Oltenia de sub cer
Prof. dr. Gheorghe Constantin
Nistoroiu, Cavaler de Clio
20 Octombrie 2021
„Omul
se poate înălţa până la Dumnezeu prin dragoste şi poate coborî până în iadul
tenebrelor, prin ură.” (Eugenia Indreica Damian)
Vatra
Mumă a Olteniei Mari a fost plămădită din aluatul Creaţiei în sacrul areal
trinitar Dunăre-Olt-Carpații Meridionali. Cele două ape ce curg din Geneză,
exprimă maternitatea, întruchipând viața în Trup, înspre perfecţiune,
persistând în curgerea de infinit, dar limitate de ţărm, de imanent şi Muntele
ca aspiraţie a înălţării pe suişul ascezei-mistice-isihaste simbolizând monahismul,
închipuind viațaspirituală a sufletului în calea sa angelică înspre
transcendent.
Miracolul
natural al Olteniei Mari persistă din tradiţia arhimilenară a armoniei cosmice
în filosofia creştină a dacoromânilor ca o Liturghie firească a frumosului, ca
o temă predilectă a reflecţiei serafice, ca un miraj ce provoacă extazul, ca o
apologetică a spiritualităţii ontologice ce se reflectă plenar în Ortodoxia
Hristică.
Oltenia
- Fiica regală a Daciei Mari te îmbrăţişează cu varietatea naturii ei în care
se întrepătrunde o Frumusețe a alcătuirii de relief cu totul uimitoare şi
deosebită. Carpaţii Meridionali, deşi nu ating statura Alpilor, prin faldurile
lor armonios împădurite, cu crestele din piatră şi cremene, mângâiate de
vânturi, de vulturi, de soare şi de nori, se încununează celest prin salba
serafică a mănăstirilor şi schiturilor multiseculare în care surâde la tot
pasul sublimul ceresc.
Coborând
de pe crestele de severă măreţie milenară spre poalele meşteşugit ţesute de
Creator, păşim peste valul rostogolit al acestor temelii de granit înfipte de
la începutul lumii în care se mai păstrau după marele jaf roman în fibrele lor
subterane aur, argint, cupru, fier, sare, cărbuni... De aici, privirea alunecă
voios şi plăcut peste colinele ondulate cu o cromatică infinită de culori, ce
se răsfiră înspre mari depărtări.
Apoi,
se aşterne taina peşterilor venite din străfunduri de străbuni, ştiute de
sihaştri sau schivnice, de haiduci şi de partizanii anticomunişti, cărora
sălbăticia naturii primitoare, brodată în brocart şi splendoare îţi stârneşte o
neobişnuită vigoare, aprinzându-ţi un sentiment de intimitate ancestrală.
Drumurile
se întretaie cu cărărui şi poteci, cu întorsături şi cotituri, îmbiindu-te să
le urmezi cu gândul că undeva se va petrece ceva şi misterul frumuseţii lor te
vor încânta.
Până
nu demult era o Ţară care te fascina, cu o vegetaţie luxuriantă, doldora
risipită pe o strălucitoare armonie ţesută din munţi, coline, ape, dealuri şi
câmpii, între care erau încrustate locuinţele valahilor, după rang, cu cetăţile
lor, cu zidurile, turnurile şi turlele lăcaşurilor de cult ortodoxe care-şi
poartă cu mândrie creştină mirajul lor, dar şi graiul mărturiei de continuitate
neştirbită, de tradiţie sacră ce păstrează plenitudinea drepturilor ei cereşti,
consfinţite de istorie.
Pe
acest petic de pământ primordial, din marea vatră pelasgă s-a aşternut milenar
ţărâna sacră, prin care a odrăslit viața, veac după veac, mileniu după mileniu,
tradiţie din tradiţie, soartă după soartă, destin după destin, taină după
taină, mister după mister, creaţie după creaţie, doină după doină, legendă după
legendă.
„În
răstimp de două milenii, (spunea răspicat şi autoritar Luceafărul Ardealului
Octavian Goga, în care s-a plămădit românismul, sufletul lui, ca un vast rezervoriu
a strîns în el amintiri şi speranţe, bucurii şi plângeri, toţi fiorii de care a
tresărit în cursul vremilor. Cine ar putea să despice această comoară de
simţire şi să aleagă din ce anume taină derivă gama multiplă prin care se
exprimă specificul nostru naţional?... Pipăindu-mi conştiinţa, m-am întrebat de
atîtea ori: în ce religie ne-am închinat de ne-am putut păstra sufletele
intacte, refractare la toată otrava dimprejur? Cum s-ar putea numi taina
noastră, miracolul acestei izolări, instinctul sigur care ne-a smuls totdeauna
din ghearele valului? Este, ideea naţională, credinţa fanatică în patrimoniul
specific neamului. ” (Octavian Goga, Precursori, Ed. Minerva, Bucureşti, 1989,
p. 41, 49)
Credinţa
fanatică în ideea naţională, Idee-Entitate, te consfinţeşte naţionalist, Om
deplin: fiinţă-persoană, respectiv creştin ortodox mărturisitor până la jertfă.
Prefaţând
în 2008, volumul lui Nicolae N. Tomoniu, „Neamul întemeietor al lui Basarabă”,
marele filosof al culturii Artur Gabriel Silvestri, sublinia imperativ că,
„Neamul întemeietor al lui Basarabă”, se scoboară, cu o cutezanţă rară astăzi,
în straturile obscure ale unui ideologism (intuise clarvăzător apariţia feroce
a neomarxismul de astăzi, căruia oculta i-a incizat ciroza sa atee, antiromânească
şi anticreştină), cu acţiune sistematică şi nocivă unde sălăşluiesc nu doar
agenţi ai descurajării şi aţâţători ai unei nefericite patologii a neîncrederii
ci şi ingineri ai falsificărilor ce năzuiesc a impune viziunile lor
uzurpatoare. Prin aceştia, nu doar tradiţia şi istoria verificabilă prin
unităţi organice se încearcă a se schimonosi ci însuşi faptul documentar
atestabil, supus unui şir de contrafaceri cu scop definit. Desfăşurările nu
sunt întâmplătoare deşi par simple opţiuni de studiu excesiv şi de metodă
greşită, însă de la „demitizările”unui Lucian Boia la „cumanismul” lui Neagu
Djuvara (şi la câte alte zeci ori sute de ciopârţiri ale detractorilor, acum?
n.a.) este legătura între tăietorul de copaci din pădurea naturală şi
miciurismul ce altoieşte – pe trunchi vechi şi sănătos – tulpini nepotrivite,
baroce şi groteşti.” (Artur Silvestri, Athanor, vol. II Din „Caietul Bunului
Grădinar - Carpathia Press, 2008, p. 33)
Oltenia
de sub cer este o antinomie perpetuă între sacru şi profan, o pleromă în care
se reflectă Dumnezeirea ca sublim şi în care se conturează sinteza
finit-infinit pe o spirală descendent-ascendentă, înrădăcinându-şi realitatea
fizico-psihico-moralo-naţionalist-creştin-ortodoxă în veşnicie prin pământ şi
cer: adevăr, artă, credinţă, cântare, joc, poezie, umor, omenie, liturghie,
jertfă, cruce şi înviere.
Oltul
„Mult
iscusita vremii slovă/ Nu spune clipa milostivă/ Ce ne-a-nfrăţit pe veci
necazul/ Şi veselia deopotrivă.../ Mărită fie dimineaţa/ Ce-a săvîrşit a
noastră nuntă,/ Bătrâne Olt! - cu buza arsă/ Îţi sărutăm unda căruntă.// În
cetăţuia ta de apă/ Dorm cîntecele noastre toate/ Şi fierbe tăinuita jale/ A
visurilor sfărîmate./ Tu împleteşti în curcubeie/ Comoara lacrimilor noastre,/
Şi cel mai scump nisip tu-l duci/ În vadul Dunării albastre.// La sînul tău
vin, în amurguri,/ Sfioase, fetele fecioare,/ Şi dimineaţa vin neveste/ Cu
şorţul prins în cingătoare -/ Şi vin păstori cu gluga albă,/ Din fluier
povestindu-şi dorul -/ Şi cîte cîntece şi lacrimi/ Nu duce valul, călătorul...”
(Octavian Goga, Poezii, Biblioteca Şcolarului, Ed. Tineretului, 1966)
https://www.art-emis.ro/jurnalistica/oltenia-de-sub-cer
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu