La înmormântarea lui Eminescu
„Era o
frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte
înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea
că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui
sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe
chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”
Așa îl vedea
un contemporan pe Eminescu şi aşa îl văd şi eu cu ochii minţii pe cel care ne-a
făcut să ne simţim mândri că Dumnezeu a hărăzit să fim plămădiți din acelaşi
neam cu el.
Pe 15 iunie
se împlinesc 127 ani de când neînţelesul poet a ferit perdeaua acestui veac,
croindu-şi drum către înălţimi celeste. Aici, în poiana liniştii, la Vovidenie,
ca în fiecare an, îi vom face slujba parastasului, şi după îndătinata rânduială
liturgică, vom intona Lumină lină, cântare pe care poetul a îndrăgit-o, lăsând
prin testament să i se cânte la ceasul vremelnicei despărțiri. Pe o filă de
Ceaslov un ieromonah nemțean lăsa posterității o adnotare impresionantă. L-a
spovedit și împărtășit pe Eminescu. Era în Postul Nașterii Domnului a anului
1887, pe când poetul se afla la ospiciul de la Neamț. Duhovnicul a mai scris în
acea consemnare: „… după spovedanie, mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, Să
mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să
ascult ca în fiecare seară la Agafton cântarea Lumină lină”.
Dacă iubim
pe scriitorii care ne-au făcut viaţa mai frumoasă, ne-au mângâiat clipele de
singurătate prin măiestritele lor rânduri, dacă-i iubim, zic, se cade să-i
„troienim” nu doar cu dulci amintiri, simpozioane şi colocvii; să-i purtăm nu
doar în calendarul cultural al naţiei, ci şi într-un pomelnic al inimii şi, de
ce nu?, chiar în cel de la dumnezeiasca Liturghie. Este, cred, cea mai
convingătoare dovadă de nesfârşită recunoştinţă să ne rugăm şi pentru mântuirea
lor. Și scriitorii au nevoie de mântuire.
Stihuitorul și-a prevăzut clipele
cele din urmă
Din prinosul
de recunoștință pentru Eminescu și opera sa s-au născut și aceste rânduri
închinate celui pe care Dumnezeu l-a sorbit „din popor cum soarbe soarele un
nour din marea de amar”. Ce să scriu despre Eminescu? decât că este în tot în
toate ce e românesc! Că a purtat în generosu-i suflet toată durerea și obida,
dar și toată măreția, sensibilitatea și frumusețea sufletului românesc. Aș vrea
totuși să mă opresc la un aspect mai puțin cunoscut din viața-i zbuciumată, dar
și la dramaticul epilog al poetului neferice.
Pentru că
suntem în preajma zilei în care comemorăm moartea lui Eminescu, ar fi
interesant să ne amintim de participarea acestuia la o înmormântare şi nu la
una oarecare, ci chiar la cea a mamei lui.
Vi-l puteţi
închipui pe Eminescu jelind? A făcut-o cu cea mai deplină simţire. La mijlocul
verii lui 1876, suferinţa mamei lui s-a acutizat. Raluca Iurașcu era bolnavă de
cancer. Înaintea praznicului Adormirii Maicii Domnului, pe 13 august, a adormit
şi maica lui Emin. Răvăşit, cu ochii cei negri ca tăciunele, acum inundați de
amare lacrimi, Eminescu îşi plângea mama. A făcut-o lângă sicriu, dar şi pe
urmă, când, după spusele sătenilor din Ipoteşti, venea la ţintirim, stând în
prelungă reculegere, parcă încercând să ajungă în meditaţie şi recunoştinţă
umbra celei din care pornise. A înmuiat pana în lacrimi şi a scrijelit cu ea pe
hârtie câteva stihuri îmbibate în doruri nesfârșite:
„Pe maică-mea sărmana
atâta n-am iubit-o
Şi totuşi când pe dânsa
cu țărână-a acoperit-o,
Părea că lumea-i
neagră, că inima îmi crapă
Şi aş fi vrut cu dânsa
să mă puie-n groapă […]
Când clopotul sunat-au,
plângea a lui aramă
Şi rătăcit la minte
strigam unde eşti, mamă?
Priveam în fundul
gropii şi lacrimi curgeau râu
Din ochii mei
nevrednici pe negrul ei sicriu.”
Peste 13 ani
Eminescu avea să fie şi el acoperit cu pământul reavăn din cimitirul Bellu.
Despre sfârșitul neînțelesului poet nu se știu prea multe. Cert este că
stihuitorul și-a prevăzut clipele cele din urmă.
De exemplu,
în poemul Mai am un singur dor și-a prevestit sfârșitul în singurătate. Așa a
și fost. În noaptea de 15 spre 16 iunie, joi spre vineri, drumul atât de
zbuciumat din scurta-i viață s-a sfârșit. Nu intrăm în polemica acuzelor și
cauzelor morții poetului. Singur Dumnezeu le știe pe toate și le va judeca după
nesfârșita-I milă și înțelepciune. Neîndoielnic este că nimeni din cei
apropiați nu s-a aflat la căpătâiul suferindului scriitor și nici un medic sau
gardian nu a fost martor al clipei tulburătoarei treceri. S-a stins în
singurătate. Poate că nimeni nu a fost vrednic să-i vadă trupul ostenit de
suferințe cum rămâne în pace, pe când sufletul și-a croit cărare spre drumul
cel anevoios al înălțimilor. Singură poezia i-a fost alături. Reputatul
eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, în lucrarea Cartea trecerii, boala şi
moartea lui Eminescu, afirmă că în halatul poetului mort s-au găsit două
strofe, probabil ultimele sale versuri compuse în durere și deplină revelație.
Unul din catrenele găsite suna așa: Atâta foc, atâta cer/ Atâtea lucruri
sfinte/ Peste’ntunericul vieţii/ Ai revărsat, părinte! La un simpozion dedicat
lui Eminescu, carismaticul părintele Galeriu, interpretând teologic aceste
ultime versuri, a conchis: „teologii români ai vremii nu s-au ridicat până la
gândul exprimat, aici şi în alte texte, de poet. E chiar semnificaţia ultimă a
sacrificiului eminescian primit nu pentru sine, ci pentru neamul său”.
Cu o nefirească grabă, Eminescu fu
așezat în mormânt
Și-a dorit
Eminescu să moară așa de tânăr? Cu siguranță nu! Într-una din însemnările sale,
poetul își prevestea 78 de ani de viață. Cât de multe ar fi realizat! Câte
stihuri ar mai fi așternut pe hârtie, câte gânduri și frământări nu ar mai fi
scris în presa vremii! Câte nu ar mai fi făcut Eminescu de ar fi trăit cât își
dorea! Domnul, se pare, a avut cu el un alt plan. L-a luat exact la jumătatea
drumului pe care îl visa.
De cu seară,
pacientul se plângea doctorului de gardă că se simte năruit. Erau ultimele sale
cuvinte rostite. Medicul l-a sfătuit să se liniștească, pentru ca să poată
adormi. Ba mai mult, i-ar fi înmânat un pahar cu lapte prin vizeta ușii de
metal prin care-l privea cine știe cu ce sentimente, poate de milă, poate de
rutină, poate de iritare că i-a tulburat seara cu vreo dorință banală. Nu avea
de unde să știe sărmanul curant că era ultima dorință, ultima zvâcnire, cea din
urmă tristă constatare care parcă rezuma totul: toate ale acestei lumi s-au
năruit. Eminescu își începea drumul către Demiurg.
Medicii
dimineața au constatat decesul și au dispus un fel de necropsie. I-au scos
creierul pe care l-au trimis la laboratorul Babeş pentru analize. Au lucrat
grosolan căci în sicriu, capul poetului era înfășurat cu o bandă neagră care-i
acoperea și o bucată din cândva luminoasa-i frunte. Doctorul Marinescu de la
laboratorul Babeş va scrie mai târziu unui ziarist ieșean care-l rugase să-i
dea informații despre rezultatele analizei creierului defunctului poet: „din
nefericire nu aș putea să vă dau multe informații în privința creierului
marelui și nefericitului poet Eminescu. Crierul mi s-a adus de la Institutul
Șuțu într-o stare de descompunere, care nu permitea un studiu fin al structurii
circumvoluțiunilor. Creierul era într-adevăr voluminos, circumvoluțiunile
bogate și bine dezvoltate și prezenta ca leziuni microscopice o meningită
localizată în lobii anteriori”.
Parcă cu o
nefirească grabă, Eminescu fu așezat în mormânt sâmbătă. Nu ştim ce a
împiedicat oficierea slujbei de înmormântare după Sfânta Liturghie slujită
dimineață în biserica Sf. Gheorghe cel Nou, acolo unde a fost depus sicriul în
care zăcea, „nemuritor și rece” Eminescu. Din singura imagine păstrată de la
înmormântarea poetului, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin
Jiquidi, se observă că unii aveau în mâini umbrele. Să fi plouat aşa de tare
încât s-a amânat slujba? Augustin Z. N. Pop, în cartea Pe urmele lui Mihai
Eminescu, spune că acea zi a fost ploioasă şi mohorâtă. Era, pesemne,
manifestarea tristeţii naturii care a vărsat lacrimi.
„Posteritatea nu vreau să afle că am
suferit de foame”
Apropiații,
puținii prieteni, dar și cei închipuiți, mulți studenți și elevi ai Școlii
Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat
biserica și curtea acesteia. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova,
îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă
uita”! Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a
ajutat în clipe grele, Veronica Micle. Șapte coroane, din partea Academiei
Române și a câtorva cotidiane, străjuiau sicriul. Pe una din ele scria: „din
partea amicilor”. Gest frumos, dar care ascunde în spatele lui o ciudată
prietenie. Același autor, A. Z. N. Pop, într-o interesantă carte dedicată
vieții lui Eminescu, prezintă un manuscris din Biblioteca Academiei Române care
conține o listă a acestor prieteni de-ai poetului, care, mișcați de o profundă
compasiune, au făcut chetă pentru cumpărarea coroanei. Galanții donatori erau
nume sonore la acea vreme în lumea politică, mari latifundiari, proprietari de
edituri și tipografii, cu mari disponibilități bănești care le permiteau să
cumpere nu doar o coroană, ci poate un întreg cartier din Bucureștiul de
atunci. Și cu toate acestea abia au catadicsit să cheltuiască „fabuloasa” sumă
de 270 de lei pentru florile de pe catafalcul lui Eminescu. Tabelul chiar
prezintă o promisiune neonorată a unui mare politician al vremii. Într-o
confesiune tulburătoare, poetul spunea cu ceva timp înainte de a fi fost
fulgerat de moarte: „…o singură fericire ar renaşte in sufletul meu, dacă aş
putea să ascund nedreptatea. Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de
foame din cauza fraţilor mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea”. Ce „prieteni”
generoși a avut Eminescu!
„Acela ce zace aici, înaintea noastră
n-a fost al nimănui,
ci al tuturor românilor”
Sicriul,
acoperit într-o pânză neagră, purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de
Maiorescu, pentru care defunctul suferise atât de mult. Slujba înmormântării a
fost oficiată de un singur preot care, la final, nu a rostit obişnuitul
necrolog. Răspunsurile la strană au fost date de corul Mitropoliei, dirijat de
C. Bărcănescu, unul din adevărații amici de-ai poetului. G. D. Scraba, în
cartea Amintirea lui Mihai Eminescu, afirmă că la finalul slujbei corala a
interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor, asistența
fiind profund marcată de melodie, dar mai ales de stihuri, care acum deveniseră
parcă un dangăt de clopot ce bătea cadențat la ușa sufletelor celor prezenți.
Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ziarul
„Adevărul”. Spicuim din el câteva cuvinte: „… acela ce zace aici înaintea
noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că
toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă
roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele
amintirii poetului iubit”.
Cimitirul Bellu, parcela 9
După
încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Belu. Sicriul
a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care
însoțea pe Eminescu pe ultimul drum al acestei vieți până la bolțile veșniciei,
se aflau: Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu
Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și
politice a vremii. În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o
nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian, a
rostit un scurt cuvânt evidențiind activitatea jurnalistică a poetului. Între
altele vorbitorul a spus: „…avem dinaintea noastră un cadavru în care a trăit o
comoară de gânduri. Materia își urmează prefacerea sa în nesfârșit”.
Condoleanţele studențimii adunate în număr mare au fost rostite de tânărul
Gheorghe Calmuschi, originar din „Betleemul” lui Eminescu. Prin cuvinte
emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul
celui ce era dus către cimitir: „…Şi noi care te-am iubit şi te-am preţuit atât
de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona
cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult,
cât o lume întreagă”.
Trista
adunare a pornit apoi pe Calea Victoriei către locul dinainte pregătit în
cimitirul Bellu, parcela 9, unde Eminescu a fost coborât în reavănul pământ
pentru a se odihni o vreme. Era spre seară. Soarele cobora către amurg, parcă
vând să imite asfinţitul celui ce ne-a ajutat să înțelegem bătaia inimii, să
cunoaștem alte lacrimi, să deslușim resorturile cele mai adânci ale existenței,
să trăim doruri nesfârșite și iubiri celeste. Nu găsesc cuvinte potrivite de
încheiere. Las versul eminescian să o facă și să redea o fărâmă din taina
clipei:
„Şi când se va întoarce
pământul în pământ,
Au cine o să ştie de
unde-s, cine sunt?
Cântări tânguitoare
prin zidurile reci
Cerşi-vor pentru mine
repaosul de veci.”
***
Comentarii de pe site:
Carmen Paiu · Dubai, United Arab Emirates
FELICITARI
PENTRU ARTICOL!
Isai Romulus · Universitatea de Nord Baia Mare
Este
înbucurator faptul că mai avem oameni care sunt în gradul și doresc să scrie
despre marele EMINESCU.
Stela Stelutza
Un articol
de milioane , am plans si am ramas inca plangand.
Agentu Unu · Sef departament aterizari la
N.A.S.A.
nenorocitii
vremii l-au distrus pe EMINESCU nu boala venerica de care se tot speculeaza ...
serviciile secrete ale vremii au lucrat ca la carte asa cum lucreaza si astazi
si l-au distrus ( distrugere in sensul ca l-au dat afara de la redactia
ziarului timpul) ... cu alte cuvinte a fost parcat pe linie moarta , i s-au
inchis toate usile , a fost marginalizat restul ce a urmat nu mai conteaza ,
chiar renumitul petre carp in timp ce era in germania spunea ,, mai faceti-l sa
taca ... era inconjurat de agenti secreti permanent , serviciile turcesti il
urmareau , cele austro-ungare , cele nemtesti - si ca un amanunt picant se stie
ca renumitul i.l. caragiale fiind agent german ii cotrobaia prin notilele
poetului , serviciile rusesti il urmareau si desigur faimoasele noastre
servicii care trebuiau sa aiba grija ca poetul sa nu supere pe aliatii nostri
(se stie ca era foarte acid in ceea ce scria in ziar la acea vreme .....
Cojocaru Maria · Scoala Posliceala Sanitara
Felicitări
pentru articol.Pe măsură ce îl citeam , mă simțeam tot mai aproape , trăiam în
acele timpuri!Mulțumesc pt ce ați scris!
Sava Marinela
Un articol
profund, care te face sa-l citești și sa-l recitești. Ce bine e să te simți
mândru cât mai des că ești român! Doar EMINESCU o poate face!
Turda Tin · Lucrează la Turda
Felicitari
pentru articol. Eminescu ne face viata frumoasa.
Cornel Romascanu · Executive la BRD Groupe Societe
Generale
Luceafărul
poeziei naționale a împărțit istoria literaturii române în două epoci; înainte
de Eminescu și după Eminescu.Cărțile despre opera sa monumentală realizată doar
în cinsprezece ani,au umplut biblioteci și a fost un izvor mereu viu de simțire
românească.
Diaconu Petrica · Dormans Land, Bromley, United
Kingdom
Da da foarte
frumos articol
Nicoleta Dadinela Butincu · Lucrează la Rome, Italy
Tulburator
pina la lacrimi.felicitari pentru articol.
Teodora Istudor · Liceul "Mihai Eminescu"
Constanta - Promotia 1977
Mulțumesc !
Articolul m-a emoționat până la lacrimi ! Dumnezeu să îl odihnească în pace și
veșnică să -i fie pomenirea ! �
Mihaela Cadar · Institutul Politehnic Iasi
Un articol
scurt, dar cuprinzator despre Eminescu. L-am citit cu mare interes. Dumnezeu
sa-l ierte pe Mihai!
Susman Mariana
Toate
geniile acestui neam au sfarsit in saracie si uitare,fara sa se bucure de
apreciere si glorie in timpul vietii.Si de-a lungul vremurilor..nu s-a schimbat
mare lucru..durerile de atunci ale lui Eminescu privitoare la societate si
ocarmuitorii ei, sunt si durerile noastre in prezent. FELICITARI pentru
articol! Dormi in pace <<LUCEAFAR>>-ul nostru drag!
Bratescu Emilia · Satu Mare
Nemuritor
pentru adevaratii romani!
Marian Iacob · Lucrează la Italia
Sant
multumit pentru articole ce se vorbeste de oameni nationali , gigantii natiunii
romane,
Maria Gabor · Universitatea Spiru Haret Brasov
Doar o
lacrima, pe mormantul lui, si din acea lacrima sa creasca o floare alba, cu
numele floarea nemurii intre muritori.
Cornel Romascanu · Executive la BRD Groupe Societe
Generale
Cu pioasă
recunoștință celui care ne-a lăsat una dintre cele mai fabuloase comori de
simțire și iubire. O flacără eternă, plină de lumină și căldură, chintesență a
spiritualității neamului.
Anica Stoica · Consultant la Herbalife
Mulțumesc
pt.articol...de mult nu am mai plâns, multe nu știam.. nici măcar o slujbă de
înmormântare să nu i se facă? Celui mai Roman dintre români ? Dumnezeu să îi
facă parte în vesnicii !!! E viu în inimile noastre !!!
Angelica Stoican-Oficial · Jurnalism/Spiru Haret
Cand am
citit, am RETRAIT aevea, acele DURERI si CLIPE !!! SUFLET si SPIRIT ALES !!
Vianor Serafimovici
Frumos si
felicitari pentru articol iar Dumnezeu sa-l odihneasca in pace si vesnica sa-i
fie pomenirea !
Corocaescu Vasile · Bucharest, Romania
Felicitari!
Cretu Denisa Maria
MULTUMIM!
Angela Ghervan
"Părinte,
Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să
ascult ca în fiecare seară la Agafton cântarea Lumină lină". Daca dorinta
lui a fost asta, noi de ce nu suntem in stare sa o respectam? Nu am inteles
niciodata cum poti venera un om si totusi sa nu-i respecti ultima dorinta. La
fel am procedat si in cazul marelui Constantin Brancusi... Ce fel de natie
suntem?
Minerva Tripon · Liceul Teoretic Pavel Dan Campia
Turzii
FELICITARI
PENTRU TOT CE ATI SCRIS !
Mariana Marinica · Liceul teoretic mangalia
FRUMOS
ARTICOL !
Leonte Dumitru · Universitatea din Pitesti,
Facultatea de Teologie Pastorala "Sfanta Mucenita Filoteea"
da....
foarte bun articolul
Stefan Mardale · Facultatea Mintalia Sufletoasa
și
Societatea Carpați? și cei doi colegi de acolo? Unul fugit din țară, altul
călcat de tren? Nimic?
Florentina Grecu
Minunat si
de suflet axest articol! FELICITARI!
Adia Holban
Nu as putea
sa spun decat ca ma doare
...de mica
lam iubit in casa treia citeam poezile lui .ptr mine este viu ..un mare om
patriotriot si un poet ce nu sa desavarsit. il iubesc si acum
Teo Trufaș
Nu sunt
cuvinte nici măcar pentru țărâna ce la acoperit și aceea este sfântă.Toata
opera lui fiind nemuritoare!
Mariana Ilica · Laurian botosani
Foarte
interesant articolul despre Eminescu,moartea lui a fost un mare mister.Pacat
mare a facut Titu Maiorescu prin raul tesut asupra lui Eminescu.Poeziile lui
sint comorile noastre nationale
Doina Pop · SEF SERVICIU la Banca Națională a
României
Impresionant
! Tot ce se scrie despre Eminescu este "oda limbii romane " !!!
Felicictari celui care a scris ceea ce am citit !!!
Orest Vascan · Consultant la CRESCENDO, casa de
solutii IT&C
Eminescu a
scris limba romana.
Liliana Stanculescu
Nadajduiesc
sa se bucure de Lumina lina vesnic
Magdalena Iuliana · Roman, Romania
A fost
invidia atat de mare, incat a fost izolat de lume si lasat sa moara? Au fost
contemporanii lui atat de mici la suflet si la minte, incat Eminescu nu a avut
ce manca?
Aceeaisi lume care l-a omorat pe
Ceausescu la omorat si pe Eminescu. Unii sunt inca in viata printre noi si rad
in batjocora. Vina poporului roman este ca nu a cerut sa se faca justitie.
Ambii (si nu numai ei insa sute de romani care au marcat istoria intr-un fel
sau altul) trebuiau judecati in tribunalul tarii inainte de eliminare. Si mai
grav este faptul ca romanul a stat intodeauna pasiv si nu a cerut ca cei care
i-au judecat si executat pe ascuns nu au fost judecati pentru CRIMA, tradarea
constitutiei si a natiunii in final. Agentii straini care sunt infiltrati in
organizatiile romane de conducere trebuie indentificati, luata cetatenia si
trimisi inapoi de unde au venit.
…..Aud!..., foarte greu sa te lupti cu dracul.
