NE
ESTE RUSINE DE PRINCIPIILE CRESTINE?
October
28, 2021
Periodic, când apar situații de copii
răpiți de stat de la familii de români din diaspora, prima întrebare care ne
trece prin minte este "de ce au fost luați copiii de la părinți?"
Este o întrebare legitimă şi normală, dar uneori fără folos. Curiozitatea îşi
are limitele ei. Curiozitatea noastră ar trebui să fie tocmai inversă: ce putem
face să asigurăm reíntoarcerea grabnică a copiilor în căminele lor creştine din
care au fost răpiți de către stat.
Zvonuri
fara rost
De obicei, în legatură cu aceste cazuri
apar zvonuri şi presupuneri privind abuzul copiilor de către părinți de genul:
oare au fost copiii abuzați? Ori bătuți de părinți? Aceste zvonuri şi
presupuneri iscă şi mai multe zvonuri şi dispute inutile. În acest vacarm de
speculații pierdem din vedere principiile creştine care sunt în joc. Miza nu e
motivația statului, ci principiile creştine. Unul dintre subiectele care apar
este dacă copiii au fost disciplinați fizic de părinți (adică
"bătuți") şi dacă din această cauză au fost luați de stat.
Îndrăznim, ca răspuns la aceste speculații
şi discuții inutile, să răspundem tot cu o întrebare: ne este oare ruşine de
principiile creştine de creştere a copiilor care includ şi disciplinarea lor
corporală? Întregul creştinism şi lumea seculară cunoaşte expresia biblică
"do not spare the rod / nu cruța nuiaua". Din nefericire, insa, la
majoritatea creştinilor parcă le este jenă de acest verset. Unii par să spună
că ar fi bine să eliminăm acest verset din Sfintele Scripturi, aşa cum
"minoritățile" sexuale solicită eliminarea din Biblie a versetelor
care îi deranjază. Cum adică, ar zice unii, în 2021 să afirmi viabilitatea şi
validitatea disciplinării corporale a copiilor în conformitate cu Sfintele
Scripturi? Îndrăznimsă spunem că cei care gândesc aşa gândesc eronat. Sunt
influențați mai mult de gândirea seculară decât de gândirea duhovnicească. Iar cine este ispitit să gândească aşa, va fi
ispitit să adopte gândirea seculară şi în alte domenii în care ea e în conflict
cu gândirea duhovnicească.
Disciplinare
rezonabila
Credem că majoritatea dintre noi suntem
mulțumitori părinților noştri pentru că ne-au pedepsit când eram copii şi
merităm. Mulțumitori bunicii care avea "joarda" de gutui pe dulap,
într-un loc unde nu puteam să ajungem cu brațele, şi pe care ne-o aplica din
când în când. Nu folosea ciomagul, nici parul. Şi nici nu folosea
"jaorda" din mânie. Nuiaua ustura pentru o nițică vreme. Aşa cum
pişcă o injecție sau când suntem la dentist. Pişcătura e o atenționare făcută
spre binele nostru, pe când ciomagul fărâmă oasele şi nu e spre binele nostru.
Sfintele Scripturi nu permit disciplinarea prin fărâmarea oaselor.
Rusine
de principiile crestine?
Din nefericire, parca se observa o
respingere a acestui principiu de disciplinare de care ne este ruşine. Fenomenul
acesta al ruşinii, însă, nu este unic în România. E tot mai pronunțat şi la
creştinii din Occident care, pentru a se potrivi chipului veacului XXI, ne dau
de înțeles că trebuie şi noi să fim în rând cu "lumea seculară" şi
învățăturile ei. Recomandam, în acest sens, critica aspră pe care profesorul
Carl R. Trueman o face în ediția curentă a publicației First Things, "The
Failure of Evangelical Elites". [Link:
https://www.firstthings.com/.../the-failure-of...] În articolul lui, Profesorul
Trueman atacă două tendințe curente în lumea creştină occidentală dintre care a
doua e direct relevantă discuției mele de azi "the second tendency … is to
conform Christianity to the spirit of the age / a doua tendință este
conformarea creştinismului la spiritul veacului".
Observația lui priveşte mai mult tendința de
conformare a învățăturilor creştine cu învățăturile seculare privind
sexualitatea, avortul, transgenderismul, dreptatea socială, rasismul, clima şi
alte subiecte propuse de secularism. Noi extindem discuția lui şi o aplicam
subiectului privind disciplinarea copiilor din perspectiva Sfintelor Scripturi.
Propunem să nu ne fie ruşine de ceea ce învățăm privind acest subiect în
Sfintele Scripturi şi să nu ne fie ruşine să apărăm poruncile Scripturii.
Interesul
suprem al statului, al copilului ori al familiei?
Un subiect oarecum legat este Cazul
Furdui, sub intrebarea la ce servește dezmembrarea intenționată a familiei
naturale: interesului suprem al copilului, al familiei ori al statului?
Subiectul acesta este vast și constituie obiectivul unui număr imens de cărți,
studii sociologice, opinii, articole și chiar decizii judecătorești. Acum 10
sau 15 ani Curtea Suprema din Utah a
dat o decizie incisivă. Curtea critică,
indirect, mofturile adulților privind alegerile care pe le fac în viață,
stilurile de viață pe care și le aleg, divorțul, concubinajul și lucruri
asemănătoare, fără să se gândească ori să ia în considerare impactul acestor
comportamente și schimbări sociale asupra copiilor. Cu alte cuvinte, Curtea încerca
să convingă adulții că sunt egoiști și că se gândesc doar la ei. Nu se gândesc
la cele mai firave ființe ale societății: copiii.
Ne-am obișnuit cu expresia "interesul
suprem" al copilului. Este o expresie cu origini în dreptul anglo-saxon
care apoi a fost inserată în Convenția Internațională a Drepturilor Copilului
(New York 1989), iar apoi în legislațiile interne ale țărilor care au semnat și
promulgat Convenția.
Interesul suprem al copilului denotă
decizii judecătorești, politici și acțiuni vizate să asigure bunăstarea supremă
a copiilor. Nimic rău cu asta. Obiectivul este foarte bun. Dar, tot mai mulți
dintre noi începem să afirmam că există un interes și mai înalt și elevat,
interesul suprem al familiei. Interesul suprem al familiei combină interesul
suprem al copiilor cu interesul suprem al părinților. Interesele lor nu sunt în
conflict, ci în armonie, iar statul trebuie să faciliteze îmbinarea armonioasă
a acestor interese.
Interesul
suprem al familiei
Statele care răpesc copiii de la părinți,
cum e Norvegia, iar acum Germania, afirmă că o fac în interesul suprem al
copiilor. Ne-am obișnuit cu aceste afirmații propagandistice, dar e vremea să
le examinăm mai îndeaproape, în lumina realităților zilnice. Adică: ce se
întâmplă și cum se derulează viața zilnică a copiilor luați de la părinți și
puși în plasament ori în grupuri supravegheate de agenții statului și nu de
părinți?
În ultimii ani au ieșit la iveală realități
deloc plăcute privind acești copii în Marea Britanie. Unii copiii sunt luați de
la părinți pentru că se încaieră acasă, sunt violenți, iar părinții îi
obstrucționează fizic pentru a evita escaladarea violenței ori distrugerea
bunurilor.
Se știe mai puțin că odată ajunși în
plasament cu alți copii, copiii devin și mai indisciplinați. Nici mama, nici
tata nu sunt pe aproape să-i disciplineze, autoritatea parentală dispare, iar
comportamentul copiilor se dezintegrează. În plasament se încaieră și mai mult,
devin și mai agresivi, mai vulgari, mai violenți. Unii dintre ei sparg
obiectele din jur, lovesc pereții, scuipă copiii din jur, învață vulgaritate
unii de la alții. Abuzul sexual nu este nici el exclus.
Cum se rezolvă conflictele? Este chemată
poliția. Uneori de 2 sau 3 ori pe zi pentru a liniști copiii. Poliția ia locul
părinților. Astfel statul secular a confiscat autoritatea multimilenară a
părinților de a-și disciplina copiii si a acordat-o poliției. Astfel, unii
copii sunt sedați, alții imobilizați fizic. Apoi intervin psihologii,
"experții" care încearcă să ia locul părinților. Urmează
"evaluările", opiniile de "expertiză", și denaturarea, în
multe cazuri, a echilibrului emoțional al copiilor.
Asta a fost calea aleasă de statul secular
pentru a rezolva problemele de disciplină din familiile nucleare intacte. Este
ea cea mai bună? Probabil că atunci când legile aferente acestui domeniu social
au fost adoptate, cei care le-au adoptat au anticipat că ele vor funcționa
perfect. Dar nu au funcționat perfect. Experimentul Keltner din Germania care
plasa minorii cu pedofili a fost o tragedie, o pată neagră pe conștiința
Germaniei. Avem convingerea că în viitorul nu prea îndepărtat, Occidentul își
va da seama de eroarea crasă care o face când ia copiii de la părinți în numele
principiului interesului suprem al copilului. Deci, in opinia noastra, o nouă
doctrină trebuie adoptată: principiul interesului suprem al familiei naturale
și nucleare, în care statul intervine nu să dezmembreze familia, așa cum a făcut
cu familia Furdui, ci să faciliteze rezolvarea conflictelor din familie, acolo
unde există, pentru a asigura integritatea familiei naturale.
ARTICOLUL
16 DIN DECLARATIA UNIVERSALA A DREPTURILOR OMULUI
Articolul 16 din Declaratia Universala a
Drepturilor Omului afirma: "Cu incepere de la implinirea virstei legale,
barbatul si femeia, fara nici o restrictie in ce priveste rasa, nationalitatea
sau religia, au dreptul de a se casatori si de a intemeia o familie. ...
Familia constituie elementul natural si fundamental al societatii si are
dreptul la ocrotire din partea societatii si a statului". Familia romana
isi cere drepturile. Aceste drepturi le pledam, le-am pledat din 2006 incoace,
si vom continua sa le pledam. Sunt cele mai pretioase dintre drepturi dar si
cele mai abuzate azi. Pretuiti-le!
ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, Bucuresti
Tel. 0741.103.025 Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu