Lacul
Morii
Poezie
închinată sriitorului
Mărginean Cornel
autorul
cărții
,,Pragul
de piatră al morii,,
~*~
Către
seară, ape-n lacuri nasc o ceață alburie,
Ce vor
crește reci fantome în a nopții reverie,
Înfricând
tot păpurișul când un vânt adie locul,
Ori
vre-un pește-n zbenguială, își încearcă-n zbor norocul.
Mai
apoi, apare luna dintr-o rariște de mal,
Ca spre
ziuă-mi risipească-mi ceața tremurată-n val,
Lăsând
clarul dimineții să cuprindă largul zării,
Coborând
din cer pe humă, duhul blând, al împăcării.
Ziua se
pornește-n grabă, cu mișcare, multă trudă,
Săgetează
rândunele fața lacului cea udă,
Albinuțe,
libelule, beau nectar din cupa florii,
Când,
din dulcea-i adormire, se trezește, roata morii.
Și îmi
macină într-una până când îmi obosește,
Și-n
bătrânele ei scocuri apa-ncet mi se oprește,
Aibă și
ea cea odihnă pentru noaptea care vine,
Să-și
adune iară vlagă, pentru ziua cea de mâine.
*
Mai
trecut-a înc-o noapte, cum trecut-au mii la rând,
Eu, așa
voi ține-o minte într-o tainiță de gând,
O
mirabilă icoană, dintr-un loc ca de poveste,
Ce-a
trecut lumea cu mine și acuma nu mai este.
**
Măcinat-a
ca și mine clipe, zile, ani la rând,
Eu, am
puse-o amintire într-o lacrimă din gând,
Clipă-mi
fie dintr-o vreme, când am fost un tinerel
Și
aici, la roata morii întâlnit-am firicel,
De
codană-nmugurită la întâia ei iubire,
Ce-am
trăit-o împreună, îmbătați de
fericire.
~*~
26.02.2026
Mircea
Dorin Istrate
***
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu