„Delirul”,
vol.II (1)
Ştefan
Dumitrescu
17
Octombrie 2021
„Delirul”,
vol. II - un roman al iertării și al împăcării - continuare la romanul
„Delirul”, vol. I al lui Marin Preda
„Aşa după cum ştim Mareşalul Ion Antonescu
i-a iertat pe trădătorii şi asasinii lui, şi ai Ţării. Nu ştim dacă Marin Preda
şi Nicolae Ceauşescu i-au iertat pe asasinii lor. În numele Tatălui, al Fiului
şi al Sfântului Duh, această Carte, inspirată din cealaltă dimensiune de
spiritul lui Marin Preda, să fie o Carte a Iertării şi a Împăcării pentru totdeauna ! Binecuvântat şi
slăvit în veci să fie Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh ! Îl rugăm pe Domnul nostru
Iisus Hristos să fie cu această carte !” (Ștefan Dumitrescu).
„Mareşalul însuşi a fost executat de
agenţii Moscovei, ca fascist. Adevărul
este că Mareşalul Antonescu este cel care a pus capăt mişcării fasciste
din România, oprind toate activităţile teroriste ale Gărzii de Fier din 1941 şi
suprimând toate activităţile politice ale acestei organizaţii. Eu însumi
răspunzând unei întrebări a lui Antonescu, la procesul sau - montat de
comunişti - am confirmat că teroarea fascistă de stradă a fost oprită la 21
ianuarie 1941, zi în care Mareşalul a luat măsuri draconice pentru a face să
înceteze anarhia fascistă. […] În timpul perioadei de dominare hitleriste în
Europa, eu am fost în contact permanent cu mareşalul Ion Antonescu, care a
făcut foarte mult bine pentru îndulcirea soartei evreilor expuşi persecuţiilor
rasiale naziste […]. Eu am fost martorul unor scene emoţionante de solidaritate
şi de ajutor între români şi evrei, în momente de grele încercări din timpul
Imperiului Nazist din Europa. Mareşalul Ion Antonescu a rezistat cu succes
presiunilor naziste care cereau măsuri dure împotriva evreilor. El este cel
care mi-a dat paşapoarte în alb, pentru salvarea de teroarea nazistă a evreilor
din Ungaria, a căror viaţă era în pericol !”. (Fragment din „Testamentul lui
Wilhelm Filderman, Preşedintele Comunităţii evreieşti din perioada celui de-Al
Doilea Război Mondial).
Fiecare carte îşi are Destinul ei, aşa cum
scriitorii îşi au destinul lor. Un scriitor nu este autorul în întregime al
destinului sau al biografiei sale. Cum nu este nici „vinovat” în totalitate de
tragedia sau dezastrul destinului său. Unii sunt mai fericiţi, alţii sunt mai
nefericiţi. Nu de ei a depins fericirea sau nefericirea lor. Ci mai mult de
veacul în care s-au născut, de „epoca” în care au trăit. Ştiu că eu, scriitorul
Marin Preda, autorul Moromeţilor, voi fi un scriitor despre care se vor face
multe afirmaţii, unii mă vor contesta, alţii mă vor bârfi sau mă vor urî, aşa
cum au făcut-o pe când eram încă în viaţă.
Un scriitor ca E.M. (despre care nici nu
se ştie dacă şi-a scris el cărţile sau i le-au scris alţii) pur şi simplu nu
m-a suportat în viaţă. Eu l-am suportat, ba chiar mi s-a părut firesc ca într-o
epocă să trăiască mai mulţi scriitori mari care să aibă păreri diferite. Eu am
avut, de exemplu, păreri diferite faţă de contemporanii mei, faţă de alţi
scriitori, şi acest fapt mi s-a părut firesc. Dacă toţi scriitorii ar avea
aceiaşi opinie, ar emite aceleaşi păreri, unde am ajunge ? Foarte sigur la
balamuc. Ei, bine, societatea în care am trăit eu (nu în care m-am format) a
avut din plin acea doză de alienare care mi-ar permite mie ca scriitor să afirm
că am trăit într-un vast şi deghizat balamuc. În 1948, anul când m-am impus eu
ca scriitor, cu societatea românească s-a întâmplat ceva foarte grav. De lucrul
acesta mi-am dat seama încă din anii anteriori, când partidul comunist începuse
deja să acapareze puterea, că va veni un moment când o dată instaurată
Dictatura proletariatului, aşa cum se exprimase Marx, cu societatea umană se va
întâmpla ceva extraordinar de dureros, de cumplit.
Ceea ce s-a şi întâmplat. Mii de oameni,
îndeosebi intelectuali, începând cu valorile cele mai importante ale neamului,
au fost azvârlite în temniţă. Gulagul comunist, despre care aveam cunoştinţă
încă din anii 1944-1945, s-a extins, devenind însăşi ţara. O parte a naţiunii
(cei mai buni oameni ai ei) se afla în puşcării, o alta nu ştia ce se întâmplă
cu ea, în timp ce un grup, mă refer la Puterea politică, erau torţionarii care
schingiuiau un popor întreg.
Dacă acestea erau fapte vizibile, care se
petreceau la suprafaţa vieţii sociale, efectele profunde ale acestor fapte nici
măcar nu erau bănuite. Teroarea comunistă şi Gulagul comunist urmau să „influenţeze”
profunzimile fenomenului uman din spaţiul acestei ţări. Care vor fi aceste
efecte, ce se va întâmpla cu omul obişnuit, ce se va întâmpla cu scriitorul
român, ce se va întâmpla cu milenara clasă ţărănească ? La lucrul acesta mă
gândeam înfiorat prin anii 1948, 1949.
În 1955, când, după aproape şapte ani,
apărea romanul Moromeţii, care avea să-l consacre în modul cel mai profund şi
oficial pe scriitorul Marin Preda, începeam să întrezăresc acele „efecte”
profunde ale fenomenului comunist. Împărţirea societăţii umane, pe care o
făcuse Marx (unul dintre cei mai ticăloşi oameni pe care i-a dat specia umană
în istoria ei ! Unul dintre cei mai mari criminali ai ei, alături de Engels si
de Lenin. Dar mai ales alături de cei care au stat în spatele acestor trei mari criminali ai umanităţii. De altfel
m-am întrebat de mai multe ori cum a putut un popor, este vorba despre poporul
evreu, să dea un om, un model uman, de frumuseţea lui Cristos, şi un ticălos
universal, aşa cum a fost Marx ? ), în clasă exploatatoare şi clase exploatate,
va avea ca urmare, ca efect o altă împărţire a societăţii umane, de data
aceasta a celei socialiste, în „clasă teroristă”, în clasa călăilor, şi în
clasa terorizată, clasa victimelor. Cum a fost posibil să se întâmple acest lucru, mai ales în
secolul XX, când s-au făcut atâtea descoperiri ştiinţifice, când civilizaţia
umană a fost alfabetizată, „culturalizată”, cum nu s-a mai întâmplat până acum
în istorie, rămâne un mister.
Acest adevăr l-am descoperit după ce
fenomenul alienării umane luase din păcate proporţii colosale şi profunde şi
când nu mai putea fi oprit. Această realitate o exprima, ca să spun aşa,
sintagma, spusă târziu, este adevărat, care mie mi s-a părut cel mai potrivită,
„era ticăloşilor”. Deceniul 1950-1960 a fost prin excelenţă un deceniu al
ticăloşilor. Trist adevăr ca scriitor să găseşti „cuvântul ce exprimă
adevărul”, cum spune Eminescu, aşa cum am găsit eu formula „era ticăloşilor”,
şi să nu poţi lupta împotriva ticăloşiei, a ticăloşilor.
Ei bine, am spus aceste lucruri ca să-i
precizez scriitorului şi cititorului care vor trăi după mine, în ce context a
trăit, a gândit şi a scris prozatorul Marin Preda. Unii mă vor elogia şi îmi
vor găsi merite pentru „curajul” de care am dat dovadă, alţii dimpotrivă, mai
ales după ce nu voi mai fi, îmi vor aduce critici, mă vor calomnia, vor putea
chiar să afirme orice despre mine, în sensul că scriitorul care am fost, deşi
căpătase „o poziţie socială” în timpul vieţii lui, care, deşi beneficia de un
prestigiu anume, n-a făcut, n-a spus, n-a dres destul pentru epoca în care a
trăit. Cine are dreptate? Au numai unii dreptate, au amândouă părţile ?
Ceea ce nu ştiu cititorii care sunt
contemporani cu mine, contemporani cu această carte, Delirul, şi ceea ce nu
ştiu mai ales cititorii viitorului, nu ştiu că epoca în care am trăit a fost
atât de cumplită, că efectele ei au fost atât de profunde, de devastatoare,
încât nimeni nu a putut să se sustragă acestor efecte. Nici victimele, nici
călăii (care ştiau), nici cei care eventual vor spune că nu ştiau. Ei bine,
cititorului din viitor (pentru că celui contemporan cu mine sunt convins că nu
voi mai apuca să-i vorbesc) îi voi spune că nici scriitorul, oricare a fost el,
inclusiv Marin Preda, nu a scăpat efectelor „erei ticăloşilor”, aceste efecte
care şi pentru cel mai avizat om erau nebănuite. Astfel, am fost şi eu ca tot
omul „erei ticăloşilor” (de fapt erei victimelor şi călăilor, însă numai
aceştia şi-au impus punctul de vedere, numai ei au „existat”) un scriitor
duplicitar. Aş fi vrut să spun adevărul dar nu puteam, şi am terminat prin a nu
mai şti ce este adevărul, prin a mi se stinge acele „reflexe ale adevărului”.
Este foarte grav ce spun eu ? Nu ştiu !
Dar este foarte adevărat că în timp ce eu îmi scriam opera „ca un om normal”
(dând chiar un roman bun ca Moromeţii), în Gulagul românesc mureau şi sufereau
mii de intelectuali, sute de mii de victime. Era normal acest lucru ? Sigur că
nu era normal. Cititorul va înţelege bine acest lucru. Unii vor spune, „este un
ticălos şi el pentru că în timp ce la Canal murea intelectualitate ţării el îşi
scria Moromeţii, fără să spună nimic, fără să ia atitudine împotriva Călăilor
care guvernau”. Este adevărat. Are dreptate acest cititor care mă acuză. Da,
dar eu, tânărul scriitor care eram pe atunci ştiam că dacă mă voi ridica să
spun adevărul, să ţip împotriva călăilor, „nu voi mai scrie Moromeţii”, unde
spun foarte multe adevăruri. Da, sunt scriitorul vinovat că n-am spus adevărul
când trebuia ca să pot să spun alte adevăruri ! Mai multe şi poate mai mari !
Am tăcut şi n-am spus Marele adevăr (care
de altfel era unul vizibil, în mod paradoxal, era o banalitate, îl ştia şi cel
mai prost om) ca să pot spune micile adevăruri, care însumate, alăturate, puse
cap la cap, ar fi putut să sugereze, dar altfel, acel Mare adevăr. Este
adevărat că am fost un scriitor curajos (atât cât s-a putut), care am spus
unele adevăruri, pe care alţii nu le-au spus, în acelaşi timp, o spun cu toată
luciditatea, încă din timpul vieţi, sunt un scriitor vinovat în faţa neamului
meu, a timpului, a copiilor mei. Ar fi trebuit să spun Marele adevăr ! Cum ?
M-am gândit mult la lucrul acesta : sinucigându-mă ! Am făcut această afirmaţie
de faţă cu Nicolae Ceauşescu, unul din Marii Tirani din istoria poporului
român, un conducător totuşi cu unele merite, câteva din ele mari. Numai aşa se
putea spune marele adevăr. Nu ştiu dacă voi avea curajul să-l spun vreodată, în
forma sa cea mai autentică, nudă şi ca fapt artistic, sinucigându-mă.
Am fost un om şi un scriitor vinovat, pentru
că am trăit într-o epocă şi într-o lume vinovată. Comunismul ca fenomen al
alienaţiei umane, a îmbolnăvit absolut totul în universul în care s-a
înstăpânit şi s-a dezvoltat. A victimizat şi a satanizat totul ! Toate
lucrurile, toate fiinţele, tot ce fiinţa în universul uman în care se
înstăpânise, inclusiv universul, fusese îmbolnăvit. Eu însumi eram un „scriitor
bolnav” (dacă o să am posibilitatea o să dezvolt această temă, a scriitorului
bolnav), eu însumi am fost un scriitor dedublat, eu recunosc că am fost un
scriitor laş, un scriitor care încercând să spun adevărul (adevăruri) am ascuns
Adevărul. Pentru că epoca în care am trăit a fost o epocă dedublată, o epocă
laşă, o epocă ce a minţit. Ce vreţi, am fost şi eu om ! Spre deosebire de alţi
scriitori eu am singurul merit că „m-am căutat” pe mine. M-am înstrăinat ca să
mă caut, şi căutându-mă, probabil m-am înstrăinat. Şi înstrăinându-mă m-am
regăsit, şi regăsindu-mă n-am mai ştiut cine sunt. M-am rătăcit !
Da, dar eu am încercat să lupt. Că n-am
învins, că voi fi învins, eu am încercat să lupt. Iar câteodată, din păcate,
n-am încercat nici acest elementar şi minim lucru. Pur şi simplu n-am mai
luptat. Însă mi-a fost limpede că atunci când n-am mai luptat nici n-am mai
existat. E un mare şi adânc adevăr acesta pe care l-am trăit cu toată
profunzimea fiinţei mele.
Am spus lucrurile acestea nu ca să mă
disculp de ceea ce eu numeam „imensa vină a scriitorului de a nu spune
adevărul”, crima Scriitorului de a nu spune adevărul, ci ca să mă accept pe
mine aşa cum sunt, ca să mă împac cu mine, şi ca să-l fac pe cititorul operei
mele să privească opera pe care am scris-o şi din acest punct de vedere.
Am fost un scriitor bolnav pentru că am
trăit şi am scris într-o epocă bolnavă, într-o lume bolnavă, cu oameni bolnavi,
cu idealuri bolnave.
- Va urma -
Aranjament
grafic - I.M.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu