până în străfund de Mordor.

Pasionat de limbi străine şi filolog care îşi iubea cu pasiune meseria, Tolkien inventa limbi noi doar ca să se distreze. Scriitorul englez considera că acesta este un exerciţiu foarte bun pentru minte. Ne amintim probabil cu toţii de limba elfilor, folosită atât de mult în „Stăpânul inelelor”. Tolkien chiar compunea cântece şi poezii în aceste limbi fictive. De altfel, scriitorul englez s-a străduit să reconstituie şi limbi de mult dispărute. Poemul sau „BagmA BlomA” este prima poezie originală scrisă în limba gotică (limbă germanică dispărută) în peste 1000 de ani.

Tolkien era un profesor neobişnuit, care îşi surprindea de fiecare dată elevii prin comportamentul său. Ca lingvist şi expert în limba engleză veche şi limbi scandinave dispărute, Tolkien a fost profesor la Oxford din 1926 până în 1959. Îşi iubea atât de mult meseria, încât preda şi multe cursuri gratuite – era plătit doar pentru 36 de cursuri, dar accepta să ţină și câte 136 de prelegeri pe an pentru studenţii săi. Aceştia îşi amintesc că la petreceri, Tolkien era o apariţie neobişnuită. O dată, profesorul de la Oxford a venit deghizat într-un urs polar, iar altă dată a băgat spaima în invitaţi pentru că era îmbrăcat ca un războinic anglo-saxon şi şi-a luat rolul foarte în serios. Tolkien îi punea în încurcătură şi pe negustori, cărora le plătea pentru produsele cumpărate într-un mod neobişnuit – spre exemplu, cu o pereche de dinţi falşi.

Arwen, tânăra elfă din „Stăpânul inelelor” care trăieşte o impresionantă poveste de dragoste cu Aragorn, i-a fost inspirată lui Tokien chiar de soţia sa. Scriitorul englez era cu adevărat un personaj romantic în viaţa de zi cu zi. La vârsta de 16 ani, Tolkien s-a îndrăgostit de Edith Bratt, o femeie cu trei ani mai mare decât el. Catolic practicant şi consecvent, scriitorul a ascultat îndemnul duhovnicului său, care i-a spus să nu se mai vadă cu Edith Bratt până la vârsta de 21 de ani. Preotul catolic spera ca acest răstimp să pună capăt relaţiei lui Tolkien cu tânăra protestantă. Însă, cei doi au aşteptat răbdători până la cea de 21-a aniversare a scriitorului, când s-au întâlnit sub un pod de cale ferată. Edith s-a convertit la catolicism şi s-a căsătorit cu Tolkien, alături de care a rămas până la sfârşitul zilelor – adică următorii 55 de ani.

Se crede că impresionanta călătorie a lui Frodo şi Sam către Mordor şi încercările dificile cu care s-au confruntat i-au fost inspirate scriitorului de experienţa pe care a trăit-o în primul război mondial, în care a luptat în calitate de locotenent. Tolkien a luat parte la bătălia de la Somme, un adevărat carnagiu în care au murit peste un milion de oameni din ambele tabere şi şi-a văzut toţi prietenii pierind în acest măcel. El însuşi s-a îmbolnăvit grav în timpul războiului ceea ce l-a făcut ulterior inapt pentru luptă.

Elita nazistă aprecia enorm munca lui Tolkien referitoare la istoria şi vechile limbi germanice. Însă admiraţia nu era reciprocă, iar scriitoprul englez nu s-a sfiit să facă public acest lucru. Tolkien s-a opus traducerii în limba germană a romanului „Hobbitul”, după ce editorul l-a pus să certifice faptul că este de origine ariană. Tolkien a trimis o scrisoare editorului în care îi spunea că regretă chiar că nu are origini evreieşti.

Comitatul, locul idilic din „Stăpânul inelelor” care marchează punctul de debut al călătoriei eroilor lui Tolkien, a fost inspirat de zona natală a scriitorului. Acesta a crescut într-un cătun din Sarehole, lângă Birmingham, „un paradis pierdut”, aşa cum îl descrie Tolkien. La fel ca personajele pe care le-a creat, scriitorului îi plăcea viaţa în aer liber, la ţară, mâncarea naturală şi, desigur, pipa sa, de care nu se despărţea niciodată.

Lui Tolkien nu-i plăcea deloc formaţia The Beatles, care avea o popularitate enormă în anii ’60, aşa încât s-a opus ecranizării „Stăpânului inelelor” într-o variantă în care membrii trupei erau protagoniști. Lui John Lennon i-ar fi plăcut să-l intrepreteze pe Gollum, iar Paul McCartney şi Ringo Starr ar fi urmat să interpreteze rolurile lui Frodo şi Sam. Dacă această ecranizare s-ar fi realizat, l-am fi putut vedea şi pe George Harrison în rolul lui Gandalf.

LILIANA  POPA

Cicero

Cicero, ''omul universal'' care a marcat istoria Romei: ''Nu există formă de guvernământ mai degenerată decât aceea în care cei bogaţi sunt socotiţi totodată cei mai buni''

La 3 ianuarie 106 - Î.CH - s-a născut Marcus Tullius Cicero, om politic, orator, filosof şi scriitor roman (m. 43 î.Hr).

De republica (Despre stat)

"De republica" este un dialog politic pe tema celei mai bune forme de guvernare şi a calităţilor conducătorului ideal. Opera continea 6 carti si a fost scrisă probabil intre anii 54-51 i.Hr si este a un dialog socratic în care Scipio Africanul (cel tanar) detine rolul “batranului inţelept”; de mentionat ca Scipio Africanul (cel tanar) murise 6 decenii inaintea nasterii lui Cicero.

Dialogul imaginar are loc la Roma, cîteva sute de ani dupa moartea lui Socrate. Majoritatea ideilor lui Cicero sunt extrem de “republicane”, într-o perioada în care Roma stapanită de Iulius Cesar se îndrepta de la o dictatură..... spre un imperiu totalitar.

Pentru a masca ideile si personajele criticate, Cicero se foloseste de personaje care propun o sumedenie de idei diferite, pe care Scipio le contrazice, propunand ideile autorului (Cicero). Trebuie de mentionat ca o mare parte din ideile redate sunt fructul influentei majore pe care filozoful grec Polibiu (Polybios) a avut-o asupra lui; de mentionat ca acelasi filozof grec a influentat si gandirea politica a lui Machiavelli, Montesquieu si pe parintii fondatori ai Statelor Unite (vezi nota din subsol).

Deoarece cartea nu a “supraviețuit” timpului ți bisericii Catolice, ea a fost reconstituită ! dintr-un palimpsest descoperit in 1822 in biblioteca Vaticanului (Vat Lat 5757), acoperit de o copie a unei lucrari a Sf. Augustin.

Opera descoprita de cardinalul (luminat) Angelo Mai, mare teolog si filolog, a fost transcrisa și publicată în 1908.

Cartea I-a contine un prolog in care protagonistii dialogului expun problematica politica a timpului lor. Sunt sublinate subiectele care trebuie discutate si sunt mentionate cateva forme de guvernare contemporane. Cartea a II-a este o descriere sumara a istoriei romane si a dezvoltarii legislative din perioada post-Etruca pana la contemporaneitatea republicana – cartea este vizibil incompleta. Cartea a III-a importanta publicului romanesc – sunt discutate feluritele institutii de justitie in diferitele tari ale antichitatii (asirieni, greci, persi, cartaginezi si latini).

Cartea a IV-a si ea fragmentata, propune o discutie despre educatie; Enius unul din participantii dialogului isi incepe discursul cu o propozitie devenita istorica, in traducere libera : “Republica Romană este bazată pe oamenii ei si pe felul lor de a fi”, in zilele noastre in care simulacrul intelectual si educatia deficitara ne inconjoara de pretutindeni, trebuie sa ne amintim de aceasta propozitie.

In cartea a V-a, este discutat civicul si calitatile cetatenesti fata de autoritati si care ar fi idealul in aceste relatii. Din cartea a VI-a au ramas numai cateva fragmente dispersate, totusi din Somnium Scipionis (Viziunea lui Scipio) putem intelege suficent pentru concluziile la care a dorit Cicero sa ajunga.

La Republica lui Cicero, așa fragmentată cum este, reprezinta o capodoperă de viziune politică si filozofică, este de citit, pentru a întelege cît de departe civilizația noastră este față de idealurile trasate cu milenii in urma, si cat de putin din teoriile pe care le-am propus le-am si adoptat cu adevarat.

La 3 ianuarie 106 - Î.CH - s-a născut Marcus Tullius Cicero, om politic, orator, filosof şi scriitor roman (m. 43 î.Hr).

Cicero s-a născut la Arpinum în Latium într-o familie de cavaleri şi notabili municipali. După ce a urmat cursurile şcolare obişnuite la Arpinum, Cicero este dus la Roma de către tatăl său, pe când avea 17 ani, iar în 88 î.Hr. ascultă expunerile lui Philon din Larissa, exponent al Noii Academii şi elev al lui Carneade. A debutat ca orator şi avocat în 81 î.Hr. Pentru a-şi desăvârşi formaţia intelectuală, audiază la Atena prelegerile filosofilor, iar în insula Rhodos devine elevul oratorului Molon. Începe o carieră senatorială şi se angajează în viaţa politică. În 76 î.Hr., Cicero devine quaestor, iar apoi senator. În iulie 64 î.Hr. este ales consul pentru anul 63 î.Hr.

În timpul consulatului său, Cicero descoperă aşa numita conjuraţie a lui Catilina. El va ordona arestarea şi executarea complicilor lui Catilina - fapt ce atrage nemulţumirea partidei popularilor în frunte cu Caesar, care-l va urmări cu înverşunare.

După 60 î.Hr., orientarea politică şi existenţa lui Cicero intră într-o adâncă criză. Începând din martie 58 î.Hr., petrece mai mult de un an de exil în Grecia; este o perioadă foarte dificilă pentru el. După ce, în 51-50 î.Hr., fusese proconsul în Cilicia, Cicero a încercat în van să-i reconcilieze între ei pe Caesar şi Pompeius, aflaţi acum în conflict. În cele din urmă trece de partea lui Pompeius şi a optimaţilor republicani, însă după înfrângerea acestora, se află printre primii care se întorc în Italia şi obţin iertarea din partea lui Caesar.

După asasinarea lui Caesar, în care se prea poate să fi fost implicat, Cicero devine destul de rapid şeful republicanilor, sperând într-o instaurare a republicii, lucru care atunci era imposibil. A încercat să-l manipuleze pe tânărul Octavianus (viitorul împărat Augustus, 27 î.Hr.-14 d.Hr.) împotriva lui Marcus Antonius, pe care îl considera cel mai primejdios duşman al republicii, însă fără succes. În 7 decembrie 43 î.Hr. a fost ucis chiar de către oamenii lui Marcus Antonius.

Cicero fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influenţă asupra literaturii latine şi s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific chiar decât Seneca şi Augustin.

Una dintre marile sale opere este “De re publica” (publicată în anul 51 Î.Hr.), unde Cicero încearcă să argumenteze faptul că o simbioză între cele trei forme de guvernare ar reprezenta soluţia ideala: un dictator (nu în sensul de tiran însă), o adunare a “optimaţilor” (reprezentată de către Senat) şi o adunare a poporului.

În “De re publica” Cicero a explicat poate cel mai bine care este cauza pentru care de cele mai multe ori guvernarea eşuează în forme de tiranie, oligarhie sau anarhie:

“Dacă un popor liber va avea posibilitatea să-i aleagă pe cei cărora să le încredinţeze soarta (iar dacă vrea să-şi menţină starea îi va alege pe cei mai buni), soarta statelor va depinde de bună seamă de judecata celor mai buni, mai ales că superioritatea celor virtuoşi şi înzestraţi asupra celor slabi este un fapt natural, la fel ca şi supunerea voluntară a acestora din urmă faţă de primii. Se spune însă că această constituţie excelentă a fost distrusă de opiniile eronate ale oamenilor care îi consideră drept cei mai buni pe cei bogaţi şi influenţi sau pe membrii familiilor nobile, fără a ţine seamă de virtute, rar apreciată şi de asemenea rar prezentă. Din cauza acestei erori de judecată a poporului, din moment ce averile unei minorităţi şi nu virtuţile încep să guverneze statul, fruntaşii ţin cu dinţii numele de „cei mai buni”, fără a-l merita în realitate. Căci bogăţiile, aroganţa din cauza numelui, influenţa lipsită de discernământ şi de măsură în viaţa cotidiană şi în politică sunt cu totul ruşinoase, trufaşe şi obraznice. Nu există formă de guvernământ mai degenerată decât aceea în care cei bogaţi sunt socotiţi totodată cei mai buni.”

“De finibus bonorum et malorum”, “De natura deorum” sau “De legibus” sunt doar câteva alte lucrări care au supravieţuit până în zilele noastre (ultimele două, din nefericire, numai parţial).

http://georgeanca.blogspot.com/2019/01/crucificarea-divinului.html

Un comentariu:

CZ6 ianuarie 2019, 12:08

Virtutea trebuie să-i caracterizeze pe conducători, nu bogăția , mai cu seamă că aceasta din urmă recurge la mituirea poporului ignorant. Succesul național-socialismului chinez actual își are sorgintea în aceleași principii confucianiste. În România antebelică, o amplă mișcare se baza pe o doctrină a virtuții, cu supremația binelui colectiv. După reprimarea sângeroasă a purtătorilor ideilor naționaliste, nici un partid actual nu-și revendică o doctrină (dacă are) bazată pe scrierile lui Pitagora, Aristotel, Platon, Cicero sau pe elemente confucianiste. Nici Creștin-Democrația nu are o reprezentare vizibilă la noi, deși este cea mai nouă și puternică doctrină, dar și forța politică dominantă în Europa. Politica, făcută de personaje cu nivel cultural redus, de așa zișii baroni locali, se confundă cu îmbogățirea. De aici, dezastrul.