CARAGIALE ŞI DUMNEZEU

Poemul este o meditație amară, profundă, plină de un umor dulce amestecat cu o  melancolie  amară asupra  istoriei neamului nostru, asupra metehnelor și defectelor poporului român,  care nu a învățat nimic din tragediile prin care a trecut. De aceea Dumnezeu și sfântul Petre  încercând să îl salveze prin corijare își pun întrebarea dacă poporul român poate fi salvat. Poemul  „CARAGIALE ȘI DUMNEZEU” ne pune tuturor întrebarea, se poate poporul român schimba,  poate  el fi  schimbat ? Se poate salva  poporul român în istorie ?

CARAGIALE ŞI  DUMNEZEU

Ia du-te Sfinte Petre şi vezi ce mai e pe pământ,

I-a zis   Dumnezeu,

Ce mai fac noroadele mele

Pentru că aud prea multe jelete şi ţipete, şi mai mult decât toate,

mă asurzeşte zăngănitul de arme.

I-auzi ce bubuie tunurile, şi ce mai plâng bietele mame şi bieţii copilaşi!

Vezi ce mai fac popoarele ălea,

Că le aud numai plângând şi gemând…

Bine, Doamne, mă duc, a zis Sfântul Petre, oftând, care era

şi aşa destul de amărât şi obosit.

Şi a coborât Sfântul Petre pe pământ,

Şi a luat-o el aşa cu toiagul în mână.

Mergea săracul cât era ziua de mare,

Uneori, când mai întâlnea câte un amărât mai stătea de vorbă cu el,

Îl întreba ce mai e pe la ei prin sat,

Cine a mai murit, cine s-a mai însurat,

Dacă oamenii s-au făcut mai buni,

Dacă se duc  la biserică, dacă se spovedesc,

Când îi era sete se mai oprea pe la câte o fântână,

Şi se uita lung la ea, nu ştiu ce vedea el la fântâna aceea…

Câteodată mai înnopta pe la câte un ţăran

Bun la suflet, care-l mai punea şi la masă,

Ia, omule călător şi mănâncă şi dumneata, că ai fi obosit de atâta drum,

Îţi dăm ce avem şi noi, o strachină de făsui, cu o ceapă, cu

O bucată de turtă ori de mămăligă,

O bătrână i-a dat chiar şi o strachină cu zeamă de varză…

Ba de câteva opri Sfântul Petre

A înnoptat la marginea unui lan de porumbi,

Că nu l-a mai adăpostit nimeni,

Ori la marginea unei păduri,

Cu maţele ghiorţăindu-i de foame, sărmanul,

Dacă în ziua aceea nu a avut norocul  să întâlnească un om milos,

Îşi punea săracul sub cap traista goală prin care sufla vântul

Şi se culca pe pământul gol,

Ca să se învelească şi el cu bucata aia de cer,

Noroc că adurmea pe dată şi nu mai tremura de frig.

Hai, hei, hei şi după ce a bătut el cu piciorul, că i s-au tocit o mie de părechi

De opinci, toate ţările,

Şi a stat de vorbă cu oamenii prin sate şi prin târguri,

Şi a stat de vorbă cu popoarele, cât a putut şi el să stea de vorbă,

Că de acum Sfântul Petru era cam bătrân,

A luat-o pe potecă în sus să ajungă la rai,

Să-i raporteze lui Dumnezeu ce a văzut pe pământ

Şi s-a întors săracul Sfântul  Petre la Dumnezeu

Dar era şi mai trist şi mai amărât, aproape că îi venea să plângă,

Piciorul drept îl cam târâia, că nu era sigur pe el deloc

Şi mâna dreaptă abia mai ţinea toiagul…

Ei, ce e, Sfinte Petre, pe pământ ?, l-a întrebat Dumnezeu,

Uitându-se la el foarte îngrijorat.

Sfântul Petru s-a aşezat jos cu mare greutate, să-şi tragă sufletul, săracul,

Pentru că era obosit de atâta drum,

Apoi şi-a şters o lacrimă cu mâna stângă, când şi-a întors Domnul capul într-o parte,

Ca să nu-l vadă cum plânge…

Ei, sfinte Petre, l-a întrebat Domnul din nou,

Ce ai văzut pe pământ, că văd că nu eşti în apele dumitale ?

Mai aşteaptă-mă, Doamne, număi o ţâră, să măi îmi trag şi eu sufletul,

A oftat Sfântul Petre,

Bine, a zis Domnul, privindu-l şi oftând şi El,

Te măi las…

Apoi, Doamne, a vorbit Sfântul Petre într-un târziu,

După ce a tras o gură de aer în piept mare cât un văzduh,

Ce am văzut eu pe pământ nu este bine,

Oamenii, în loc să se facă măi buni, măi miloşi,

S-au făcut mai vicleni, mai pizmaşi, mai păcătoşi,

E multă prostie şi răutate pe pământ, Doamne, multă lăcomie,

multă  hoţie, multă duşmănie…

Aşa este, a oftat Dumnezeu, lăsându-şi capul în jos de durere şi de supărare,

Mă aşteptam la asta, a mai oftat el încă o dată, că s-a stârnit un vânt în rai, mai să-l

Ia pe Sfântul Petre pe sus,

Care era prea slăbit de la drumul pe care-l făcuse…

Auzi, Sfinte Petre, a Vorbit Domnul după ce a oftat de mai multe ori

Uitându-se cu durere la Sfântul Petru,

Da, care este cel mai amărât şi cel mai amărât popor de pe pământ ?

Măcar pentru acesta să mai facem ceva…

A, Doamne, a zis Sfântul Petru, după ce a oftat şi el o dată lung de tot

Cel mai amărât şi cel mai amărât popor de pe pământ,

De departe este poporul român…

Domnul când a  auzit lucrul acesta a făcut o dată hîîîîîî,

Ca şi cum i-ar fi dat cineva cu parul în cap,

Ochii i s-au făcut mari în orbite,

Şi Domnul a rămas aşa mult timp cu chipul alungit şi cu ochii cât cepele,

Ai, Sfinte Petre, am auzit eu bine sau mi s-a părut ?

Şi Domnul a rămas aşa mult timp cu ochii mari privind la Sfântul Petru…

Ba nu ţi s-a părut, Doamne, deloc, a oftat iar Sfântul Petru,

După ce Domnul mai oftase o dată lung de tot,

Ăsta este adevărul gol, goluţ,

Ăl mai amărât şi ăl mai amărât popor de pe pământ este poporul acesta, poporul român, Doamne,

Şi Sfântul Petre a oftat din nou,

Uitându-se la Dumnezeu cu o milă sfâşietoare….

Păi cum aşa, Sfinte Petre, şi-a revenit Dumnezeu după mult timp,

Păi nu l-am dat românilor pe Mihai Viteazul ca să-i unească şi să facă din ei

O Ţară mare şi puternică, să nu-i mai calce

Alţii în picioare ?

Ba da, Doamne, număi că nu au avut grijă de el

Şi l-au lăsat pe ticălosul acela de Basta să-l omoare, care acum zace pe fundul iadului,

Unde îl mănâncă şi îl chinuie viermii rozând din el…

Bine, dar după asta le-am trimis un Sfânt

Pe Constantin Brâncoveanu…

Aşa este, Doamne, număi că unchiul lui,

Stolnicul învăţat Constantin Cantacuzino, fratele mamei lui Brâncoveanu,

Unchiul lui, cum ar veni,

L-a vândut turcilor ca să-l pună în locul lui Domn în Ţara Românească pe fiul său, Ştefan.

Aha, a zis Domnul icnind, după ce a oftat iar lung, clătinând trist din cap.

Bine, dar apoi nu l-am trimis pe Tudor Vladimirescu să-i ridice la luptă şi să-i alunge pe turci ?

Ca să poată să îşi pună Domni pământeni?

Aşa e, Doamne, şi-a şters Sfântul o lacrimă care-i aluneca pe obrazul stâng,

Dar aşa după cum ştii şi Sfinţia Ta, Doamne, căpeteniile lui Tudor l-au trădat şi l-au vândut vicleanului dar Ipsilante cu grecii lui,

Care l-au tăiat în bucăţi şi l-au aruncat într-o fântână lângă Târgovişte.

Şi unde este tâlharul acesta netrebnic de Ipsilante ? a scrâşnit  Domnul din dinţi,

mânios foarte.

Unde să fie, Doamne,  a oftat iar Sfântul Petru, zace pe fundul iadului, băgat până la gât în smoala fierbinte,

Împreună cu asasinul lui Burebista, cu trădătorii lui Decebal, cu toţi trădătorii acestui neam nenorocit, Doamne, aşa cum se cuvine…

Şi pe Tudor Vladimirescu l-au trădat şi l-au omorât ? s-a mirat Domnul, oftând

Şi clătinând a mare durere din cap…

Bine, dar l-am trimis apoi pe Bălcescu, un om învăţat ca să-i înveţe pe români,

Să-i lumineze, să le arate calea pe care să meargă ?

A, Doamne, l-au băgat în puşcărie la Mărgineni,  când era un copil, unde s-a îmbolnăvit de tuberculoză, săracul,

Şi a murit tânăr de tot…

Bine, dar nu le-am dat apoi un Domn bun, cu dreptate, care să unească Ţările Române,

Să fie şi  ei, românii, o ţară mare şi bogată, în rândul oamenilor ?

Aşa e, Doamne, a oftat Sfântul Petre…

Numai că bietul Cuza, după ce a unit Ţările Române,

A căzut şi el în păcat, Doamne,

Iar prietenul lui Kogălniceanu şi liberalii l-au trădat şi l-au obligat să abdice…

Şi pe acesta l-au trădat !… a oftat Dumnezeu, acum şi mai întunecat la chip.

Bine, dar după Cuza le-am dăruit românilor pe cea mai mare minte pe care a ivit-o

Pământul acesta,  pe  marele Poet Mihai Eminescu

Cel care le-a arătat românilor Calea pe care să meargă şi le-a arătat şi greşelile şi viciile, ca Să se îndrepte! Ce a mai biciuit el lichelismul şi demagogia politicienilor !

Degeaba, Doamne, l-au asasinat şi pe Eminescu…

Ăhă, hăăă, să fie Sfinţia Ta sănătos, Doamne, cum l-au lucrat Titu Maiorescu şi francmasonii lui pe sărmanul Eminescu,

Şi i-au înscenat cum că ar fi nebun, fără să fie, săracul de el, iar apoi l-au omorât

Doctorii dându-i mercur într-o cantitate prea mare, făcându-i injecţii cu mercur…

Domnul a făcut ochii mari,

I-a venit să urle de durere, dar i s-a oprit urletul în gât

Şi a rămas aşa împietrit cu ochii mari cât roata carului…

Bine, dacă nici de la Bălcescu, nici de la Eminescu nu au învăţat  românii nimic,

O să le trimit atunci pe Caragiale, care va scrie o operă în care îi va beşteli în toate felurile,

O să-i facă de râs cum nu i-a făcut nimeni,

Or să se vadă în opera lui Caragiale ca într-o oglindă,

Şi oglinda asta le va arăta în toate zilele şi în toţi anii defectele pe care le au românii…

Şi le-o fi şi lor ruşine…

S-a lăsat atunci o tăcere de moarte,

Care s-a auzit trosnind ca gheaţa aia care se rupe, în tot raiul…

Nu îndrăznea nici unui dintre ei să spună ceva….

Şi dacă nici de la Caragiale nu or să înveţe nimic, românii, Doamne, şi nu o să le fie ruşine Deloc

Şi or să rămână  la fel, plini de defecte şi de păcate,

Ce te faci, Doamne, atunci ?

Domnul s-a  întristat deodată şi mai rău, căzând pe gânduri,

Avea chipul  tare întunecat şi încruntat,

Şi pe obraji i s-au văzut lacrimile cum îi curgeau pe barbă în jos.

Dacă nici după ce or să citească Opera lui Caragiale nu or să se schimbe,

Să ştii că le trimit românilor un Război Mondial,

Ca să se înveţe minte…

Iar s-a lăsat o tăcere grea ca plumbul şi întinsă ca o câmpie îngheţată….

Timpul parcă se oprise în loc.

Şi dacă nici după ce le dai un Război Mondial, Doamne,

Nu or să se schimbe românii, ba chiar s-ar putea să intre stricăciunea şi mai rău în ei ?

Domnul a tăcut mult timp… Privea în pământ ca şi cum i-ar

Fi  fost gândurile în altă parte, ai fi zis că uitase de tot de El. Numai ofta din când în când

Amărât rău de tot…

Şi dacă nici după Primul Război Mondial nu

Or să se schimbe românii în bine, Doamne ? a îndrăznit sfântul Petru să-l trezească pe Dumnezeu din gânduri…

Domnul s-a trezit cu greu din gândurile lui, a oftat prelung

Şi apoi iar  a mai stat aşa negru de supărare preţ de un conac de zi fără să spună nimic…

Dacă nici după Primul Război Mondial românii nu or să se înveţe minte şi

Nu or să se schimbe, a oftat Domnul

Mai mult gemând de durere, atunci o

Să le trimit pe cap Al Doilea Război mondial,

Că poate s-or  face mai buni…S-or trezi şi ei la realitate… Aici Domnul a început

Să plângă încet…

Şi dacă nici după al Doilea Război Mondial

Nu or să se facă mai buni, Doamne ?, iertată să-mi fie îndrăzneala,

Dar eu aşa gândesc.

Domnul a oftat şi mai adânc şi mai îndurerat

De s-au cutremurat cerurile şi pământul,

Lăsându-şi capul şi mai jos, ca să-i curgă lacrimile în barbă…

Tare rău îmi pare de poporul acesta, Doamne,  a oftat şi sfântul Petru după mult timp…

Apoi s-a pomenit iar întrebându-L pe Dumnezeu:

Şi dacă nici după Al Doilea Război mondial nu or să se schimbe, Doamne ?

Dar nu şi-a dus gândul mai departe de frică…

Dacă nici după al Doilea Război mondial nu o să se schimbe,

A izbucnit Domnul într-un târziu, cu barba tremurându-i de mânie şi de plâns, atunci o să le Trimit pe cap comunismul.

Cu acesta sigur or să se înveţe minte…S-a lăsat iar o linişte de mormânt în tot universul. Pe pământ nici furnicile nu mai mergeau, nici firele de iarbă nu se mai clătinau

Nici râurile nu mai curgeau…

Şi dacă  nici după ce le dai Comunismul, ciuma  roşie pe cap, Doamne,

Nu or să se schimbe ? a îndrăznit sfântul Petre, într-un târziu,

Că s-a speriat şi el sărmanul, că-l luase gura  pe dinainte şi vorbise  fără el.

Domnul a  stat aşa un timp, ca şi cum ar fi fost

Ameţit, şi-a  ridicat negru de durere privirea uitându-se în depărtare,

În timp ce lacrimile

Îi curgeau şiroaie din barbă de ziceai că e un burlan de la vreo straşină….Apoi a

Scos un urlet atât de tare că mai multe constelaţii  s-au cutremurat şi

S-au prăbuşii în univers, şi a început să plângă în hohote şi să jelească  atât de tare că

Se auzea în tot universul…

Nici sfântul Petru nu a mai aşteptat mult şi a început şi el

Să se jelească şi să urle de durere

De parcă  se întreceau amândoi care urlă mai tare.

POSTAT AZI 21 . 11. 2016    ȘTEFAN DUMITRESCU