Profeţie valabilă - MERIDIANUL

“Pe cât se poate omeneşte prevedea literatura românească..., va începe sub auspiciile geniului eminescian”-T. Maiorescu.

La un secol distanţă, profeţie valabilă.

Nu cred că după 60 de ani de muncă impreună cu elevi și tineri, ar putea cineva să mă bănuiască de... ne-știință într-ale recepției (și difuzării) actului de cultură și punctual, actualitatea celui mai mare poet român, emblemă creatoare a neamului pe care-l reprezentăm. INCĂ ! Ce-i drept, mai sunt unii care nu văd atacul criminal aspra limbii naționale, disoluția națiunii, întunecarea statalității, dispariția specificului românesc într-un europenism imediat și o globalizare într-un orizont clar vizibil; îi tot dau înainte cu „oaza de latinitate” care s-a tot menținut peste 2000 de ani, că „poporul român nu piere”! Parcă n-am avea la îndemână relativ recenta istorie a dispariției amerindienilor, pieilor roșii, indienilor americani, a altor popoare sau grupuri etnice... (Când încă nu erau asemenea mijloace de comunicare, propagandă și impunere a forței banului!).

Ce se întâmplă acum este surparea fundamentului unui edificiu de simțire și creație clădit sub furtunile istoriei milenare, când, totuși, s-a păstrat unitatea de limbă, de teritoriu, de tradiții, mai précis a fost posibilă păstrarea acestor componente social-culturale individualizatoare.

Dezvoltările tehnico-științifice din ultimele decenii deschid foarte larg porțile comportamentului uman etalon, a unui limbaj comunicațional model (și unificator), a unor cerințe publice neindividualizate, a aplatizării nivelurilor de gândire și creație. Ce se va mai inventa în viitor nu va mai putea fi fără computer, telefon, imagine video. Ce se va crea în domeniul spiritual-afectiv (arte vizuale, creație literară, folclor, sport, chiar) va fi sub cerința nevoii de înțelegere peste tot în lume, deci o sărăcire voită a nuanțelor, particularităților, dialectelor, individualităților. Pentru că toți trebuie să se facă înțeleși, cunoscuți, apreciați, receptați, comercializați, pe un întreg pământul, din ce în ce mai mic. Banul nu mai este astăzi „o patimă” ci scop și necesitate pentru existență, prin urmare preocupările care n-aduc subzistența sunt pe cale de dispariție.

Preocupările literare devin expresii absolut individuale și clar, neprofitabile într-un capitalism din ce în ce mai consolidat. Așa putem constata lesne cultura video în rândurile populației, lipsa ambițiilor și visurilor în mulțimea școlară, tocirea îndrăznelilor vârstelor. Cu greu descoperim că vreun tânăr visează să ajungă alt Eminescu?! Foarte greu implementăm dorința de cultură personală când idea de pregătire multilaterală lipsește. Tot cultura banului e la putere !

Sărbătorim pe Poetul nepereche într-un câmp de indiferență din ce în ce mai cuprinzător: școala face cât poate (din ce în ce mai puțin), societatea civilă rămâne activă și chiar foarte productivă prin generația expirată, statul nu asigură destul pentru rezistență împotriva curentului. Generația nouă nu are timp de poezie și nici n-o să-l mai aibă ! E evident că NE ÎNDREPTĂM SPRE UN NOU TIP DE CULTURĂ. Va cuprinde și imaginea artistică, la noi îl va include și pe Eminescu ?

Iarăși poate fi clar: importurile cultural-creative vor elimina multe valori autohtone, chiar mari valori ca Alecsandri, Blaga, Camil Petrescu și mai ales, Mihail Sadoveanu (că nu mai avem nevoie de o istorie a neamului, un limbaj „învechit” oricât ar fi el de expresiv, devenit nefuncțional). Tematica bogată (cosmogonia, istoria, iubirea, natura, Folclorul-condiţia genului), dar mai ales poezia eminesciană își poate păstra actualitatea? Până la urmă aceasta e problema cu EMINESCU cel care, sigur, ne poate reprezenta o vreme în Agora lumii; unde și Dante, Goethe, V.Hugo, Shakespeare etc., etc., tind să dispară în competiție cu fotbalul sau industria sexului... „De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi...”, de ce banul impune îndepărtarea de condiția umană, de ce nu putem influența acest mers către modificarea esenței umane... iată, ne întrebăm, acum când ne gândim la Statuia creativității naționale (un Eminescu uriaș) la baza căreia sunt ape tare învolburate. Cine nu vede, cine nu poate să priceapă, cine nu reclădește simbolul menit să ne asigure cel puțin o părticică din nemurirea românească (...ce o să pățească?), nu e de-al nostru, nu e român !?

Pe 15 ianuarie (2017) să mai depunem flori și spirit la POETUL care ne reprezintă în ISTORIA culturală a lumii cu simțirea noastră a tuturor celor dintre granițele limbii române ! (8 ian.2017)

Prof. dr. Dumitru V. MARIN