Mircea Dorin Istrate - NU CRÂCNESC ȘI NU FAC NAZURI

 

NU  CRÂCNESC  ȘI  NU  FAC  NAZURI

 

 

 

~*~

 

Noaptea asta îmbrumată, cu parfum de lungă toamnă.,

Ofilit-a trandafiri ce ne-au bucurat privirea,

Triste-s toate, câmpul, lunca,  tristă-mi este și gândirea,

Și-al meu suflet ce de-acuma sângerează ca o rană.

 

Când îmi văz ce-n urmă-mi lasă Doamnă noastră cea țâfnoasă,

Când îmi văz cum desfrunzește preafrumoasa mea pădure,

Cum îmi moare ce-a frăguță, zmeurișul și cea mure,

Ce-i în gândul meu atuncea, să spun, gură nu mă lasă.

 

Nu te am la suflet toamno, că ești mult prea friguroasă,

Și ca hoața, pe-nserate, pas cu pas pe-aicea-mi vii,

Mai apoi, ne-mbii cu prune și cu strugurii dulcii,

Dar ne dai la schimb și mâzgă, vreme rea și ceață groasă.

 

Cum să dai căldura verii pe o vreme zgribulită?

Cum să-ți placă ceața sură pe-nsoritul celei veri?

Cum să schimbi plăcerea nopții cu răceala unei seri

Și o mură de pe vale c-o gutuie îmbrumată?

 

Dar, mă rog, de-așa ni-i datul, zic că suntem... norocoși

Fie cum o vrea cerescul, nu crâcnesc și nu fac nazuri,

V-am spus vouă-așa în șoaptă, ale mele, mici necazuri,

Preaștiind că voi din fire, nu îmi sunteți...pârâcioși.

 

Mircea Dorin Istrate

   

***

 

 

DURERE  MUTĂ

 

E țara în mocirlă, lehamitea-i în floare,

Hoția și minciuna îmi sunt de neoprit,

La capul țării-o șleahtă obtuză și-n lentoare

Conduce pentru sine un neam ce sunt creștini,

Ce-ajuns-a azi o turmă de dus la abatoare

Să fie pentru alții de-apururi jertfitoare,

Să-ndestuleze-n grabă, averi la mulți străini

Iar voi, norodul ăsta, îmi stați de-un veac pe spini.

 

De ce-am ajuns aicea? v-ați întrebat voi oare,

Așa, măcar în treacăt, să știți de un’ vă vine?

Păi nu sunteți voi ceia lipsiți de-orice onoare

Ce v-ați uitat strămoșii, ce v-o-nvățat de bine,

Părinții și în toate de-apururi cel ceresc,

Și datina stăbună și obiceiul care

Ținutu-va-n milenii pe lunga voastră cale,

Legați în legea gliei, aicea-n omenesc?

 

Nu vindeți voi pământul udat de-atâta sânge

De la-nceputul lumii de-a noștri jertfitori?

Și vă mânjiți c-o mită, ce mâna iute-o strânge

Și dați averea țării lăsându-ne datori?

 

Nu ne pătați onoarea plecând prin țări străine

Și-acol vă faceți nume de hoți și criminali,

Și-apoi veniți în țară și lăfăiți în bine

Sporindu-vă puterea pe frică și pe bani?

 

Nu voi plecați urechea la ce promit străinii

În vorbe dulci, frumoase de v-amețesc gândirea?

C-or face și vor drege, c-aici să fie crinii

Din Raiul ce de veacuri visează omenirea?

 

Și dezuniți îmi sunteți, ca deșirata ață,

Deși mai toți vă spus-au: ,, Puterea stă-n unire!”

De jertfă pentru țară niciunde nu se-nvață,

Doar Domnul ne păzește, de vre-o nenorocire.

 

De zeci de ori ales-ați mai rău cum nu se poate,

Și i-ați schimbat pe ceia ce-au vrut vă facă bine,

V-ați pus s-aveți în frunte pe cei ce-au dat din coate

Și v-au promis doar vorbe dulcii, ce sună bine.

 

Ușor plecați urechea la zvon de-mbogățire

Pierzându-vă averea mereu în nenoroc,

Uitând că numai munca cinstită, cu simțire,

E cea care rămâne sub umbră de noroc.

 

Înțelepciunea veche, din vremea dinnainte,

Ce au au cules-o-n viață ai noștri moși, strămoși,

N-o mai băgați în seamă, v-ați scos-o din cea minte

Și-n locul ei îmi pus-ați tot felul de... gogoși.

*

Așa că țineți minte, c-a voastă-i vina toată,

Că voi nemerniciții schimbat-ați rânduiala,

Că voi ales-ați dară în fruntea țări-o șleahtă,

De hulpavi fără seamă ce vor le crească fala.

 

Ei, trădătoare Iude la alții-s închinați,

Și pentr-un pumn de galbeni își vând țara și neamul,

Și-au străinat de-acuma părinții și-a lor frați,

Iar Dumnezeu le este de-o vreme numai banul.

**

Așa că mulți de-ai noștri adusu-ne-au pieirea

Și încă mulți ne-or duce spre zile întristate,

De-aceea vindecarea la noi, îmi stă-n iubirea

Fața de neam și țară, ce ei să ne-o arate,

Și-n rugă de iertare ’nălțată spre ceresc

Și-ntoarcerea la ceea ce moșii ne-au lăsat,

Și-nvăț ne fie vorba, că-n cuibul părintesc

Îmi e vecia lumii, nu prin străini plecat.

***

Mi-e sufletu-n durerea prelungă, grea și mută,

Că mulți de-ai mei, de-o vreme, de neam sau depărtat,

De țara, ce sărmana, cât a putut ne-ajută,

De vatra strămoșească ce-aicea ne-a-nstelat.

 

Noi suntem neam de fală, ce-n fila de istorii

Prin toate cât făcut-am am fost îngloriați,

Voi ceia care astăzi, de-aveți numai orgolii,

Ne coborâți în tină, și-apoi vom fi uitați.

 

~*~

Mircea Dorin Istrate