sâmbătă, 23 octombrie 2021

Mircea Dorin Istrate - VOI OȘTENI AI ŢĂRII MELE

 



Poezii pentru sâmbăta seara

25 octombrie,

,,Ziua Armatei Române”

 

 

~*~

 

VOI  OȘTENI  AI  ŢĂRII  MELE

 

Motto: ,,Voi oșteni ai ţării mele, însemnaţi cu stele-n frunte

Voi îmi sunteţi vii exemple de tărie şi virtute

Când în focul unor lupte, viaţa voastră dat-ați  vamă

Pentru-a noastră veşnicire, pentru-a ţării încă fală.”

 

Din a vremii adâncime, când în aste locuri sfinte

Domnul ne-a făcut cuibarul să fim lumilor aminte,

El ne-a dat în grijă ţara, bună ca o-mbucătură,

Să o ţinem veşnicită, vremi ce vin, din ce trecură.

 

Voi, cu dragostea de ţară fost-aţi stâlpi de lumânare

Care ardeţi să-nsfinţească tâmpla marilor altare,

Preaştiind că libertatea, dacă vrei s-o încinsteşti,

Viaţa ta o dai ca vamă, către lumile cereşti.

 

De-asta-mi sunteţi nemurire în a pietrelor Columne

Să-nsfinţiţi  ţărâna ţării cu a voastre sfinte urme,

Iar în suflete şi braţe să ne puneţi cea tărie

Să putem a trece-n pace, vremi haine ce-or să vie.

 

Risipiţi din mal de mare, până sus pe ’nalte creste

Voi înnobilaţi pământul, ca nălţimile celeste

Să îmi cearnă neuitare peste-a voastre plânse nume,

Ce duc ţara înainte, ca în vremile străbune.

 

Noi, în zi de sărbătoare în pomelnic vă vom pune

Şi cu inima cernită vă vom face-o plecăciune,

Ca să ştiţi că încă suntem în cel suflet întristaţi,

Şi gândind la voi o clipă, ochi noştri-s lăcrimaţi

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNSFINŢEASCĂ-MI-I  ŢĂRÂNA

 

Însfinţească-mi-i ţărâna  pe aceia care mor

Pentru ţara lor şi neamul trăitor pe astă glie,

Plânşi să-mi fie în iubirea unei lacrime de dor

De urmaşii ce-n pomelnic, către Domnul tot mi-i suie.

 

Ei sunt file-ngloriate ce s-or face nemurire

Şi icoane miruite să-i avem de închinat,

Nălţătoarele modele şi izvor de apă vie

Ce cât ţine astă lume, să tot curgă nesecat.

 

Şi tot ei ne-or fi amnarul ce-o aprinde înc-odată

Iasca sufletului nostru ca să ardem strâmba lume,

Şi voinţa ce-ntări-va braţul slab să-l facă faptă

Şi să-ntoarcă brazdă nouă peste-o lume ce apune.

 

De-asta când nălţăm o rugă la uitatele morminte

Şi aprindem pentru dânşii muc de sfântă lumânare,

Să le cerem iertăciune în smeritele cuvinte

Pentru viaţa dată vamă, pe cel câmp, numit onoare

 

***

Voi eroi ai ţării mele, flori pe-ntinsele hotare,

Semănat-aţi sfânta glie cu-al vost’ suflet împăcat,

Veşnicească-vă urmaşii într-un gând de înălţare

Să rămână al vost’ nume, peste timpuri neuitat

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

EROII    ŢĂRII     MELE

 

Descoperit şi-n plecăciune mă rog la bunul Dumnezeu,

Vă ierte de-aţi făcut păcate şi dacă sufletul vi-i greu,

Pe voi, eroii ţării mele, ce-mi însfinţiţi străbuna glie.

Şi-n raiul ne-ncăput vă pună, să veşniciţi cât lumea fie.

 

Că voi sunteţi cei stâlpi de ţară ce-mi ţineţi neamul nemurit,

Izvorul nesecat de fapte, ce ne așează-n preaslăvit

Şi-apoi ne urcă-n fala lumii ca mândrii ne-nfricaţi eroi,

Când soarta ţării-n cumpănire, stă-n bunul Dumnezeu, şi-n noi.

 

Atunci,  în clipa hotărâtă , curaju-i dragostea de ţară,

Ce vine din adânc de suflet să ardă totu-n foc şi pară,

Ne dă putere cea ţărână cu neamul nostru semănată,

Cu moşii şi strămoşii noştri, ce-s toţi aicea, laolaltă.

 

Sunteţi măriri şi-n neuitare , că voi mereu aţi stat cu ţara,

Simţitu-i-aţi adâncul vaiet, şi-n ruga blândă spusă seara

Mereu cerut-aţi la Măritul, vă dea putere de luptat,

Ca neamul ăsta prea jertfelnic, să nu mai aibă de-ndurat.

*

Pe calea vieţii curgătoare, v-am pus troiţe de-nchinat,

Icoane în altarul ţării şi candelă de lăcrimat,

Să veşniciţi în înălţare şi-n îngerescul vostru zbor,

Vă facem astăzi pomenire şi vă cinstim, cu-n sfânt onor,

 

Şi-o lacrimă cât bob de rouă vă las pe soclul ros de vânt,

Şi-un muc de sfântă lumânare la nerostitul ’nost cuvânt,

Că voi aţi fost de sorţi aleşii din ceia mulţi şi pătimiţi,

Să fiţi eroii ţării mele, urcaţi la ceruri şi-nsfinţiţi.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ICOANE  PE  ALTARUL  ȚĂRII

 

La altarul țării mele, cu smerenie mă-nchin

La icoanele ce neamul  din vechime mi-l tot țin,

Ele-s ÎNCEPUTUL nostru, MOȘII  mei  scoborâtori

Din a ZEILOR  SĂLAȘURI, cele dincolo de nori.

Ei venit-au să ne-nvețe TAINE  VECHI,  necunoscute,

Să fim ÎNCEPUT  DE  NEAMURI  prin ținuturi neștiute,

Să ne ducem  limba, portul, datinile pământești,

Și poveștile străbune  pân’ la porțile cerești.

Să fim DREPȚI , în tot și-n toate și ca pasărea de LIBERI,

Iar  în suflete și inimi să rămânem veșnic tineri,

Nemurească-ne COLUMNE pentru sfânta LIBERTATE,

Ca de-acol’ să-și ia putere neamul nostru, mai departe.

Un ZAMOLXES, BUREBISTA, DECEBALUS , jertfitori,

Nimănui venit să prade nu rămasu-i-au datori,

Să se știe peste veacuri, că VIAȚA VAMĂ DATĂ

E PUTEREA născătoare de VIRTUTE, nepătată.

Și că-n vremea de-nceputuri îmi stă GLORIA  străbună,

Fală încă și mărire la istoria ce-adună

Nume,  fapte de legendă și mărețe întâmplări,

Ce  ne fie-n calea vieții, dăinuite îndreptări.

*

Mă închin, mai cu sfială, mai smerit, la cât se poate

La icoanele bătrâne din cea vreme de departe,

Când, prin munți, prin deal și șesuri, bunii mei în viețuire

Înădeau cărarea vieții și a neamului vecie.

Voi, DESCĂLECĂTORI de țară, cu BOURII în PECEȚI

Tineri domni cu stele-nfrunte și în piept cu șapte vieți,

Voi,  SĂMÂNȚĂ de DOMNIE ce-ngânat-ați veacuri multe,

Voi sunteți icoana țării, mari exemple de virtute.

**

Vin la rind, ei, DOMNITORII, la cea viță românescă

Ca s-o poarte mai departe pe sub pronia cerească,

MIRCEA, ȘTEFAN și VITEAZUL, inimosul, domnul CUZA,

Ce din veac în veac într-una reaprisu-mi-au iar spuza

DEMNITĂȚII  noastre care, ne-a ținut SPERANȚA vie

Că suntem români și liberi, rotitori pe astă glie.

Cinste lor și-nchinăciune pentru fila cea de carte

Ce mi-au scris-o cu norodul, să mi-o ducă mai departe.

***

Vă-ncinstesc a vostre fapte, tinerimea mea română,

Ce cu moțul nostru IANCU, pus-ați pumnul la furtună,

Răscolindu-mi din adâncuri ce-a  dorință minunată

De UNIRE-N  LIBERTATE, vrerea ALBEI - ÎMPĂRATĂ.

A fost clipa când cuprins-ați în rotundul de hotare

Limba toată rămânescă și a inimi visare,

Ca-n cuibarul veșnicie să fim una, strâns uniți

Și așa să trecem lumea, în istorii amintiți.

 

***

ÎNSFINȚITE, VII, ICOANE care-mi stați pe TÂMPLA  ȚĂRII

Voi ne dați puteri, speranțe, pentru visul înălțării,

Să trezim clipita vieții, ce-i acum în amorțire

Și uniți la neam să-i facem, clipa ei, de DĂINUIRE.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

EU  VĂ  RIDIC  ÎN  SLAVĂ

 

De gândul meu s-ar face rostitor

De slavă pentru cel biruitor,

Cu tine brav ZAMOLXE aș începe

Să laud  vremea ta, cea nepereche,

Că tu ai fost la neamul meu străbun

Un Moise înțelept, viteaz și bun,

Venit din ceruri încă să ne-nvețe

Și-n câte toate să ne de-a povețe,

Ca cele ce-a lăsat, din tată-n fiu

S-ajungă pân’ la mine, să le știu.

 

Apoi, pe dacii mei din locul ista

Ce i-a unit în slavă BUREBISTA,

Făcând din ei, în vremuri mai departe

Netemători  viteji de cruda moarte,

Crezându-se a fi memuritori

Acolo-n ceruri, dincolo de nori.

 

Pe DECEBALUS, crucea ăstui neam

Ce-n fața Romei, marele dușman,

A stat cu oastea lui de nemuriți

Columne fie-n piatra ei ciopliți,

Însemn veșnicitor de bărbăție,

Să știe veacuri toate ce-o să vie,

Că viața ce o dai  pentru-a ta țară,

Mereu va ține neamul, să nu piară.

 

Îmi vin apoi, din margine de gând,

Aceea domni, ce vremuri depănând

Au fost sâmânță veche, domnitoare,

La țări cu-aceeași limbă vorbitoare,

Un GLAD, un GELU și-un MENUMORUT

Din stârpea noastră veche, de-nceput.

 

Pe MIRCEA, domnul nostru  cela mare

Icoană mi l-aș pune pe altare,

Să știe toți, cum dragostea de țară

Se face zid măreț și foc și pară,

Ca-n brațul celui slab puteri să pună

Din viața dată țării, pentru humă.

 

La domnul ȘTEFAN nu-mi ajung cuvinte

Să-l mărețesc în vorbe mari, fierbinte,

Troiță să mi-l fac de priveghere

La colțuri de hotar, fruntar de vreme,

Și-n sfinte mănăstiri, catapeteasmă,

Iar oastea lui, toți floare cu mireasmă.

 

În stema țării, MARELE  MIHAI

L-aș pună astră pentru mii de ani,

Ne fie îndreptar de vrednicie

Cum domnul,  țării trebuie să-i fie

Icoană făcătoare de minuni,

Când vrea să-i facă ani mari și buni,

Iară unirea-n cuget și-n simțiri,

Un leac mântuitor, pentru jertfiri.

 

Pe IANCU, Avrămuțul nostru drag

L-aș pune-al casei însfințitul prag,

Pe   domnul  CUZA, talerul  dreptății

Și-al zilei încă zori ai dimineții,

Iară pe ALBA noastră preamărită,

SPERANȚA cea de veacuri, împlinită!

 

Pe voi, pe toți, din veacuri pân-acum,

ÎNLĂCRIMATE  CRUCI pe-al țării drum,

Că n-avem azi deplină bucurie

Că frați ai noștri încă-s în robie

Pe alte hărți, pe-aicea prin prejur,

Sub jug străin, prea aspru și prea dur.

*

 

De cât răbdat-am Doamne,  ca pe cruce

Îl lasă pe românul meu s-apuce

Deplina bucurie a-ntregirii

Sub soarele nădejdi și-a iubirii,

Că mult prea mult de-acum a pătimit

Să-și vadă visul ăsta, împlinit.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNDEMNUL  LUI   DECEBAL

 

-Aveţi curaj nebun  să vă-nfruntaţi azi soarta

Şi-n lupată dreaptă să vă-ntreceţi moartea?

Ori laşi pe veci rămâneţi în cronici de istorii

Ca pieritori ai urmei la secoli de istorii.

Eu Decebalul vostru vă chem azi îndesate

S-aveţi cununi de laur, ori clipe numărate.

 

Aşa grăit-a dacul în faţă la cetate

Când oastea sa puţină, setoasă de dreptate

Vedea puhoiul cela al armiei romane

Cuceritorii lumii de aur şi coroane.

Şi-mbărbătată astfel oştirea sa măruntă

Ca leii din strânsoare sloboastă-i către luptă,

Minuni de vitejie făcut-au înmiit

În cel puhoi de fală, ce greu i-a biruit.

Nici unul preţ nu pus-a pe viaţa-i trecătoare

Ştiind că soarta ţări-i la margini de strămtoare

Iar vremii ce-o să vină lăsa-vor nemuririi

Exemplu de voinţă, izvor al nepieirii.

 

***

 

Din ceea vâlvătaie, mistuitoare faclă

Rămasă-i o scânteie, comoară pusă-n raclă,

Cu ea veni-va vremea s-aprindem iară spuza

Altarului măririi în cuib, la Zegetuza.

Şi-atuncea  Decebalul, odihna o să-şi cate

Ştiind că soarta-i crudă, făcutu-i-a dreptate.

*

Vă-ntoarceţi vremi ucise pe treptele uitării,

Turnaţi în viaţa noastră virtuţi şi-n faţa ţării

Spălaţi ruşinea care, slinoasă, lipicioasă,

Cuprins-a bărbăţia în vârful ei de coasă.

Că prea e amorţită cea naţie română

Iar gândul nemurii îmi stă de-acum s-apună,

Prea v-a topit cu sine trădarea de arginţi

De-aţi întinat coroana menită pentru sfinţi.

Scurmaţi, că nu-i târzie, în vatră stinsa spuza

Şi focu-l reaprindeţi din mit, la Zegetuza.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

O   VORBĂ  ’ MBĂRBĂTARE

 

-Spre voi oşteni ai ţării se nalţă al meu gând,

De azi veţi fi ca leii, ca zimbrii spumegând

Şi ne-nfricaţi de coasă, vom birui-mpreună

Şi-acasă ne-om întoarce scăpând a noastră turmă.

 

Nu puneţi viaţa voastră ’naintea vieţii ţării

Că nu-i de trebuinţă în clipa disperării,

Noi astăzi după luptă vom fi învingători,

Că din cea străvechime, suntem nemuritori.

 

Iar ceia ce-or rămâne la urmă în ţărână

Ingloriaţi în fapte, întorşi la vatra mumă,

Pomelnice i-om pune-n altare de iubire,

Şi-a neamului vecie i-o trece-n nemurire.

*

Aşa îmbărbătat-a oştirea-i dăruită

Să n-aibă frica morţii în clipa sorocită

Cu oştile vrăjmaşe, venite pofticioase

Să prade,  să se-nfrupte din bunătăţi mănoase.

 

Apoi, cu frâu-n mână şi sabia-i iuţită,

În fruntea tuturora, spre oastea nepoftită,

ȘTEFAN  îmi taie brazde adânci, ca-n nemurire

Cu-ai săi viteji de-o seamă, să-mi treacă în vecie.

***

O vorbă-mbărbătare în vremea cumpănită

Eroi  în cele clipe îmi naşte miruită,

Când ea venită-i toată din dragoste de ţară,

Nici moartea nu-i opreşte, pe-acei ce-i înfioară.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

NECUNOSCUTULUI  EROU

 

Tuturor celor care s-au jertfit în cele două

Războaie Mondiale pentru neam şi ţară.

 

În ţintirim cu albă cruce

Îşi doarme-n veci, somnul cel dulce

Viteaz oştean, plugar de-o viaţă,

Plecat în sfântă dimineaţă

Să-şi apere pământ şi-avutul

Ştiind că ţării, el îi scutul.

Şi-a sărutat pruncii de-o şchioapă

Neştiutor de ce-1 aşteaptă,

Şi-a mângâiat nevasta-n tindă

Ştiind că doru-o să-1 cuprindă,

A zis în gând un ,Tatăl Nostru

Şi a plecat să-şi facă rostul.

 

Cu suflet greu de supărare

Ea 1-a privit cum piere-n zare,

Simţind cum inima-i se frânge

Şi lacrimi n-are a mai plânge.

 

Avut-a parte de cu toate,

De veri fierbinţi, de ger şi moarte,

A străbătut o-ntreagă lume

Şi locuri cu străine nume,

L-a mistuit dorul de casă,

De vita lui, de iarba grasă,

 

Iar seara când să-nchidă ochii

Mi se vedea în şura popii

Cu-a lui de-o samă la-nvârtită,

La nunţi cu vinuri de ispită,

La clacă-n seri de blândă toamnă,

La crâşmă-n sat, la vreo pomană.

 

Şi-o mai vedea pe-a lui frumoasă,

Copiii roată după masă,

Cum le punea fiertură-n oală,

Cum lacrimile-i curg în poală,

Cum se ruga la Născătoare

Să-i scape omul din bătaie,

Cum da duminici de pomană,

Cum săruta Sfânta icoană.

 

Ăi mici tot întrebau de sine,

Pe unde îi, de-i merge bine,

Simţea că o sfârşeşte jalea

Şi se topea ca lumânarea,

Că pruncii săi ce dorm pe vatră

N-or mai avea nicicând un tată.

 

Aşa gândea şi-n ziua-n care

Un glonţ, venit din larga zare

La frânt în două ca pe-un pai

În luminată zi de mai.

Ştiind c-atât i-a fost norocul

Şi-acolo i-a venit sorocul,

Simţind cum moartea-i intră-n carne

A zis în gând un : Iartă-i Doamne !

 

Săpatu-i-au acol’ mormântul,

Lui, care-a fost braţul şi scutul

Acestei ţări mereu robită,

Prea mult de vremuri urgisită.

Ca el atâţia mii căzură,

Stau risipiţi peste măsură

În ţări cu cimitire reci

Unde îşi dorm somnul de veci.

*

Ar fi avut dulce dorinţă,

La cap să aibă o troiţă

În care arde-o lumânare

În sfântă zi de sărbătoare.

Mormântu-i fie cu crăiţă

Şi în miros de romaniţă

Să-şi doarmă somnul în credinţă.

Un popă spună-i vorbă dulce

Şi facă-i dreaptă, Sfânta Cruce,

Şi nu i-ar fi cu supărare,

Dacă la mare sărbătoare,

Aşa cum dat ne este rostul

S-audă-ncet, un Tatăl Nostru

Şi-n limba lui.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

HRISOVUL  LUI  ŞTEFAN

 

Logofete! ai poruncă de la Ştefan, domnul mare,

Ca să scrii hrisov de suflet pentru vremea ce-o să vină,

Şi mi-l pune-n multe locuri ca să ştie orişicare

Ce-ntăreşte ţara, neamul, măreţindu-se pe sine.

 

Slovă fă, cu scris de aur, cum îs ramele la sfinţi

Ca să ştie peste veacuri cela care îmi citeşte,

Că din toate prima este DRAGOSTEA PENTRU PĂRINŢI

Ce s-o dai atâta vreme până unul mai trăieşte.

 

Alta-i DRAGOSTEA DE ŢARĂ şi de huma ei străbună

Ce ne dă din ea putere ca să trecem de nevoi,

Să îi facem tare stâncă pe acei care s-adună

Să îşi apere moşia, chiar de-o fac cu pumnii goi.

 

Mai apoi, îmi spune dară că ce-a DRAGOSTE DE NEAM

E aceea ce uneşte românimea laolaltă,

Ea îmi ţine viu trecutul, măreţindu-l an de an

Să nu uite-n veci urmaşii calea noastră, înstelată.

 

Toate astea scrie dară logofete, să se ştie

Că aşa ne-am dus ursita până-n clipa cea din urmă,

Şi  c-aici ar vrea urmaşii să trăiască-n veşnicie

Într-u dragoste de ţară, de cel neam şi-a noastră mumă.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

PREVESTIRE

 

De cătăm a noaste urme pe cărările bătrâne

Ele duc în cele timpuri ce pierdute-s în uitare,

Din strămoș în moș tot urcă, și-ncă loc îmi mai rămâne

Până unde ne începe, șerpuita cea cărare.

 

Tors-am timp pe-un fus de aur îngânându-l în milenii

Tot pe-aici în priveghere, înnoiți în astă humă,

Frați am fost cu toți de-o seamă, fericiții, dar și-n bejenii

Când lărgitu-ne-am hotarul, cu a noastră sfântă urmă.

 

Și cât fost-au împrejururi în lungime și lățime

Numai noi eram stăpânii până-n margine de zare,

De-asta când de-aici roit-am, în cel bob de istețime

Dus-am limba și-obiceiuri din a noastre vechi hotare.

 

Și pe unde, în milenii, am ajuns cătând sălașuri

Pusu-ne-am pridvor de țară în acel descălecat,

Iară când veniră alții peste noi, peste imașuri,

S-au deprins cu limba noastră și cu portul de purtat,

 

Și cu datinile noastre și cu zeii  din ceresc,

Cu poveștile ce încă ne-au rămas de la strămoși,

Cu însemnele știute din vechimi ce tăinuiesc

Marile învățăminte, cunoscute doar de moși.

*

Astăzi, răsfirați prin lume, unde viața vă tot mână,

De-auziți cumva vre-o vorbă ce-o-nțelegeți, mai aparte,

Vre-o poveste, ori vre-o doină, ori vre-o datină bătrână

Să îmi știți că cei de-acolo, ne sunt neamuri, de departe.

 

Suntem viță de-nceputuri, pus-aicea, nemurită,

Osândiți să ducem lumea până unde ea se gată,

Iar de-acol’, să fim sămânță pentru alta, renoită,

Mult mai bună ca aceasta, mai smerită, mai curată.

 

Nu vă pierdeți în nimicuri și în dulcile păcate,

Că voi sunteți vița lumii ce nu moare niciodat,

Vredniciți-vă cu toții și-nălțati-vă prin fapte,

Că în voi e veșnicia timpului, neterminat.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

MĂRITE   BASARABE

 

Te scoală Basarabe din somnu-ţi liniştit

Ce-l dormi în priveghere la sfântă mănăstire,

Să ştie-ntreaga lume că-n toate eşti slăvit

Şi-a tale fapte încă-s, însemn de nemurire.

 

Coroana-ţi aurită ce-o porţi pe cap albit

Adună-n ea mărire şi cinste lăudată,

Mi-o poartă-n mare fală, că tu preafericit

Ai fost să-ţi ştii moşia râvnită, apărată.

 

Ne cheamă dar mărite în faţă la altare

Şi pune-ne pe toţii credinţă să-ţi jurăm,

Cum că al ţării bine l-om vrea, şi că-n onoare

De încă ni s-o cere, chiar viaţa ort o dăm.

 

Înhamă-ne la muncă pe toţi, cu mic cu mare

Să ştim ce e dulceaţa la codrul cel de pâine,

Stârpeşte-n noi minciuna şi dă la fiecare

Poruncă să-mi trăiască în fapte mari, de mâine.

 

Mai taie din aceia ce fără de ruşine

Vândutu-ne-au averea hulpavilor străini,

De sfânta ta dreptate să aibe orşicine

Cinstită parte încă, de-s iude ori creştini.

 

În braţul slab ne pune putere înzecită

Şi ne-nfioară simţul cu dragostea de ţară,

Că doar atunci ea mare-i, când ştie că-i unită

Cu ce-i ce-s înlăuntru, cu cei care-s pe-afară.

 

***

Când iară pleci din lume ne lasă doamne sfinte

Curajul tău în vine şi-n inimă onoare,

Că de-om gândi la tine, mereu să ţinem minte

Că început-ai şirul de domni români, sub soare.

 

Mircea Dorin Istrate

 

 

 

***

În huma ce-o călcați voi zi de zi

Sunt file de istorii veșnic vii,

Cu toți ai mei ce-au fost în ăst lumesc

Și-acuma-s veșniciți, în cel ceresc

 

&&&

 

 

  ~*~

Mircea Dorin Istrate







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu