luni, 18 octombrie 2021

Ştefan Dumitrescu - „Delirul”, vol.II (1)

 




„Delirul”, vol.II (1)

Ştefan Dumitrescu 

17 Octombrie 2021

 

„Delirul”, vol. II - un roman al iertării și al împăcării - continuare la romanul „Delirul”, vol. I al lui Marin Preda

 

„Aşa după cum ştim Mareşalul Ion Antonescu i-a iertat pe trădătorii şi asasinii lui, şi ai Ţării. Nu ştim dacă Marin Preda şi Nicolae Ceauşescu i-au iertat pe asasinii lor. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, această Carte, inspirată din cealaltă dimensiune de spiritul lui Marin Preda, să fie o Carte a Iertării şi a  Împăcării pentru totdeauna ! Binecuvântat şi slăvit în veci să fie Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh ! Îl rugăm pe Domnul nostru Iisus Hristos să fie cu această carte !” (Ștefan Dumitrescu).

 

„Mareşalul însuşi a fost executat de agenţii Moscovei, ca fascist. Adevărul  este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste din România, oprind toate activităţile teroriste ale Gărzii de Fier din 1941 şi suprimând toate activităţile politice ale acestei organizaţii. Eu însumi răspunzând unei întrebări a lui Antonescu, la procesul sau - montat de comunişti - am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită la 21 ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri draconice pentru a face să înceteze anarhia fascistă. […] În timpul perioadei de dominare hitleriste în Europa, eu am fost în contact permanent cu mareşalul Ion Antonescu, care a făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor rasiale naziste […]. Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate şi de ajutor între români şi evrei, în momente de grele încercări din timpul Imperiului Nazist din Europa. Mareşalul Ion Antonescu a rezistat cu succes presiunilor naziste care cereau măsuri dure împotriva evreilor. El este cel care mi-a dat paşapoarte în alb, pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor din Ungaria, a căror viaţă era în pericol !”. (Fragment din „Testamentul lui Wilhelm Filderman, Preşedintele Comunităţii evreieşti din perioada celui de-Al Doilea Război Mondial).

 

Fiecare carte îşi are Destinul ei, aşa cum scriitorii îşi au destinul lor. Un scriitor nu este autorul în întregime al destinului sau al biografiei sale. Cum nu este nici „vinovat” în totalitate de tragedia sau dezastrul destinului său. Unii sunt mai fericiţi, alţii sunt mai nefericiţi. Nu de ei a depins fericirea sau nefericirea lor. Ci mai mult de veacul în care s-au născut, de „epoca” în care au trăit. Ştiu că eu, scriitorul Marin Preda, autorul Moromeţilor, voi fi un scriitor despre care se vor face multe afirmaţii, unii mă vor contesta, alţii mă vor bârfi sau mă vor urî, aşa cum au făcut-o pe când eram încă în viaţă.

 

Un scriitor ca E.M. (despre care nici nu se ştie dacă şi-a scris el cărţile sau i le-au scris alţii) pur şi simplu nu m-a suportat în viaţă. Eu l-am suportat, ba chiar mi s-a părut firesc ca într-o epocă să trăiască mai mulţi scriitori mari care să aibă păreri diferite. Eu am avut, de exemplu, păreri diferite faţă de contemporanii mei, faţă de alţi scriitori, şi acest fapt mi s-a părut firesc. Dacă toţi scriitorii ar avea aceiaşi opinie, ar emite aceleaşi păreri, unde am ajunge ? Foarte sigur la balamuc. Ei, bine, societatea în care am trăit eu (nu în care m-am format) a avut din plin acea doză de alienare care mi-ar permite mie ca scriitor să afirm că am trăit într-un vast şi deghizat balamuc. În 1948, anul când m-am impus eu ca scriitor, cu societatea românească s-a întâmplat ceva foarte grav. De lucrul acesta mi-am dat seama încă din anii anteriori, când partidul comunist începuse deja să acapareze puterea, că va veni un moment când o dată instaurată Dictatura proletariatului, aşa cum se exprimase Marx, cu societatea umană se va întâmpla ceva extraordinar de dureros, de cumplit.

 

Ceea ce s-a şi întâmplat. Mii de oameni, îndeosebi intelectuali, începând cu valorile cele mai importante ale neamului, au fost azvârlite în temniţă. Gulagul comunist, despre care aveam cunoştinţă încă din anii 1944-1945, s-a extins, devenind însăşi ţara. O parte a naţiunii (cei mai buni oameni ai ei) se afla în puşcării, o alta nu ştia ce se întâmplă cu ea, în timp ce un grup, mă refer la Puterea politică, erau torţionarii care schingiuiau un popor întreg.

 

Dacă acestea erau fapte vizibile, care se petreceau la suprafaţa vieţii sociale, efectele profunde ale acestor fapte nici măcar nu erau bănuite. Teroarea comunistă şi Gulagul comunist urmau să „influenţeze” profunzimile fenomenului uman din spaţiul acestei ţări. Care vor fi aceste efecte, ce se va întâmpla cu omul obişnuit, ce se va întâmpla cu scriitorul român, ce se va întâmpla cu milenara clasă ţărănească ? La lucrul acesta mă gândeam înfiorat prin anii 1948, 1949.

 

În 1955, când, după aproape şapte ani, apărea romanul Moromeţii, care avea să-l consacre în modul cel mai profund şi oficial pe scriitorul Marin Preda, începeam să întrezăresc acele „efecte” profunde ale fenomenului comunist. Împărţirea societăţii umane, pe care o făcuse Marx (unul dintre cei mai ticăloşi oameni pe care i-a dat specia umană în istoria ei ! Unul dintre cei mai mari criminali ai ei, alături de Engels si de Lenin. Dar mai ales alături de cei care au stat în spatele acestor  trei mari criminali ai umanităţii. De altfel m-am întrebat de mai multe ori cum a putut un popor, este vorba despre poporul evreu, să dea un om, un model uman, de frumuseţea lui Cristos, şi un ticălos universal, aşa cum a fost Marx ? ), în clasă exploatatoare şi clase exploatate, va avea ca urmare, ca efect o altă împărţire a societăţii umane, de data aceasta a celei socialiste, în „clasă teroristă”, în clasa călăilor, şi în clasa terorizată, clasa victimelor. Cum a fost posibil  să se întâmple acest lucru, mai ales în secolul XX, când s-au făcut atâtea descoperiri ştiinţifice, când civilizaţia umană a fost alfabetizată, „culturalizată”, cum nu s-a mai întâmplat până acum în istorie, rămâne un mister.

 

Acest adevăr l-am descoperit după ce fenomenul alienării umane luase din păcate proporţii colosale şi profunde şi când nu mai putea fi oprit. Această realitate o exprima, ca să spun aşa, sintagma, spusă târziu, este adevărat, care mie mi s-a părut cel mai potrivită, „era ticăloşilor”. Deceniul 1950-1960 a fost prin excelenţă un deceniu al ticăloşilor. Trist adevăr ca scriitor să găseşti „cuvântul ce exprimă adevărul”, cum spune Eminescu, aşa cum am găsit eu formula „era ticăloşilor”, şi să nu poţi lupta împotriva ticăloşiei, a ticăloşilor.

 

Ei bine, am spus aceste lucruri ca să-i precizez scriitorului şi cititorului care vor trăi după mine, în ce context a trăit, a gândit şi a scris prozatorul Marin Preda. Unii mă vor elogia şi îmi vor găsi merite pentru „curajul” de care am dat dovadă, alţii dimpotrivă, mai ales după ce nu voi mai fi, îmi vor aduce critici, mă vor calomnia, vor putea chiar să afirme orice despre mine, în sensul că scriitorul care am fost, deşi căpătase „o poziţie socială” în timpul vieţii lui, care, deşi beneficia de un prestigiu anume, n-a făcut, n-a spus, n-a dres destul pentru epoca în care a trăit. Cine are dreptate? Au numai unii dreptate, au amândouă părţile ?

 

 Ceea ce nu ştiu cititorii care sunt contemporani cu mine, contemporani cu această carte, Delirul, şi ceea ce nu ştiu mai ales cititorii viitorului, nu ştiu că epoca în care am trăit a fost atât de cumplită, că efectele ei au fost atât de profunde, de devastatoare, încât nimeni nu a putut să se sustragă acestor efecte. Nici victimele, nici călăii (care ştiau), nici cei care eventual vor spune că nu ştiau. Ei bine, cititorului din viitor (pentru că celui contemporan cu mine sunt convins că nu voi mai apuca să-i vorbesc) îi voi spune că nici scriitorul, oricare a fost el, inclusiv Marin Preda, nu a scăpat efectelor „erei ticăloşilor”, aceste efecte care şi pentru cel mai avizat om erau nebănuite. Astfel, am fost şi eu ca tot omul „erei ticăloşilor” (de fapt erei victimelor şi călăilor, însă numai aceştia şi-au impus punctul de vedere, numai ei au „existat”) un scriitor duplicitar. Aş fi vrut să spun adevărul dar nu puteam, şi am terminat prin a nu mai şti ce este adevărul, prin a mi se stinge acele „reflexe ale adevărului”.

 

Este foarte grav ce spun eu ? Nu ştiu ! Dar este foarte adevărat că în timp ce eu îmi scriam opera „ca un om normal” (dând chiar un roman bun ca Moromeţii), în Gulagul românesc mureau şi sufereau mii de intelectuali, sute de mii de victime. Era normal acest lucru ? Sigur că nu era normal. Cititorul va înţelege bine acest lucru. Unii vor spune, „este un ticălos şi el pentru că în timp ce la Canal murea intelectualitate ţării el îşi scria Moromeţii, fără să spună nimic, fără să ia atitudine împotriva Călăilor care guvernau”. Este adevărat. Are dreptate acest cititor care mă acuză. Da, dar eu, tânărul scriitor care eram pe atunci ştiam că dacă mă voi ridica să spun adevărul, să ţip împotriva călăilor, „nu voi mai scrie Moromeţii”, unde spun foarte multe adevăruri. Da, sunt scriitorul vinovat că n-am spus adevărul când trebuia ca să pot să spun alte adevăruri ! Mai multe şi poate mai mari !

 

Am tăcut şi n-am spus Marele adevăr (care de altfel era unul vizibil, în mod paradoxal, era o banalitate, îl ştia şi cel mai prost om) ca să pot spune micile adevăruri, care însumate, alăturate, puse cap la cap, ar fi putut să sugereze, dar altfel, acel Mare adevăr. Este adevărat că am fost un scriitor curajos (atât cât s-a putut), care am spus unele adevăruri, pe care alţii nu le-au spus, în acelaşi timp, o spun cu toată luciditatea, încă din timpul vieţi, sunt un scriitor vinovat în faţa neamului meu, a timpului, a copiilor mei. Ar fi trebuit să spun Marele adevăr ! Cum ? M-am gândit mult la lucrul acesta : sinucigându-mă ! Am făcut această afirmaţie de faţă cu Nicolae Ceauşescu, unul din Marii Tirani din istoria poporului român, un conducător totuşi cu unele merite, câteva din ele mari. Numai aşa se putea spune marele adevăr. Nu ştiu dacă voi avea curajul să-l spun vreodată, în forma sa cea mai autentică, nudă şi ca fapt artistic, sinucigându-mă.

 

Am fost un om şi un scriitor vinovat, pentru că am trăit într-o epocă şi într-o lume vinovată. Comunismul ca fenomen al alienaţiei umane, a îmbolnăvit absolut totul în universul în care s-a înstăpânit şi s-a dezvoltat. A victimizat şi a satanizat totul ! Toate lucrurile, toate fiinţele, tot ce fiinţa în universul uman în care se înstăpânise, inclusiv universul, fusese îmbolnăvit. Eu însumi eram un „scriitor bolnav” (dacă o să am posibilitatea o să dezvolt această temă, a scriitorului bolnav), eu însumi am fost un scriitor dedublat, eu recunosc că am fost un scriitor laş, un scriitor care încercând să spun adevărul (adevăruri) am ascuns Adevărul. Pentru că epoca în care am trăit a fost o epocă dedublată, o epocă laşă, o epocă ce a minţit. Ce vreţi, am fost şi eu om ! Spre deosebire de alţi scriitori eu am singurul merit că „m-am căutat” pe mine. M-am înstrăinat ca să mă caut, şi căutându-mă, probabil m-am înstrăinat. Şi înstrăinându-mă m-am regăsit, şi regăsindu-mă n-am mai ştiut cine sunt. M-am rătăcit !

 

Da, dar eu am încercat să lupt. Că n-am învins, că voi fi învins, eu am încercat să lupt. Iar câteodată, din păcate, n-am încercat nici acest elementar şi minim lucru. Pur şi simplu n-am mai luptat. Însă mi-a fost limpede că atunci când n-am mai luptat nici n-am mai existat. E un mare şi adânc adevăr acesta pe care l-am trăit cu toată profunzimea fiinţei mele.

 

Am spus lucrurile acestea nu ca să mă disculp de ceea ce eu numeam „imensa vină a scriitorului de a nu spune adevărul”, crima Scriitorului de a nu spune adevărul, ci ca să mă accept pe mine aşa cum sunt, ca să mă împac cu mine, şi ca să-l fac pe cititorul operei mele să privească opera pe care am scris-o şi din acest punct de vedere.

 

Am fost un scriitor bolnav pentru că am trăit şi am scris într-o epocă bolnavă, într-o lume bolnavă, cu oameni bolnavi, cu idealuri bolnave.

 

- Va urma -

 

Aranjament grafic - I.M.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu