Istorioară
de suflet folositoare
pentru
lucrarea mântuirii
În primele veacuri trăia un monah care ori
de câte ori îl întreba egumenul lui „Cum îți merge cu sănătatea, frate?”, acela
se plângea întotdeauna că era trudit de multă muncă. Auzind egumenul în fiecare
zi aceeași plângere l-a întrebat într-o zi pe monah: „Ce fel de lucrare faci că
te ostenești așa de mult, frate?”. Și monahul a răspuns: „Sfinte egumene, am
atâtea munci în fiecare zi și noapte, încât numai puterile mele nu mi-ar ajunge
pentru ele, dacă nu m-ar ajuta Dumnezeu:
Mai întâi, am doi șoimi, pe care încerc
să-i țin legați și să-i îmblânzesc.
În al doilea rând, am doi iepuri, pe care
îi păzesc să nu fugă.
În al treilea rând, am doi boi, pe care
trebuie să-i supraveghez ca să lucreze.
În al patrulea rând, am un lup la care iau
aminte să nu vatăme pe cineva.
În al cincilea rând, am un leu, pe care
încerc să-l birui și în al șaselea rând, am un slăbănog, pe care trebuie
întotdeauna să-l îngrijesc.”
Egumenul, când a auzit acestea, a râs
puțin și a zis monahului. „Acestea, fiul meu, nu sunt cu putință, fiindcă este
imposibil să facă cineva asemenea munci”.
„Și totuși preacuvioase părinte”, răspunse
monahul, „ți-am spus adevărul adevărat”.
Și egumenul, care socotea până la un punct
superficiale și fără conținut cuvintele monahului, a zis: „Explică-mi, fiule,
pilda aceasta”.
Și monahul a răspuns: „Mai întâi, cei doi
șoimi, părinte, sunt cei doi ochi ai mei, care zboară, se duc de ici colo, și
trebuie să port de grijă să nu vadă ceva care ar putea să mă îndemne la vreun
păcat, lucru pe care din nefericire l-a pătimit proorocul și Împăratul David,
văzând pe nevasta lui Urie, Beerșeba.
În al doilea rând, cei doi iepuri, sunt
picioarele mele, pe care trebuie să le împiedic să alerge către plăceri și în
calea păcatului, fiindcă la botezul meu, când preotul le-a uns pe ele cu mir, a
zis: „ca să umble în căile Tale”, adică ale lui Hristos. Închipuiește-ți deci,
părinte, de câte osteneli este nevoie pentru aceasta.
În al treilea rând, cei doi boi sunt
mâinile mele pe care le supraveghez cu mare atenție ca să lucreze. Să lucreze
totuși binele, precum mâinile Domnului, care iarăși la Botezul meu, preotul a
zis despre ele: „Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit”.
În al patrulea rând, lupul este limba mea,
care pururea are nevoie de frâu, ca să nu muște pe vreun frate al meu cu
osândirea și clevetirea, frate care este de față sau absent, sau poate a și
murit. Și înțelegi, părintele meu, când Sfântul Duh spune despre limbă prin
Iacob, ruda Domnului, „Dacă nu greșește cineva în cuvânt, acela este bărbat
desăvârșit”[1] și iarăși: „Foc este și limba, lume a fărădelegii! Limba își are
locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul”[2] . Și iarăși: „Dar
limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără
astâmpăr, plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu și
Tatăl și cu ea blestemăm pe oameni care sunt după asemănarea lui Dumnezeu”[3].
Ce trebuie să fac eu cu această fiară, lupul pe care îl am în gura mea? Dar
încă și asta, cum eu, părintele meu, să reușesc ceea ce spune Sfântul Ioan Gură
de Aur despre limbă, ca să nu spună mai mult sau mai puțin decât trebuie, ci pe
toate să le spun cu cumpănă, ca să fiu drept fără mare osteneală. Nu spune
Sfântul, cântar să avem limba noastră ca să cântărim cuvintele noastre și să nu
spunem nici mai mult, nici mai puțin, ci numai cele corecte cu acribie? Fiindcă, dacă noi cântărim cu precizie și mare
atenție aurul și alte lucruri, trebuie cu și mai mare atenție și precizie să
luăm aminte la cuvintele noastre. Și încă, părintele meu, cum să nu mă lupt cu
lupul acesta, limba mea, când citesc la Avva Sisoe care zice: „Frate, am
treizeci de ani de când nu mă mai rog la Dumnezeu pentru păcate, ci numai acest
lucru zic în rugăciunea mea: „Doamne Iisuse Hristoase, păzește-mă pe mine, de
limba mea, fiindcă am atâția ani de când mă nevoiesc și iarăși mă poticnesc cu
limba și păcătuiesc”.
În al cincilea rând, leul, părinte, este
inima mea, împotriva căreia duc ziua și noaptea o luptă înverșunată și din
nefericire mă trage cu mare silă la toate cele care vatămă și distrug sufletul
meu. Vezi, părinte, „că toate gândurile omului sunt plecate spre rele din
tinerețile lui”[4] și că inima mea este necurată cum spune Domnul meu: „Din
inimă ies gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii
mincinoase, hule”[5] și că într-adevăr așa este și trebuie să mă ostenesc să o
curăț, cum adeverește proorocul David care zice către Domnul: „Inimă curată
zidește întru mine și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele”[6].
Și în al șaselea rând, slăbănogul este
trupul meu, care niciodată nu se află în aceeași stare. Uneori vrea hrană,
alteori post. Alteori odihnă, alteori tiranie. Alteori căldură, și alteori nu,
și din această pricină sunt silit să am atenția mea întoarsă asupra lui, ca
să-i port de grijă, atât cât este drept, fiindcă și acesta are nevoie să fie
îngrijit cum are nevoie oul de coajă.
Când a auzit acestea egumenul de la înțeleptul
monah s-a bucurat și a zis: „Dacă am face toți ca tine, fiule, să lucrăm, ca să
ne stăpânim patimile și să domolim răul, pe noi înșine adică, pământul s-ar
face cer și toți am fi fericiți și liniștiți”.
Din păcate, iubiților, noi nu lucrăm
pentru noi înșine și societatea noastră a devenit o junglă, deși în rugăciunea
domnească Domnul ne îndeamnă să zicem: „Vie împărăția Ta... precum în cer, așa
și pe pământ”.
Dar unde este timpul pentru sufletul
nostru, virtutea noastră, credința, Hristos, mântuirea sufletului nostru?
Vedeți lumea și toate cele nebune din lume
și păcătoase și cât ne sârguim pentru ele, modă, cafenele, acte, terenuri,
taverne, corupție, dansuri și tot ceea ce are legătură cu trupul. De aceea am
și ajuns atât de jos și trăim ca și cum nu L-am cunoaște pe Hristos și astfel
suntem vrednici de soarta noastră.
De aceea suntem pedepsiți pentru alegerile
și păcatele noastre. Fie să dorim să primim dumnezeiasca luminare, să lucrăm
pentru curățirea simțurilor de patimi, pentru agonisirea virtuților
Evangheliei, ca să avem nădejde de mântuire, cu rugăciunile Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu și ale tuturor sfinților.
[1]
Iac. 3, 2.
[2]
Iac. 3, 6.
[3]
Iac. 3, 8.
[4]
Fc. 8, 21.
[5]
Mt. 15, 19
[6]
Ps. 50, 12
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu