Unde mai este America?
8 august 2021
Paul Craig Roberts
82 de ani, fost adjunct al secretarului
Trezoreriei SUA
”M-am
născut în primăvara lui 1939. Aveam aproape cinci luni când Germania a invadat
Polonia, pe 1 septembrie 1939. Guvernele britanic și francez au reacționat
declarând război Germaniei, iar astfel a început al Doilea Razboi Mondial. (…)
Războiul
nu a lovit Statele Unite. I-a făcut bine Americii. Războiul a scos SUA dintr-o
depresiune economică de un deceniu și a transformat SUA în puterea care deținea
valuta de rezervă a lumii.
Pe
fronturile din Germania și Japonia au murit 416.000 de militari americani,
aproape la fel de mulți cât victimele Marii Britanii, o țară cu o populație
mult mai mică. Iugoslavia, o țară și mai mică, a înregistrat un număr mai mare
de victime, 446.000. Germania a pierdut 4.300.000 de militari și peste jumătate
de milion de civili, ca urmare a bombardamentelor aliate asupra zonelor
rezidențiale.
Înfrângerea
Germaniei a fost posibilă datorită URSS, care a pierdut 10.000.000 de militari,
în timp ce numărul total al victimelor a fost de până la 26 de milioane.
Am
crescut în vremuri liniștite și prospere. În acele vremuri, oamenii nu trebuiau
să fie strălucitori sau să aibă conexiuni la vârf pentru a reuși.
Opinia
populară era ca acest lucru deosebea America de restul lumii.
Americanii
trăiau pe un tărâm al oportunităților. Iar lucru acesta era adevărat, nu o
închipuire”, scrie Paul Craig Roberts, 82 de ani, fost adjunct al secretarului Trezoreriei
SUA în timpul președintelui Ronald Reagan.
”În
Altanta, copiii de 5 ani puteau să se plimbe singuri sau cu prietenii din vecini
în drumul spre școală și înapoi, fără să fie molestați sau răpiți. Băieții se
puteau încăiera pe terenul de joacă fără să fie arestați. Părinții și profesorii
erau cei care se ocupau de puținele probleme care apăreau.
Profesorii
erau extraordinari. Nu existau specializări în educație, ca acum. Profesorii
aveau specializări în engleza, matematică, chimie, fizică, istorie. Își iubeau
materiile și transmiteau asta și elevilor.
Purtarea
urâtă, care era rară, ducea la trimiterea unui bilețel acasă, care trebuia să
fie semnat de părinți și trebuia adus la școală a doua zi. Să vii cu un
asemenea bilet acasă era ultimul lucru pe care ți-l doreai. Nu exista un număr
de la protecția copilului unde să suni și să te plângi că ai fost pedepsit
pentru obrăzniciile tale.
Ne
înțelegeam cu americanii de culoare. Erau parte din familiile albilor din clasa
de mijloc. Pe vremea aceea nu existau electrocasnice care să-ți facă treaba. Hainele
erau spălate manual și uscate pe frânghie. Mâncarea se pregătea de la zero, cu
produse nechimice. Dacă mama era plecată, șefa era Carrie, o negresă, nu noi,
”albii privilegiați”. Carrie stătea cu noi la masă și dacă avea probleme financiare
pe care nu le putea gestiona, părinții își mobilizau puținele resurse pentru a
o ajuta.
Am
crescut în Atlanta fără să-mi fie frica de negri. Acum lucrurile nu mai stau
așa în Atlanta. Mulți locuitori pleacă din oraș. Nu s-au deteriorat doar relațiile
dintre rase. Totul s-a stricat. America de azi nu mai are nicio legătură cu
America în care am crescut. Desigur, replica la modă astăzi este că am crescut
în perioada „privilegiului albilor”. De fapt, am crescut într-o comunitate în
care oamenii aveau alte roluri și erau judecați după performanțe. Performanța
implica și comportamentul moral. Daca aveai moralitate, aveai o slujbă bună și
te țineai de cuvânt, erai respectat. Punct.
Acum,
dacă nu ești vreun „progresist” care să se lege de genul pronumelor și dacă nu
crezi că albii din clasa muncitoare sunt „rasiști sistemici”, ești anulat, ești
ostracizat. Albii sunt demonizați de alți albi, iar celui demonizat nu i se
permite să se apere. Orice „persoană de culoare” poate să-și distrugă șeful,
colegul de la serviciu, profesorul de la facultate sau decanul, spunând că s-a
simțit „insultat”.
În
America de azi mai sunt foarte puțini oameni liberi. Mai sunt liberi doar cei
care nu sunt dependenți de presă și de angajator. Până și acești puțini americani
liberi sunt în pericol, câtă vreme exprimarea nemulțumirilor a ajuns să fie
catalogată de administrația Biden drept „terorism intern”.
Presa
vorbește pe o singură voce, iar aceasta este vocea denunțării celor care pun
sub semnul întrebării linia discursivă dominantă. În America, presa apără
greșelile și lăcomia birocraților din sănătate aliați cu Big Pharma, iar presa
apără discursul sistemului de criticile venite din parte oamenilor de știință,
cărora nu li se acordă tribună. Prin urmare, publicul este informat doar de
vocile propagandei care susține interesele materiale și creșterea autorității
guvernului asupra cetățenilor.
Consecințele
sunt dezastruoase. Pandemia a adus o mulțime de restricții care au distrus
afaceri și oameni. În politica externă au fost create antagonisme care pot duce
la războaie dezastruoase cu Iranul, China și Rusia. Inițiativa administrației
Biden de a-i defini pe susținătorii lui Donald Trump drept teroriști interni
poate duce la război civil.
Ce
mi se pare cel mai descurajant în America este că, după toate minciunile –
asasinarea președintelui Kennedy, asasinarea lui Robert Kennedy, asasinarea lui
Martin Luther King, asasinarea liderilor străini care au refuzat să accepte
politica SUA, războiul din Vietnam, 11 septembrie, armele de distrugere în masa
ale lui Saddam Hussein, armele chimice ale lui Assad, rachetele iraniene,
invazia rusă în Ucraina, alegerile din 2020, asaltul asupra Capitoliului și
restul -, americanii continuă să se uite la CNN, să asculte National Public
Radio, să citească The New York Times și The Washington Post, continuând astfel
să se adapteze la elitele conducătoare prin acceptarea spălării creierului. Un
popor atât de impasibil nu poate supraviețui.
O
Americă spălată pe creier și un Occident spălat pe creier nu pot fi patrii ale
libertății”.
Sursa:
RADU GABRIELA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu