Ioan Miclău - Gepianu: George Coșbuc

 

 

Ioan Miclău-Gepianu: George Coșbuc

(n. 20 septembrie 1866 – d. 9 mai, 1918)

Poet -  traducător -

 

Versuri

 

 

~*~

 

Numai una

 

Pe umeri pletele-i curg râu –

Mlădie ca un spic de grâu,

Cu șorțul negru prins în brâu.

O pierd din ochi de dragă.

Și când o văd, îngălbinesc;

Și când n-o văd, mă-mbolnăvesc,

Iar când merg alții de-o pețesc,

Vin popi de mă dezleagă.

 

La vorbă-n drum, trei ceasuri trec –

Ea pleacă, eu mă fac că plec,

Dar stau acolo și-o petrec

Cu ochii cât e zarea.

Așa cum e săracă ea,

Aș vrea s-o știu nevasta mea,

Dar oameni răi din lumea rea

Îmi tot închid cărarea.

 

Și câde vorbe-mi aud eu!

Toți frații mă vorbesc de rău,

Și tata-i supărat mereu,

Iar mama, la icoane,

Mătănii bate, ține post;

Mă blăstemă: ”De n-ai fi fost!

Ești un netot! Ți-e capul prost

Și-ți faci de cap Ioane !

 

Îmi fac de cap? Dar las-să-mi fac!

Cu traiul eu am să mă-mpac

Și eu am să trăiesc sărac,

Muncind bătut de rele!

La frați eu nu cer ajutor,

Că n-am ajuns la mila lor;

Și fac ce vreau! Și n-am să mor

De grija sorții mele!

 

Mă-ngroapă frații mei de viu!

Legat de dânsa, eu să știu

Că am urâtei drag să-i fiu?

Să pot ce nu se poate?

Dar cu pământul ce să faci?

Și ce folos de boi și vaci?

Nevasta dacă nu ți-o placi,

Le dai în trăsnet toate!

 

Ori este om, de sila cui

Să-mi placă tot ce-i place lui!

Așa om nici vlădica nu-i

Și nu-i nici împăratul!

Să-mi cânte lumea câte vrea,

Mi-e dragă una și-i a mea:

Decât să mă dezbar de ea,

Mai bine-aprind tot satul!

 

Pastel

 

Prin vișini vântul în grădină

Cătând culcuș mai bate-abia

Din aripi, și curând s-alină,

Iar roșul mac închide floarea,

Din ochi clipește-abia cicoarea

Și-adoarme-apoi și ea.

 

Eu cred c-a obosit pădurea,

Căci ziua-ntreag-a tot cântat

Și tace-acum gândind a iurea.

Sub dealuri amurgește zarea,

Se-ntunecă prin văi cărarea

Și-i umbră peste sat.

 

Peste culmi încet amurgul moare

Și-ntors cu fața cătr-apus

Dă semne nopții din ponoare,

Ea-mbracă haine-ntunecate

Și liniștit din aripi bate

Plutind tăcută-n sus.

 

Tăciunii-n vatră dau lumină;

Pe drumul de drumeți sărac

Mai vezi fugind câte-o vecină

Să ceară cu-mprumut jeratec;

Grăbit, dă roate, singuratec,

Tăcutul liliac.

 

Și tot mai noapte-apoi se face,

Păduri și ape-adorm acum;

Din cer scoboar-adânca pace.

Ici-colo vrun zăvor mai sună –

Începe-a se zări de lună

Și-i liniște pe drum.

 

Copiii dorm, visându-și jocul.

Mai toarce mama. În curând,

Pe vatră ea-nvălește focul,

Încuie ușile la tindă,

Se culc-apoi. Iar cariu-n grindă

S-aude-acum rozând.

 

 

~*~

De la arhiva Bibliotecii ”Mihai Eminescu”-

Cringila, N.S.W

Ioan Miclău-Gepianu