vineri, 15 octombrie 2021

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - OLTENIA de sub CER

 



OLTENIA de sub CER

 

 

   „Omul se poate înălţa până

   la Dumnezeu prin dragoste

   şi poate coborî până în iadul

   tenebrelor, prin ură.”

   (Eugenia Indreica Damian)

 

 

   VATRA Mumă a OLTENIEI Mari a fost plămădită din aluatul Creaţiei în sacrul areal trinitar DUNĂRE – OLT – CARPAŢII Meridionali. Cele două ape ce curg din Geneză, exprimă maternitatea, întruchipând VIAŢA în Trup, înspre perfecţiune, persistând în curgerea de infinit, dar limitate de ţărm, de imanent şi Muntele ca aspiraţie a înălţării pe suişul ascezei-mistice-isihaste simbolizând monahismul, închipuind VIAŢA spirituală a sufletului în calea sa angelică înspre transcendent.

 

   Miracolul natural al OLTENIEI Mari persistă din tradiţia arhimilenară a ARMONIEI cosmice în filosofia creştină a dacoromânilor ca o Liturghie firească a FRUMOSULUI, ca o temă predilectă a reflecţiei serafice, ca un miraj ce provoacă extazul, ca o apologetică a spiritualităţii ontologice ce se reflectă plenar în ORTODOXIA Hristică.

 

   OLTENIA – Fiica regală a DACIEI Mari te îmbrăţişează cu varietatea naturii ei în care se întrepătrunde o FRUMUSEŢE a alcătuirii de relief cu totul uimitoare şi deosebită. Carpaţii Meridionali, deşi nu ating statura Alpilor, prin faldurile lor armonios împădurite, cu crestele din piatră şi cremene, mângâiate de vânturi, de vulturi, de soare şi de nori, se încununează celest prin salba serafică a mănăstirilor şi schiturilor multiseculare în care surâde la tot pasul sublimul ceresc.

 

   Coborând de pe crestele de severă măreţie milenară spre poalele meşteşugit ţesute de Creator, păşim peste valul rostogolit al acestor temelii de granit înfipte de la începutul lumii în care se mai păstrau după marele jaf roman în fibrele lor subterane aur, argint, cupru, fier, sare, cărbuni... De aici, privirea alunecă voios şi plăcut peste colinele ondulate cu o cromatică infinită de culori, ce se răsfiră înspre mari depărtări.

 

   Apoi, se aşterne taina peşterilor venite din străfunduri de străbuni, ştiute de sihaştri sau schivnice, de haiduci şi de partizanii anticomunişti, cărora sălbăticia naturii primitoare, brodată în brocart şi splendoare îţi stârneşte o neobişnuită vigoare, aprinzându-ţi un sentiment de intimitate ancestrală.

 

   Drumurile se întretaie cu cărărui şi poteci, cu întorsături şi cotituri, îmbiindu-te să le urmezi cu gândul că undeva se va petrece ceva şi misterul frumuseţii lor te vor încânta.

 

   Până nu demult era o Ţară care te fascina, cu o vegetaţie luxuriantă, doldora risipită pe o strălucitoare armonie ţesută din munţi, coline, ape, dealuri şi câmpii, între care erau încrustate locuinţele valahilor, după rang, cu cetăţile lor, cu zidurile, turnurile şi turlele lăcaşurilor de cult ortodoxe care-şi poartă cu mândrie creştină mirajul lor, dar şi graiul mărturiei de continuitate neştirbită, de tradiţie sacră ce păstrează plenitudinea drepturilor ei cereşti, consfinţite de istorie.

 

   Pe acest petic de pământ primordial, din marea VATRĂ pelasgă s-a aşternut milenar ţărâna sacră, prin care a odrăslit VIAŢA, veac după veac, mileniu după mileniu, tradiţie din tradiţie, soartă după soartă, destin după destin, taină după taină, mister după mister, creaţie după creaţie, doină după doină, legendă după legendă.

 

   „În răstimp de două milenii, (spunea răspicat şi autoritar Luceafărul Ardealului Octavian Goga, în care s-a plămădit românismul, sufletul lui, ca un vast rezervoriu a strîns în el amintiri şi speranţe, bucurii şi plângeri, toţi fiorii de care a tresărit în cursul vremilor. Cine ar putea să despice această comoară de simţire şi să aleagă din ce anume taină derivă gama multiplă prin care se exprimă specificul nostru naţional?... Pipăindu-mi conştiinţa, m-am întrebat de atîtea ori: în ce religie ne-am închinat de ne-am putut păstra sufletele intacte, refractare la toată otrava dimprejur? Cum s-ar putea numi taina noastră, miracolul acestei izolări, instinctul sigur care ne-a smuls totdeauna din ghearele valului? Este, ideea naţională, credinţa fanatică în patrimoniul specific neamului. ” (Octavian Goga, Precursori, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989, p. 41, 49)

 

   Credinţa fanatică în ideea naţională, IDEE-ENTITATE, te consfinţeşte naţionalist, Om deplin: fiinţă-persoană, respectiv creştin ortodox mărturisitor până la jertfă.

 

   Prefaţând în 2008, volumul lui Nicolae N. Tomoniu, „Neamul întemeietor al lui Basarabă”, marele filosof al culturii Artur Gabriel Silvestri, sublinia imperativ că, „Neamul întemeietor al lui Basarabă”, se scoboară, cu o cutezanţă rară astăzi, în straturile obscure ale unui ideologism (intuise clarvăzător apariţia feroce a neomarxismul de astăzi, căruia oculta i-a incizat ciroza sa atee, antiromânească şi anticreştină), cu acţiune sistematică şi nocivă unde sălăşluiesc nu doar agenţi ai descurajării şi aţâţători ai unei nefericite patologii a neîncrederii ci şi ingineri ai falsificărilor ce năzuiesc a impune viziunile lor uzurpatoare. Prin aceştia, nu doar tradiţia şi istoria verificabilă prin unităţi organice se încearcă a se schimonosi ci însuşi faptul documentar atestabil, supus unui şir de contrafaceri cu scop definit. Desfăşurările nu sunt întâmplătoare deşi par simple opţiuni de studiu excesiv şi de metodă greşită, însă de la „demitizările”unui Lucian Boia la „cumanismul” lui Neagu Djuvara (şi la câte alte zeci ori sute de ciopârţiri ale detractorilor, acum? n.a.) este legătura între tăietorul de copaci din pădurea naturală şi miciurismul ce altoieşte – pe trunchi vechi şi sănătos – tulpini nepotrivite, baroce şi groteşti.” (Artur Silvestri, Athanor, vol. II Din „Caietul Bunului Grădinar – Carpathia Press, 2008, p. 33)

 

    OLTENIA de sub CER este o antinomie perpetuă între sacru şi profan, o pleromă în care se reflectă Dumnezeirea ca SUBLIM şi în care se conturează sinteza finit-infinit pe o spirală descendent-ascendentă, înrădăcinându-şi realitatea fizico-psihico-moralo-naţionalist-creştin-ortodoxă în veşnicie prin pământ şi cer: adevăr, artă, credinţă, cântare, joc, poezie, umor, omenie, liturghie, jertfă, cruce şi înviere.

 

 

                            OLTUL

 

   „Mult iscusita vremii slovă/ Nu spune clipa milostivă/ Ce ne-a-nfrăţit pe veci necazul/ Şi veselia deopotrivă.../ Mărită fie dimineaţa/ Ce-a săvîrşit a noastră nuntă,/ Bătrâne Olt! – cu buza arsă/ Îţi sărutăm unda căruntă.// În cetăţuia ta de apă/ Dorm cîntecele noastre toate/ Şi fierbe tăinuita jale/ A visurilor sfărîmate./ Tu împleteşti în curcubeie/ Comoara lacrimilor noastre,/ Şi cel mai scump nisip tu-l duci/ În vadul Dunării albastre.// La sînul tău vin, în amurguri,/ Sfioase, fetele fecioare,/ Şi dimineaţa vin neveste/ Cu şorţul prins în cingătoare - / Şi vin păstori cu gluga albă,/ Din fluier povestindu-şi dorul - / Şi cîte cîntece şi lacrimi/ Nu duce valul, călătorul...”(prima parte)

   (Octavian Goga, Poezii, Biblioteca Şcolarului, Ed. Tineretului, 1966)

 

 

                                         GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

 

   14 Octombrie 2021

 

   + Sf. Cuv. Maica Paraskeva

 

 


 

 



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu