Întâlnirea cu Dumnezeu

Tăcerea lui Dumnezeu

Arhim. Sofronie Saharov

Mulți socotesc tăcerea lui Dumnezeu ca pe o dovadă că Dumnezeu „nu există”, „a murit”.

Dacă însă ne gândim în ce poziție dificilă Îl aducem pe Dumnezeu cu patimile noastre, atunci am vedea că El nu are altă opțiune, decât să tacă. Cerem de la Dumnezeu să ne sprijine în nedreptățile noastre. Nu ne învinuiește pe față. Ne lasă să umblăm pe căile noastre viclene și să secerăm roadele păcatelor proprii.

Dacă însă ne întoarcem la El cu pocăință, atunci vine repede, mai repede decât am așteptat. Fiindcă știe nevoile noastre, de multe ori apucă înainte și le împlinește. De îndată ce rostim în rugăciune cererile noastre, care sunt îndreptățite de realitatea vieții în care trăim, vedem că El deja le-a împlinit. Prin urmare, tăcerea lui Dumnezeu este răspunsul cel mai nobil la nedreptățile noastre.

Întâlnirea cu Dumnezeu

Sfântul Grigorie Palama

         Singura cale pentru o astfel de întâlnire este modul ascetic de viață.

         Calea curățirii lăuntrice, a nevoinței duhovnicești, a studiului, a smereniei, a jertfei, a pocăinței, a lacrimilor, a Rugăciunii minții.

         Toate acestea îl ajută pe om să se curățească lăuntric și să devină vas al Harului necreat. Pe cât se curățește, pe atât se face părtaș la energiile necreate ale lui Dumnezeu, pe atât se sfințește. Apostolul Pavel scrie: „Pe toate le socotesc gunoaie, ca pe Hristos să-L dobândesc”. Această cugetare o au toți cei care râvnesc la desăvârșire.

         Experiența ascetică arată dragostea nemăsurată a omului către Dumnezeu. Este un răspuns al omului la planul dumnezeieștii Pronii, la înnomenirea Cuvântului lui Dumnezeu și la Jertfa Lui. Este calea ascultării față de voia dumnezeiască, din dragoste față de El, Care mai întâi a iubit pe om. Este întâlnirea persoanei omenești cu Persoana Dumnezeiască prin lucrarea Duhului.

         Pentru aceasta și pomenește Numele Celui iubit zi și noapte, neîncetat. Pentru aceasta și invocarea neobosită și vie: „vino și Te sălășluiește întru noi” către Mângâietorul, Care mângâie pe cei orfani, cercetează în singurătate, adumbrește și Se face părtaș prin lucrarea harului; luminează, povățuiește, sfințește și face Împărăția Sa scop și devenire în viața oamenilor.

Comparația

Cel complexat mereu se compară pe sine însuși cu cei din jur. Cel smerit însă nu se compară pe sine cu niciun om. Pentru el nu are noimă așa ceva, fiindcă nu-i lipsește nimic. Doar cu Sfinții se compară și însemnează din când în când pe cărarea sa lăuntrică punctul unde se află.

Care este cel mai important mădular al trupului?

         Odată, pe când eram mic, mama mea m-a întrebat care este, după părerea mea, cel mai important mădular al trupului. La început am crezut că voi afla ușor răspunsul și am alergat la mama plin de bucurie. Atunci descoperisem farmecul și frumusețea sunetelor și i-am spus:

– Cred că sunt urechile cu care auzim.

– Nu, m-a corectat ea, căci în lume sunt atâția oameni surzi care nu aud.

Crescând, continuam să mă gândesc mereu la întrebarea mamei. Când am conștientizat cât de minunat dar este vederea și ce mari posibilități pricinuiește, am alergat la mama – sigur pe mine de această dată – și i-am spus:

– Mamă, cred că cel mai important mădular al trupului nostru sunt ochii cu care vedem.

Atunci mama m-a privit cu dragoste, s-a bucurat că mă preocupa încă întrebarea ei și făcusem un mare progres, dar iarăși m-a corectat:

– Nu, copilul meu, nu sunt ochii, căci în lumea noastră sunt mii de oameni orbi. Mai încearcă.

Am încercat și alte ori și mama se bucura că mă maturizez și progresez, dar de fiecare dată când mă refeream la acest subiect, nu reușeam să aflu răspunsul corect.

Anul trecut a murit bunicul. Ne-a durut pe toți și am plâns. Chiar și tatăl meu a plâns. Și spun aceasta pentru că numai o dată în viața mea l-am mai văzut plângând. Deodată o aud pe mama întrebându-mă:

– Copilul meu, știi care este cel mai important mădular al trupului nostru?

Eu am rămas uimit de întrebare, căci totdeauna credeam că este o glumă din partea mamei și nimic altceva. Văzându-mă uimit, m-a luat lângă ea și mi-a spus:

-Copilul meu, ceea ce-ți voi spune acum este foarte important și vreau să-l păstrezi înlăuntrul sufletului tău. Cel mai important mădular al trupului tău este umărul. Și nu pentru că îți ține mâna la locul ei și se poate mișca, ci pentru că poate ține pe el capul unei persoane iubite, care suferă de durere și plânge. Copilul meu, toți vom avea nevoie de un umăr pe care să ne aplecăm și să ne sprijinim capul în vremea durerii, a întristării și a necazului nostru. Îți doresc ca să ai întotdeauna în viața ta un astfel de umăr, plin de mângâiere pentru cei care vor plânge și vor avea nevoie de umărul dragostei tale pentru a se sprijini. Când vei înțelege aceasta pe care ți-am spus-o acum și vei fi de acord, atunci este semnul că ai maturizat și trăiești corect în viață.

Învierea unui băiat de doisprezece ani

         În parohia Părintelui Alexie a murit un băiat de doisprezece ani. Era un băiat foarte liniștit, acoperit fiind de Harul lui Dumnezeu. Era ca un înger și toți îl considerau așa. Oriunde stătea, răspândea pace. Dacă se auzea undeva discuții mai aprinse sau certuri, copilul mergea acolo și stătea liniștit, fără să spună nici măcar un cuvânt, însă din ochii săi curați ieșea ca o lumină cerească. Când cei care se certau își dădeau seama că acest înger este lângă ei, încetau dintr-odată cearta. Și când se făcea liniște desăvârșită între aceia, copilul zâmbea și pleca în altă parte.

            Oamenii și-au dat seama că acest copil nu mergea fără scop încolo și-ncoace, așa cum făceau ceilalți copii, ci mergea și stătea acolo unde erau certuri și discuții aprinse pentru a le liniști. Pentru a se restabili undeva pacea, era destul să fie de față acest copil, pentru care toți îl numeau îngerașul lor. Și într-adevăr, avea o înfățișare îngerească. Părul, ochii, zâmbetul său, toate îl arătau ca un înger. Când zâmbea, strălucea. Părinții lui erau niște țărani simpli și-l iubeau nespus de mult. Dar și toți sătenii îl iubeau mult pe acest copil, îl iubeau mai mult chiar și decât pe proprii lor copii.

            Odată în sat a avut loc o mare sărbătoare. Cu prilejul acestei sărbători care a durat mult, sătenii s-au îmbătat, iar după beție au făcut și multe alte păcate și necuvioșii în satul lor. Din această pricină, copilul despre care ne este cuvântul s-a îmbolnăvit grav din pricina mâhnirii și peste câteva zile a murit. Când s-a aflat în sat vestea morții copilului, sătenii s-au trezit din beția lor și au început să jelească. Fiecare se învinuia pe sine, considerându-se vinovat de moartea copilului și socoteau că moartea lui este ca o pedeapsă pentru depravarea lor. Femeile bătrâne, tânguindu-se pentru acest rău ce a venit peste satul lor, s-au adunat la casa părinților copilului, căindu-se cu durere pentru necuviințele lor.

Copilul era întins în sicriu și părea ca un viu. Un zâmbet era așternut pe buzele lui. Era o mustrare tăcută, dar dureroasă pentru păcatele sătenilor. Toți cei care-l priveau, își plecau îndată capetele lor de rușine și plângeau.

O săptămână întreagă, în care toți au plâns pentru păcatele făcute la sărbătoare și care pricinuiseră moartea copilului, trupul său a rămas neîngropat. A început să prezinte stricăciune și pete verzui la mâini, fără ca trupul copilului să miroase. Apoi au dus sicriul la biserică și Părintele Alexie Gneusev a început să cânte slujba înmormântării. Din pricina plânsului, Părintele Alexie cu multă greutate a sfârșit Slujba.

Era ora 17:00 și trebuia să se dea ultima sărutare. Este cu neputință de descris ce se petrecea în biserică. Se auzeau numai glasuri de jale și plânsete. Toți își băteau piepturile și fiecare se acuza pe sine, numindu-se vinovat de moartea copilului. Părintele Alexie stătea în Sfântul Altar, înaintea Sfintei Mese, cu mâinile ridicate și a îndrăznit să facă următoarea rugăciune către Dumnezeu în auzul tuturor celor care erau în biserică:

 – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, vezi că nu am putere în mine să dau ultima sărutare acestui copil! Nu îngădui ca eu, un om bătrân, preotul și robul Tău, să rămân rușinat față de cei din biserică, pentru că vrăjmașul neamului omenesc își va bate joc de mine, slujitorul Tău, căci am întrerupt slujba din pricina neputinței mele. Însă aceasta este peste puterile mele. Auzi tânguirile poporului Tău care se pocăiește, vezi durerea inimii acestor părinți și ascultă, Doamne, cererea mea, rugăciunea unui preot bătrân: Nu ne lipsi de cele pe care ni le-ai făgăduit pentru îndreptarea noastră, pentru învățătura noastră și pentru slava Sfântului Tău Nume! Nu ne-ai spus, Doamne, că ne vei da orice vom cere de la Tine cu credință? Nu Tu, Doamne mult-milostive, ne-ai spus: „Cereți și vi se va da vouă!”? O, Dumnezeul meu preadrepte, în biserică nimeni nu se poate apropia de acest copil ca să-i dea ultima sărutare. Eu sunt un om bătrân, dar nici eu nu am această putere… O, Dumnezeul meu, milostivește-Te de noi! Auzi-ne, Doamne Dumnezeul nostru!…

Apoi a tăcut. Peste puțin preotul a căzut în genunchi înaintea Jertfelnicului și a strigat cu glas mare:

 – Da, Doamne, însă înviază acest copil, pentru că nimic nu-Ți este cu neputință! Tu ești Domnul nostru, Chivernisitorul nostru… Te rog, nu cu mândrie, ci cu smerenie Te rog…

Atunci s-a arătat ca o strălucire de fulger și s-a auzit un zgomot puternic ca răspuns la rugăciunea bătrânului preot, care stătea în genunchi înaintea Sfintei Mese. Apoi s-a ridicat și privind înapoi, îl vede pe copil stând drept în sicriu și privind în toate părțile. Când preotul l-a văzut pe copil înviat, a căzut iarăși în genunchi înaintea Sfintei Mese și plângând, a început să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru minune. După aceea iarăși s-a ridicat și, fără să spună ceva, s-a îndreptat spre sicriu. Nu se putea descrie bucuria tuturor celor care l-au văzut pe copil înviat. Străbătând cu multă greutate prin mulțime până la sicriu, a luat copilul în brațe, l-a dus în Sfântul Altar, l-a pus pe un scaun și l-a împărtășit cu Preacuratele Taine, după care l-a dat părinților lui.

După ce toți au plecat la casele lor, Părintele Alexie a mai rămas în biserică. Emoția lui era atât de mare din pricina celor petrecute, încât îi era cu neputință să plece. A citit Acatistul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, apoi, într-un târziu, a plecat. Vreme de o săptămână, profund cutremurat, a zăcut bolnav la pat.

După minune, Părintele Alexie a mai trăit trei ani. Copilul a mai trăit șase ani după învierea sa, după care a adormit la vârsta de optsprezece ani.

Atât de mare este puterea rugăciunii! Atât de mare este îndrăznirea pe care o are un preot sfânt înaintea lui Dumnezeu!

Sursa: Cartea „MUCENICI, MĂRTURISTORI ȘI ASCEȚI DIN BISERICA ORTODOXĂ RUSĂ ÎN SECOLUL XX” de Ierom. Damaschin Orlovski, Tver 1992.

Sfântul Nectarie a slujit Sfânta Liturghie în locul preotului bolna

Într-o parohie ortodoxă dintr-un oraș din America, într-o duminică enoriașii îl așteptau pe preotul lor să vină la biserică, însă părintele nu mai apărea… Peste puțin timp, oamenii au văzut că vine un alt părinte, cu părul alb, care le-a spus:

‒ Bună dimineața, copiii mei, ce faceți? Părintele vostru paroh s-a îmbolnăvit, de aceea am venit eu să vă slujesc Sfânta Liturghie.

După terminarea slujbei, un credincios s-a oferit să-l găzduiască pe părintele nou în casa sa. Acela însă i-a spus:

‒ Îți mulțumesc, dar trebuie să plec, pentru că am treabă.

‒ Dar de unde sunteți, părinte?

‒ Sunt din Grecia.

‒ Și acolo unde locuiți?

‒ Locuiesc în Eghina și mă numesc Părintele Nectarie. Dacă vreunul dintre voi va veni în Grecia, să treacă prin Eghina și acolo mă va găsi.

Astfel s-au despărțit.

S-a descoperit mai apoi că părintele acela fusese nimeni altul decât Sfântul Nectarie, care s-a grăbit să înlocuiască preotul bolnav, pentru a nu rămâne credincioșii fără Sfânta Liturghie.

(Această minune este relatată de către Gheronda Emanuil Grigoriatul)

Sursa: www.doxologia.ro

Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda