OLTENIA de sub CER
„Omul se poate înălţa până
la Dumnezeu prin dragoste
şi poate coborî până în iadul
tenebrelor, prin ură.”
(Eugenia Indreica Damian)
VATRA Mumă a OLTENIEI Mari a fost plămădită din
aluatul Creaţiei în sacrul areal trinitar DUNĂRE
– OLT – CARPAŢII Meridionali. Cele două ape ce curg din Geneză, exprimă maternitatea, întruchipând VIAŢA în Trup,
înspre perfecţiune, persistând în curgerea de infinit, dar limitate de ţărm, de
imanent şi Muntele ca aspiraţie a înălţării pe suişul ascezei-mistice-isihaste simbolizând
monahismul, închipuind VIAŢA
spirituală a sufletului în calea sa angelică înspre transcendent.
Miracolul natural al OLTENIEI
Mari persistă din tradiţia arhimilenară a ARMONIEI cosmice în filosofia
creştină a dacoromânilor ca o Liturghie firească a FRUMOSULUI, ca o temă
predilectă a reflecţiei serafice, ca un miraj ce provoacă extazul, ca o
apologetică a spiritualităţii ontologice ce se reflectă plenar în ORTODOXIA
Hristică.
OLTENIA – Fiica regală a
DACIEI Mari te îmbrăţişează cu varietatea naturii ei în care se întrepătrunde o
FRUMUSEŢE a alcătuirii de relief cu totul uimitoare şi deosebită. Carpaţii Meridionali, deşi nu ating
statura Alpilor, prin faldurile lor armonios împădurite, cu crestele din piatră
şi cremene, mângâiate de vânturi, de vulturi, de soare şi de nori, se
încununează celest prin salba serafică a mănăstirilor şi schiturilor
multiseculare în care surâde la tot pasul sublimul ceresc.
Coborând de pe crestele de severă măreţie milenară spre poalele
meşteşugit ţesute de Creator, păşim peste valul rostogolit al acestor temelii
de granit înfipte de la începutul lumii în care se mai păstrau după marele jaf
roman în fibrele lor subterane aur, argint, cupru, fier, sare, cărbuni... De
aici, privirea alunecă voios şi plăcut peste colinele ondulate cu o cromatică
infinită de culori, ce se răsfiră înspre mari depărtări.
Apoi, se aşterne taina peşterilor venite din străfunduri de străbuni, ştiute
de sihaştri sau schivnice, de haiduci şi de partizanii anticomunişti, cărora
sălbăticia naturii primitoare, brodată în brocart şi splendoare îţi stârneşte o
neobişnuită vigoare, aprinzându-ţi un sentiment de intimitate ancestrală.
Drumurile se întretaie cu cărărui şi poteci, cu întorsături şi cotituri,
îmbiindu-te să le urmezi cu gândul că undeva se va petrece ceva şi misterul
frumuseţii lor te vor încânta.
Până nu demult era o Ţară care te fascina, cu o vegetaţie luxuriantă,
doldora risipită pe o strălucitoare armonie ţesută din munţi, coline, ape,
dealuri şi câmpii, între care erau încrustate locuinţele valahilor, după rang, cu
cetăţile lor, cu zidurile, turnurile şi turlele lăcaşurilor de cult ortodoxe
care-şi poartă cu mândrie creştină mirajul lor, dar şi graiul mărturiei de
continuitate neştirbită, de tradiţie sacră ce păstrează plenitudinea
drepturilor ei cereşti, consfinţite de istorie.
Pe acest petic de pământ primordial, din marea VATRĂ pelasgă s-a aşternut
milenar ţărâna sacră, prin care a odrăslit VIAŢA, veac după veac, mileniu după
mileniu, tradiţie din tradiţie, soartă după soartă, destin după destin, taină
după taină, mister după mister, creaţie după creaţie, doină după doină, legendă
după legendă.
„În răstimp de două milenii, (spunea
răspicat şi autoritar Luceafărul
Ardealului Octavian Goga, în care s-a
plămădit românismul, sufletul lui,
ca un vast rezervoriu a strîns în el amintiri şi speranţe, bucurii şi plângeri,
toţi fiorii de care a tresărit în cursul
vremilor. Cine ar putea să despice
această comoară de simţire şi să aleagă din ce anume taină derivă gama multiplă
prin care se exprimă specificul nostru naţional?... Pipăindu-mi conştiinţa,
m-am întrebat de atîtea ori: în ce
religie ne-am închinat de ne-am putut păstra sufletele intacte, refractare la
toată otrava dimprejur? Cum s-ar putea numi taina noastră, miracolul
acestei izolări, instinctul sigur care ne-a smuls totdeauna din ghearele
valului? Este, ideea naţională,
credinţa fanatică în patrimoniul specific neamului. ” (Octavian Goga, Precursori, Ed. Minerva, Bucureşti,
1989, p. 41, 49)
Credinţa fanatică în ideea naţională, IDEE-ENTITATE, te consfinţeşte naţionalist, Om deplin: fiinţă-persoană,
respectiv creştin ortodox mărturisitor
până la jertfă.
Prefaţând în 2008, volumul lui Nicolae N. Tomoniu, „Neamul întemeietor al lui Basarabă”, marele filosof al culturii Artur Gabriel Silvestri, sublinia
imperativ că, „Neamul întemeietor al lui
Basarabă”, se scoboară, cu o cutezanţă rară astăzi, în straturile obscure ale
unui ideologism (intuise clarvăzător apariţia feroce a neomarxismul de
astăzi, căruia oculta i-a incizat ciroza sa atee, antiromânească şi
anticreştină), cu acţiune sistematică şi
nocivă unde sălăşluiesc nu doar agenţi
ai descurajării şi aţâţători ai unei nefericite patologii a neîncrederii ci şi
ingineri ai falsificărilor ce năzuiesc a impune viziunile lor uzurpatoare.
Prin aceştia, nu doar tradiţia şi istoria verificabilă prin unităţi organice se
încearcă a se schimonosi ci însuşi faptul documentar atestabil, supus unui şir
de contrafaceri cu scop definit. Desfăşurările nu sunt întâmplătoare deşi par
simple opţiuni de studiu excesiv şi de metodă greşită, însă de la „demitizările”unui Lucian Boia la „cumanismul” lui Neagu Djuvara (şi la
câte alte zeci ori sute de ciopârţiri ale detractorilor, acum? n.a.) este legătura între tăietorul de copaci din
pădurea naturală şi miciurismul ce altoieşte – pe trunchi vechi şi sănătos –
tulpini nepotrivite, baroce şi groteşti.” (Artur Silvestri, Athanor, vol. II Din „Caietul Bunului Grădinar – Carpathia
Press, 2008, p. 33)
OLTENIA de sub CER este o antinomie perpetuă între sacru şi
profan, o pleromă în care se reflectă Dumnezeirea ca SUBLIM şi în care se
conturează sinteza finit-infinit pe o spirală descendent-ascendentă,
înrădăcinându-şi realitatea fizico-psihico-moralo-naţionalist-creştin-ortodoxă
în veşnicie prin pământ şi cer: adevăr,
artă, credinţă, cântare, joc, poezie, umor, omenie, liturghie, jertfă, cruce şi înviere.
OLTUL
„Mult
iscusita vremii slovă/ Nu spune clipa milostivă/ Ce ne-a-nfrăţit pe veci
necazul/ Şi veselia deopotrivă.../ Mărită fie dimineaţa/ Ce-a săvîrşit a
noastră nuntă,/ Bătrâne Olt! – cu
buza arsă/ Îţi sărutăm unda căruntă.// În cetăţuia ta de apă/ Dorm cîntecele
noastre toate/ Şi fierbe tăinuita jale/ A visurilor sfărîmate./ Tu împleteşti
în curcubeie/ Comoara lacrimilor noastre,/ Şi cel mai scump nisip tu-l duci/ În
vadul Dunării albastre.// La sînul tău vin, în amurguri,/ Sfioase, fetele
fecioare,/ Şi dimineaţa vin neveste/ Cu şorţul prins în cingătoare - / Şi vin
păstori cu gluga albă,/ Din fluier povestindu-şi dorul - / Şi cîte cîntece şi
lacrimi/ Nu duce valul, călătorul...”(prima parte)
(Octavian Goga, Poezii, Biblioteca
Şcolarului, Ed. Tineretului, 1966)
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
14 Octombrie 2021
+ Sf. Cuv. Maica Paraskeva
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu