“Legi eterne mişcă universul de-asupra noastră, legi
eterne conduc şi societăţile omeneşti. Suntem mici pe un glob neînsemnat în
univers, dar inventăm mereu mijloace ca să ne facem viaţa grea şi dureroasă.
Deşi ne dăm seama că viaţa-i ceva accidental, nu uităm patimile care ne mişcă. E în sufletul omenesc o ordine de lucruri tot atât de fatală ca şi aceia din lumea mecanică, şi astfel evenimentele care sgudue istoria sunt inevitabile ca şi evenimentele în constelaţia cerească.
Deşi ne dăm seama că viaţa-i ceva accidental, nu uităm patimile care ne mişcă. E în sufletul omenesc o ordine de lucruri tot atât de fatală ca şi aceia din lumea mecanică, şi astfel evenimentele care sgudue istoria sunt inevitabile ca şi evenimentele în constelaţia cerească.
Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale şi o
comparăm eu nestatornicia sorţii omeneşti, am putea crede că altceva se petrece
în ceruri, altceva pe pământ. Cu toate acestea precum o lege eternă, mişcă
universul deasupra capetelor noastre, precum puterea gravitaţiunii le face pe
toate să plutească cu repejune în chaos, toţi astfel alte legi, mai greu de
cunoscut, dar supuse aceleiaşi necesităţi, de la care nu este nici abatere,
nici excepţie, guvernează oamenii şi societăţile.
Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în
univers,a cărui an întreg de câteva sute de zile nu e măcar un ceas pentru anul
lui Neptun de şasezeci de mii de zile, totuşi ce multe şi mari mizerii se
petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre
a-şi face viaţa grea şi dureroasă!
S’ar crede că cu cât cunoştinţele înaintează, cu cât omul
câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu, ar
scădea deşertăciunea care este isvorul urei şi al desbinărilor; că
încredinţându-se că nu numai nimic este, ci chiar mai puţin decât nimic, de
vreme ce viaţa omenirei întregi este ceva accidental şi trecător pe coaja
pământului, mintea lui va fi isbită cu atâta adâncime de acest mare problem,
încât să poată uita patimele mici cari-l mişcă, mai puţin înseninătoare decât o
picătură în ocean, de cât o clipă în eternitate. Dar nu este astfel.
Se vede că aceeaşi necesitate absolută, care dictează în
mecanismul orb al gravitaţiutnii cereşti, domneşte şi în inima omului; că ceea
ce acolo ni se prezintă ca mişcare, e dincoace voinţă şi acţiune şi că ordinul
moral de lucruri e tot atât de fatal ca şi acel al lumii mecanice.
De aceea vedem că marile evenimente istorice, răsboae
cari sgudue omenirea, deşi par a atârna de decretul unui individ, sunt cu toate
acesteia tot atât de inevitabile ca şi un eveniment în constelaţiunea cerească.
E drept că cei vechi n’aveau cuvânt de-a pune oroscopul şi de-a judeca după
situaţiunea aparentă a luminilor ceea ce se va petrece odinioară pe pământ, dar
cu toate acestea, în naivul lor chip de-a vedea se ascundea un adevăr, acela,
că precum o constelaţiune e dată cu necesitate, tot astfel evenimentele de pe
pământ se’ntâmplă într’un şir, pare că de mai nainte determinat.
Dacă, după constelaţiunea împrejurărilor celor din urmă,
am pune oroscopul anului ce vine, nu multă speranţă ne-ar inspira, nu multă bucurie
ne-ar face. Din nou chestiunea Orientului sau mai bine a împărţirii împărăţiei
otomane e obiectul ce preocupă lumea politică şi se poate ca evenimentele din
Egipet să fi fost cel dintâiu stadiu al desfăşurării chestiunii. În adevăr după
înfrângerea insurecţiunei, a început a se desemna cu claritate alianţa
austro-germană şi a se da pe faţă înarmările Rusiei.
Franţa, gata a fi privitoarea interesată la uriaşa
ciocnire dintre lumea slavă şi cea germană, gata chiar a participa – şi fata
favebunt – pierdut însă tocmai în preziua anului nou pe bărbatul care
reprezenta politica ei de acţiune. Cu toate acestea, nu credem ca moartea unui
om, oricâtă însemnătate suspensivă ar avea pentru evenimente, să le poată
înlătura cu totul.
În acest conflict, pe care viitorul îl indică cu
claritate, ce se va alege de cei mici? Poporul nostru mic este pus
tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a
întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare
norocul răsboiului, oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor,
rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preiponderanţe politice,
pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală.
Oare în preziua unor evenimente, determinante pentru
soarta noastră, fac bine oamenii ce ne guvernă de-a pune chestiunea revizuirii
constituţiei? Fac bine a propune excluderea din viaţa publică a elementelor
celor mai luminate ale poporului, cari s’au dovedit în toţi timpii a fi şi cele
mai patriotice, prin suprimarea colegiului I?
Nu numai că nu fac bine, dar chiar şeful acestui guvern a
recunoscut-o aceasta, căci însuşi tindea la amânare reformelor, întemeindu-se
pe probabilitatea evenimentelor, ce bat la poarta cetăţii noastre. Cu toate
acestea curentul fatal de înoituri, care e caracteristic pentru epoca de
spoială în care trăim, împinge pe majoritate la punerea unor chestiuni ce nu
pot decât să turbure ţara şi să accentueze deosebirile de interes şi de partid
între oameni.
Cu părere de rău cată să constatăm că, cu toată
bătrâneţea prematură a năravurilor, inteligenţa politică a acestei ţări arată
uneori semne de copilărie. Ca un sfinx, mut încă şi cu ochii
închişi, stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis,
că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va
fi în stare să le deslege.
Iar Edipul destinelor noastre se uită în faţa acestui
sfinx, şi în loc de a fi pătruns de seriozitatea adâncă, tragică poate a
fizionomiei lui, el s’apropie de monstru pentru a-i răspunde cu… jucăriile
noastre constituţionale… Fără îndoială ceea ce are să se’ntâmple se va
‘ntâmpla, dar e păcat şi nu e demn ca atunci, când timpurile sunt foarte
serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru.”
Articolul “La
un an nou”, scris de Mihai Eminescu, a fost publicat în “Timpul”, la 1 ianuarie
1883
Scenariul din spatele „Luceafărului“: durerea lui Eminescu după
descoperirea amantlâcului dintre Caragiale şi Veronica Micle
În spatele
„Luceafărului“ stă „un scenariu“ desprins din viaţa reală a lui Mihai Eminescu.
Poezia a fost scrisă după descoperirea amantlâcului dintre Caragiale şi Veronica
Micle. În poezie, personajul „Luceafărul“ ar fi însuşi Eminescu, în vreme ce
Cătălina şi Cătălin au fost inspirate de Veronica şi Caragiale. Titu Maiorescu
a fost inspiraţia pentru personajul „Demiurgul“.
Cea mai
cunoscută poezie din literatura română, capodopera poetului Mihai Eminescu a
văzut lumia tiparului în 1883, când a fost publicată în Almanahul Societăţii
Studenţeşti ”România Jună” din Viena. Biografii lui Eminescu au descoperit
faptul că poemul a fost început în 1873. De-a lungul anilor, poezia a fost
scrisă, rescrisă şi finisată de mai multe ori până la publicarea din 1883.
„Luceafărul
n-ar fi altul decât Eminescu, izolat în spaţii, «nemuritor şi rece», Cătălina –
Veronica Micle, Cătălin, fecior de casă şi paj, n-ar fi altul decât Caragiale,
iar Demiurgul – esteticianul Maiorescu. Geneza «Luceafărului» ar sta, aşadar,
într-un conflict erotic şi faptul pare confirmat azi prin producerea
mărturiilor lui Brătescu-Voineşti care a văzut în ea, încă din 1892, expresia
unei mari suferinţi a poetului“, mai dezvăluie cartea din 1939.
Teoria
potrivit căreia „Luceafărul“ ar fi fost inspirată din tragedia amoroasă trăită
de poet este susţinută şi de scrisorile dintre Veronica şi Eminescu, dar şi
dintre Veronica şi Caragiale.
Buni
prieteni
Mihai
Eminescu şi Ion Luca Caragiale s-au cunoscut pe vremea când poetul a fost
cooptat în trupa de teatru a lui Costache Caragiale, unchiul lui Ion Luca.
Tinerii au legat o frumoasă prietenie şi se spune că vreme de un an au fost
nedespărţiţi. Caragiale îl admira pe Eminescu şi spunea despre el că „Era
nefiresc de frumos... Prea frumos să fie adevărat”. Eminescu îl considera pe
Caragiale „Un adevărat dandy. Îmbrăcat bine, elegant şi cu multe cunoştinţe
despre literatură, dar şi un mare iubitor de teatru“.
Drumurile
celor doi s-au despărţit când Eminescu a plecat la Viena. S-au regăsit câţiva
ani mai târziu în redacţia ziarului „Timpul“ din Bucureşti şi la Junimea.
Caragiale începe să publice în ziarul „Timpul” la sfârşitul anului 1877,
Eminescu fiind cel care a intervenit la Ioan Slavici, directorul ziarului,
pentru angajarea fostului său amic. „În momentul când se pune angajarea lui
Caragiale la «Timpul», Eminescu se exprimă cu magistrala-i intuiţie: «Nu există
în Bucureşti un om mai capabil în ale gazetăriei şi artei ca I. L. Caragiale!»“
, notează B. Jordan şi Lucian Predescu,
autorii cărţii „Tragicul destin al unui scriitor“, apărută în 1939.
Caragiale
este angajat şi, tot graţie lui Eminescu, cel care l-a încurajat, începe să-şi
dezvăluie în articole adevărata vervă satirică. Cei doi revoluţionează redacţia
ziarului „Timpul“, schimbând modalitatea de lucru, mânaţi de pasiunea pentru
meşteşugul cuvintelor. Având firi şi temperamente diferite, de multe ori, între
cei doi amici se iscau conflicte care duceau la supărări ce ţineau zile în şir.
Zilele de lucru în care nu erau certaţi se încheiau seara, în oraş, unde
Eminescu şi Caragiale, în faţa unei carafe de vin, continuau discuţiile despre
artă, filosofie şi literatură.
„Alteori,
îşi povesteau amănuntele vieţii lor intime şi, desigur, Eminescu va fi scăpat
vreo vorbă despre dragostea sa aprinsă pentru Veronica Micle pe care o părăsise
la Iaşi şi căreia îi trimitea regulat scrisori de dragoste“, mai notează
autorii cărţii de la 1939.
Caragiale a
părăsit redacţia ziarului „Timpul“ în 1878. În acelaşi an, având deja un nume
în literatură, Caragiale îşi face intrarea în Junimea de la Iaşi, condusă de
Titu Maiorescu. Se spune că dramaturgul a fost atras către Junimea tot de
Eminescu.
La Junimea
din Iaşi, Caragiale a cunscut-o pe iubita lui Eminescu şi între cei doi s-a
înfiripat o relaţie amoroasă. Eminescu, rămas redactor la ziarul „Timpul”,
ajungea mai rar la Iaşi şi relaţia cu Veronica se derula mai mult prin
intermediul scrisorilor de amor. Blonda pasiune a lui Eminescu a căzut în
braţele flegmaticului Caragiale, fără ca poetul rămas la Bucureşti să bănuiască
ceva. Caragiale i-a mărturisit infidelitatea lui Titu Maiorescu, atunci când
acesta l-a informat că Eminescu are gânduri de însurătoare cu Veronica.
„Caragiale
află de intenţiile poetului şi, cuprins prima dată de remuşcare, se prezintă la
Maiorescu şi îi vorbeşte deschis asupra acestor intenţii ale poetului. El îi
împărtăşeşte teama că Eminescu e în stare să comită faptul şi că ar trebui
împiedicat de la aceasta, deoarece Veronica avea mulţi prieteni intimi printre
care şi el, Caragiale”, dezvăluie cartea „Tragicul destin al unui scriitor”,
care prezintă biografia lui Caragiale.
Maiorescu a
păstrat secretul trădării lui Caragiale până în momentul în care Eminescu
însuşi a venit să-l anunţe că e pe cale să se însoare cu Veronica. „Eminescule,
iartă-mă, te rog, de sfâşierea pe care ştiu că ţi-o pricinuiesc, dar aceea pe
care ţi-ai ales-o drept tovarăşă de viaţă nu merită această cinste, nu merită!
Înainte de d-ta a fost prietena altora, a fost şi a lui Caragiale. Mi-a
mărturisit-o chiar el”, i-ar fi spus Maiorescu poetului înşelat, după cum avea
să relateze I. Al. Brătescu Voineşti.
Scuzele
Veronicăi: ”Am vrut să mă înşel pe mine însămi şi prin o prostie am vrut să
cred că te-am uitat”
După aflarea
infidelităţii, Eminescu îl ameninţă pe Caragiale cu duelul, însă cei doi nu
ajung la confruntare fizică. Reia relaţia cu Veronica şi, pentru o vreme, o
ascunde de ochii junimiştilor de teamă bârfelor care s-ar fi putut isca.
„Pe domnul
în chesiune l-am bruscat în societate, dar a tăcut frumuşel ca un om de nimic
ce este. Am consultat pe un om cunoscător de afaceri ce trebuie să fac pentru a
cere scrisorile tale. El mi-a spus că tu trebuie să i le ceri. În caz că nu ar
voi să le dea, căci e liber a nu voi aceasta, pot să-l silesc să-mi dea
satisfacţiune. Te rog, dar, cere-i scrisorile şi răspunde-mi apoi dacă ţi le-a
trimis sau nu. Nu te mai îndoi că e de absolută rea-credinţă. E un om care nu
poate fi altfel“, îi scria Eminescu
Veronicăi.
Iar infidela
Veronica, iertată de poet, se scuza: „ ...am vrut să mă înşel pe mine însămi şi
prin o prostie am vrut să cred că te-am uitat, însă dorinţa nespusă ce aveam a
te întâlni şi regretul că nu te zărisem măcar un timp, două săptămâni, era o
dovadă vie şi puternică că sufletul meu era încă plin de tine. Prostia era
făcută. Să nu mă acuzi pe mine, căci eu sunt atât de dreaptă, încât nici ţie nu
voi să-ţi aduc bănuieli şi imputări. Aşa a fost să fie, era scris, era
destinat”.
Caragiale a
plâns la aflarea veştii despre boala lui Eminescu
Când
Eminescu a fost lovit de boală şi a dat primele semne de nebunie, reacţia
fostului său amic a fost să izbucnească în lacrimi la aflarea veştii. Scena în
care Caragiale a aflat despre primul acces de nebunie al prietenului său din
tinereţe a fost redată de Titu Maiorescu în Jurnal: „Duminică, 26 iulie 1883.
Înnebuneşte Eminescu. A binecuvântat cu ochii aţinţi în zid pe doamna Maiorescu
şi pe d-ra Livia, l-a strâns în braţe pe d Maiorescu tremurând din toată firea.
Veni apoi Caragiale, la dejun, la noi, aflând despre Eminescu începu să
plângă”. Caragiale a devenit în următorii ani cel mai mare apărător al operei
lui Eminescu în cercurile literare ale vremii, în ciuda faptului că relaţia de
prietenie se sfârşise.
Povestea femeii pentru care Mihai Eminescu a scris „Pe lângă plopii fără
soţ“
Cleopatra
Lecca, fiica pictorului Lecca şi verişoara lui I. Luca Caragiale a fost ultima
mare iubire a Luceafărului. Eminescu a cunoscut-o la Bucureşti, după
despărţirea de Veronica Micle de la Iaşi şi după idila neîmplinită cu Mite
Kremniz. Cea care a inspirat poezia ” Pe lângă plopii fără soţ” este
considerată ultimul amor al poetului,
înainte ca acesta să se îmbolnăvească.
Cleopatra
Lecca a fost dragostea de la Bucureşti a lui Eminescu. Se spune că a apărut
iniţial ca un balsam peste rănile lăsate de despărţirea de Veronica Micle de la
Iaşi şi după idila neîmplinită cu Mite Kremniz. Pasiunea lui Eminescu pentru
Cleopatra că a fost ultima aventură, petrecută între anii 1877-1883, înainte ca
poetul să se îmbolnăvească.
Cleopatra
Lecca (Poenaru) a fost o prezenţă constantă în Junimea bucureşeteană. A fost invitată de Maiorescu, încă de la
începutul şedinţelor ”mixte”, criticul
fiind amorezat de ea. Femeie singură, Cleopatra era un nume celebru în
protipendada bucureşteană, după ce fostul soţ, căpitanul Poenaru divorţase de
ea pentru că o prinsese într-un flagrant amoros în propriul cămin conjugal.
Procesul de divorţ al celor doi fusese celebru în epocă.
La finalul uneia dintre seratelele de la
Junimea în care s-au recitat versurile lui Eminescu, Cleopatra i-a făcut un
compliment poetului şi acesta a fost fermecat”.
„Cleopatra
era atunci o femeie de peste 30 de ani trecuţi, înaltă frumoasă şi blândă ca o
icoană” descrie Nicolae Petraşcu muza
lui Eminescu de la Bucureşti. Se spune că poetul s-a amorezat pe loc de doamna
care avea cu zece ani mai mult decât el.„Cleopatra, fie din motive pe care nu
le putem şti, fie că, pentru ea, un ziarist şi un poet modest în toate ale lui
nu o putea interesa, fie că inima ei nu
era liberă, rămase indiferentă la gândurile lui”, mai povesteşte Petraşcu.
Pentru
Cleopatra a scris „Pe lângă plopii fără soţ”
Deşi respins
iniţial de muză, Eminescu a făcut o obsesie pentru doamna trecută de 30 de ani
şi a început să pândească locuinţa acesteia, de pe strada Cometei, o stradă
plină pe plopi. „Adoraţia lui Eminescu începea, de obicei, printr-un asediu al
locuinţei. El se plimba agitat prin faţa casei, concentrându-şi tăria privirilor
către fereastră, bineînţeles seara, iar în cazul Cleopatrei se zice că ar fi
pătruns în dependinţe, unde a stat ascuns o noapte întreagă pentru a se bucura
de priveliştea suavă a iubitei“, scria George
Călinescu despre iubirea poetului pentru doamna din Bucureşti.
După lungi
plimbări pe strada Cometei, numărând plopii, în aşteptarea unui semn de la
fiinţa adorată, Eminescu a scris celebra poezie ” Pe lângă plopii fără soţ”.
„Fii a mea o
oră!”
Eminescu
şi-a pus pe hârtie pasiunea pentru Cleopatra, nu numai în poezii, ci şi în
scrisorile trimise doamnei de pe strada
cu plopi fără soţ.
„Ei bine,
fii a mea ... nu o noapte întreagă ... ceea ce n-aş fi cerut ... ci o oră, o
singură oră ... şi-ţi promit pe mormântul mamei mele că de la tine plec acasă
şi mâine vei primi o scrisoare din partea unui om ce nu ar mai fi şi care va
zice că moare pentru c-ai fost crudă cu el ... Numele tău rămâne neîntinat,
nimeni nu ştie ce s-a întâmplat ... gura care-a putut să-ţi facă o asemenea
propunere va fi închisă pentru totdeauna. Vezi dar cât te iubesc ... dacă
plătesc amorul meu cu viaţa – să plătesc cu el un moment de fericire”, îi scria
Eminescu muzei care i-a inspirat ” Pe
lângă plopii fără soţ”.
”Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi -
Tu nu m-ai cunoscut.”
Poetul îi
expedia muzei, furios ,scrisori prin care încerca să o convingă să-i răspundă
avansurilor. „Tu zici că nu ma iubesti? Nu te cred. Mă iubeşti fără s-o ştii,
făr s-o vrei s-o mărturiseşti, căci inima ta e atât de îndrăcit de îndărătnică,
încât deja ca toate femeile, neştiind ce voieşti, ţi-ai mai înrădăcinat şi în
tine ideea ca nu ştii ce voieşti… Mă iubesti, da… căci te temi de mine…Tu eşti
o femeie galantă, o femeie care-a risipit sărutari în viaţa-ţi, care- a dăruit
îmbratişări pe nimic, care dintr-un capriţiu ai fericit desigur vrun idiot.
Dară tocmai fiindcă mă iubeşti nu-mi acorzi nimic… Tocmai de aceea acorzi unui
altuia o sărutare care ştii că pe mine m-ar înnebuni de fericire, acorzi altuia
favoruri ce pentru el n-au nici o valoare şi pe mine m-ar face fericit ani
întregi”.
Cealaltă blondă din viaţa lui Eminescu. De ce l-a
respins Mite Kremnitz pe poet: „Prea cărnos la faţă, nebărbierit, cu dinţi mari
galbeni, murdar pe haină“
Mite
Kremnitz a fost una dintre marile pasiuni ale lui Eminescu. Poetul a adorat-o
pe blonda nemţoaică şi -a dedicat poezia ” Atât de fragedă”. Mite, în schimb,
l-a respins, din cauza poziţiei sociale.
Veronica
Micle n-a fost singura blondă de care marele poet Mihai Eminescu s-a amorezat
nebuneşte şi căreia i-a dedicat poezii celebre. Pe blonda Mite Kremnitz,
Eminescu a iubit-o cu patimă, însă frumoasa nemţoaică nu i-a răspuns cu
aceleaşi sentimente. Cumnata lui Titu Maiorescu şi soţia doctorului Wilhem
Kremnitz l-a cunoscut pe poet într-o perioadă în care relaţia acestuia cu
Veronica Micle fusese întreruptă. Eminescu lucra la ziarul conservator „Timpul”
şi s-a văzut pentru prima dată cu Mite la una dintre seratele literare ale lui
Maiorescu. Cei doi s-au mai văzut la cenaclul Junimea şi la Palatul Regal. Mite l-a angajat pe Eminescu ca să îi predea
lecţii de limba română. Blonda
nemţoaică, după care poetului i se aprinseseră călcâiele de la prima vedere, a
recunoscut în memorii că întâlnirea cu poetul a fost o decepţie .
”O creatură
ideală, frumoasă, uşoară ca un vis”
„Timid şi
stângaci, neîndemânatic în fiecare mişcare, un om care, după aparenţă cunoscuse
tot atât de puţină disciplină corporală, ca şi pe acea spirituală. Mai mult
scund decât înalt, un cap ceva prea mare pentru statura lui, prea cărnos la faţă,
nebărbierit, cu dinţi mari galbeni, murdar pe haină şi îmbrăcat fără nicio
îngrijire, cu mâna neîngrijită, poate nespălată. Eram atât de decepţionată
încât mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu şi cel care trăise în
închipuirea mea. Mânca cu zgomot, râdea cu gura plină, un râs care mie îmi
părea brutal. Îl preţuisem mai mult decât preţuia”, scria Mite Kremnitz în
memoriile ei despre întâlnirea cu Eminescu.
În schimb,
Eminescu a fost vrăjit pe loc de frumuseţea blondei nemţoaice. „O creatură ideală,
frumoasă, uşoară ca un vis. De talie cam mică, cu părul blond, cu ochi
albaştri, de un albastru clar azuriu, cu o pieliţă dulce, cu vinişoare ca de
alabastru, ea amintea prin alcătuirea ei gingaşă şi delicată, de porţelanurile
de Saxa, cu o nuanţă rece de o fiinţă din nord”. o descrie Nicolae Petraşcu
pe nemţoaica Mite Kremnitz în cartea
”Icoane de lumină”.
Eminescu a
făcut primele gesturi de amor faţă Mite, în timpul lecţiilor de gramatică.. A
sărutat-o şi a luat-o în braţe, după cum povesteşte Mite în memoriile scrise
peste ani, chiar în căminul conjugal:
„Pe când
făceam într-o seară lecţia pe neaşteptate, nu însă dintr-o pasiune de moment,
ci pe când eu întoarsă spre el vorbeam cu voiciune, el mă sărută şi eu îl
lăsai, fără să mă opun. Altădată, el mă rugase de ceva timp să-i dau voie să mă
strângă odată în braţele sale, cedai în sfârşit şi el mă cuprinse în braţe, mă
ridică de la pământ şi mă lăsă jos”, a mai povestit Mite.
”Privirile
lui le simţeam ca o durere nespusă”
Mite l-a
respins pe poet din cauza poziţiei
sociale: „Desconsiderarea şi dispreţul Mitei pentru Eminescu ba parcă şi o ură
surdă împotriva talentului săi veneau din faptul că ea se credea pe o treaptă
socială inferioară” , susţine N. Petraşcu.Un episod din zilele în care Eminescu
îi preda lecţii de gramatică a fost descris de Mite în cartea „Amintiri fugare
despre Mihai Eminescu“, publicată în 1933.
„A doua zi
nu îl aşteptai la lecţie şi nici la masă, eram poftită de bărbatul meu la un
dineu. Eu eram gata îmbrăcată şi îmi luam rămas bun de la copil în sufragerie,
când se auzi soneria şi fu anunţat Eminescu. Uitase că rugasem să nu vie.
Mersei în întâmpinarea lui, tristă că trebuie să plec şi-l întrebai dacă n-aş
putea măcar să îi pregătesc masa. El refuză şi se uită la mine cu ochi arzători
: Cât de frumoasă eşti dumneata“ spuse el, tărăgânând vorba. Privirile lui le
simţeam ca o durere nespusă. Ceea ce dorisem se realizare, fericirea lui atârna
numai de mine”.
Despre
Eminescu îndrăgostit Mite credea că este un om care nu se poate stăpâni , aflat
în pragul „turbării”.
„Într-adevăr,
într-o vară, când dragostea sa ameninţa să degenereze în turbare, el îmi spuse
după o zi în care zăcusem în pat din cauza unei migrene: «Ieri după masă am
venit la dumneata, am trecut prin toate odăile, şi am ajuns la uşa d-tale, însă
am găsit-o închisă; altfel aş fi pătruns înăuntru şi te-aş fi omorât». Afară de
aceasta mai observasem la el o imposibilitate de a se stăpâni”, mai povesteşte
Mite în „Amintiri fugare despre Eminescu".
Eminescu i-a dedicat poezia ”Atât de fragedă”
Idila dintre
cei doi a stârnit gelozia lui Titu Maiorescu, cel care-l adusese pe Eminescu pe
post de profesor în casa doctorului Kremnitz. „Lui Maiorescu nu îi plăcea deloc
că-l găsea pe Eminescu la noi... Vorbi cu mine în această privinţă în mai multe
rânduri, începuse să râdă de Eminescu în faţa mea şi mă întreba dacă nu cumva
uitasem să-l fac să simtă distanţa socială care ne separa”, povesteşte Mite în
memorii.
Maiorescu a
fost cel care i-a spus lui Mite că Eminescu nu a întrerupt niciodată legătura
cu Veronica Micle, în ciuda idilei de la Bucureşti.
Marie
Charlotte Kremnitz a tradus poeziile lui Eminescu
Marie
Charlotte Kremnitz- Mite a plecat din ţară, dupa moartea sotului său în 1897.
S-a retras în Germania şi a trăit la Berlin, având o activitate literară care a
cuprins în mare parte traduceri în limba germană din operele scriitorilor
români, printre care şi Mihai Eminescu. A murit la Berlin, în 18 iulie 1916.
O discuţie cu profesorul George Ardeleanu (Facultatea de Litere): „În ce
măsură Eminescu se mai citește voluntar? Mă tem că răspunsul nu este foarte
îmbucurător”
De ziua
marelui Mihai Eminescu, Matricea Românească vă oferă o discuţie „la aniversară”
cu profesorul George Ardeleanu, conferenţiar universitar doctor, titularul unui
curs de Literatura Marilor Clasici la Facultatea de Litere a Universităţii
Bucureşti, despre felurile în care îl putem cinsti pe Luceafăr în mod autentic,
de mai mult de două ori pe an. „Eminescu ilustrează dimensiunea matriceală a
culturii româneşti”, subliniază Ardeleanu.
Matricea
Românească: Domnule profesor, pe 15 ianuarie îl aniversăm pe Mihai Eminescu, cel care rămâne o figură de primă
mână a culturii românești. Și, pentru că vorbim despre matricea românească, o
să vă întreb ce înțelegeți Dvs. prin această sintagmă? Ce loc ocupă Mihai
Eminescu în matricea românească?
George
Ardeleanu: Mărturisesc că nu cunosc sensurile pe care le dați Dvs. acestei
sintagme. Din punctul meu de vedere, sintagma «matricea românească» ar trimite
la o dimensiune profundă a spiritualității românești, la esența ei, la ceea ce
este esențial în această spiritualitate. Acea dimensiune profundă a
spiritualității românești, la care, din punctul de vedere al unor exegeți,
Mihai Eminescu are acces, în timp ce prietenul său, colegul său de generaţie,
I.L. Caragiale n-ar avea acces. I. L. Caragiale având acces, în opinia
acestora, doar la straturile de suprafață, superficiale, ludice, comice ale
spiritualității românești. Matricea trimite aşadar la dimensiunea abisală,
metafizică a unei spiritualități.
Probabil că
știți că nu toată lumea este de acord cu ideea aceasta de esențialitate, de
esențialism ş.a.m.d.. Există teoreticieni care sunt împotriva unei viziuni
esențialiste asupra spiritualității românești şi asupra oricărei spiritualităţi
– aceştia pledând pentru o viziune mai degrabă relativizantă, într-o permanentă
schimbare, într-o veșnică metamorfoză. Uneori, perspectiva esențialistă este
taxată drept o perpectivă conservatoare, dacă nu chiar niţel reacționară,
asupra spiritualității. Aşadar, depinde de punctul de vedere în care ne plasăm.
Dar, în raport cu intenţiile Dvs şi preocupările Dvs. culturale, sintagma este
adecvată.
Pe Eminescu
îl așezăm în perspectiva aceasta matriceală a culturii românești. În general, a
fost situat aici. V-am spus: în general, cei doi mari clasici, Mihai Eminescu
și I. L. Caragiale, au fost interpretați ca ilustrând două dimensiuni opuse –
eu aș zice complementare – ale spiritualității românești. Mihai Eminescu ar
ilustra dimensiunea aceasta matriceală, ca să preiau termenul Dvs., în timp ce
I. L. Caragiale ar ilustra cealaltă dimensiune, relativizantă, de suprafață,
tranzacțional-balcanică a aceleiași spiritualități. Sigur, putem să fim sau să
nu fim de acord cu această perspectivă. Mai degrabă n-aș fi de acord cu această
perspectivă în ceea ce-l privește pe I. L. Caragiale, pentru că există și o
dimensiune abisală a operei lui I. L. Caragiale, mai ales în prozele sale. Sigur,
Eminescu este și mai aproape de dimensiunea această matriceală a
spiritualității româneşti.
Matricea
Românească: Cum îl poate cinsti contemporaneitatea pe Mihai Eminescu?
George
Ardeleanu: Aici e o mare problemă. De obicei, îl sărbătorim de două ori pe an:
în 15 ianuarie și în 15 iunie. Sunt cele două borne omagiale ale valorizării
cultului lui Mihai Eminescu. Îl sărbătorim în 15 ianuarie, după care uităm
definitiv de el și ni-l reamintim brusc, cu o zi, două înainte de 15 iunie. Îl
sărbătorim și atunci, după care din nou îl uităm…
Pe Eminescu
îl sărbătorim în 15 ianuarie, după care uităm definitiv de el și ni-l reamintim
brusc, cu o zi, două înainte de 15 iunie. Îl sărbătorim și atunci, după care
din nou îl uităm…
Apropo de
fenomenul acesta, aș vrea să vă dau un exemplu comic-tragic. Dacă intrați pe
internet și dați o căutare cu sintagma „mâna statuii lui Mihai Eminescu de la
Galați”, veţi afla că, înainte de 15 ianuarie,
mâna statuii lui Mihai Eminescu din parcul din Galați dispărea într-un
mod misterios, în pofida tuturor măsurilor de precauție, de pază ș.a.m.d. Acest
lucru se întâmpla mereu. Până la urmă, autoritățile, exasperate, au
confecționat o mână prevăzută cu un filet, mână care se înfiletează în corpul
statuii la 15 ianuarie, când au loc serbările, omagierile. După care, după ce
totul se termină, după ce urmează petrecerea în stil… caragialian, mâna este
luată frumos, este defiletată, pusă într-un sertar din birourile Primăriei sau
ale Prefecturii, și Eminescu cade în uitare. În 15 iunie, din nou se recurge la
mâna cu pricina. Această știre e reflectată în foarte multe feluri de diferite
gazete.
Mi se pare
că imaginea aceasta, care e o știre exactă, din păcate este emblematică pentru
modul nostru de a ne raporta la Mihai Eminescu. Nu cred că acesta ar trebui să
fie modul de a ne raporta la opera lui Mihai Eminescu. În primul rând, cred că
actualitatea lui Mihai Eminescu, pentru că despre aceasta este vorba, este dată
de lectura operei sale. În ce măsură Eminescu se mai citește? Și nu mă refer la
lecturile obligatorii din școală sau din Universitate, ci la lecturile
personale, cele private, lecturile voluntare. Or, aici mă tem că răspunsul nu
este unul foarte îmbucurător. Ne rezumăm să citim textele care sunt obligatorii
în programa de liceu, de Bacalaureat. Chiar şi la Facultatea de Litere – un
student se rezumă tot la ceea ce are pentru examen. În acest act de lectură, de
pildă, în permanență, postumele eminesciene sunt discriminate, marginalizate,
în favoarea antumelor, ceea ce, iarăși, nu este corect. Fiindcă antumele, așa
cum știm, nu țin de selecția personală a lui Mihai Eminescu, ci de selecția lui
Titu Maiorescu. Ediţia princeps de Poesii din 1883 a fost îngrijită de Titu
Maiorescu și ţine de selecția lui, id est de gustul, de viziunea literară a lui
Titu Maiorescu.
Profesorul
George Ardeleanu, conf. univ. dr. la Facultatea de Litere din Bucureşti: „În
acest act de lectură a lui Eminescu, în permanență, postumele sunt
discriminate, marginalizate, în favoarea antumelor”
Celelalte
ediții care au apărut până la moartea poetului reiau ediția princeps cu puține
modificări. O mare parte a creației eminesciene însă a rămas în manuscrise,
fiind publicată după 1900, și reluată, evident, în ediția mare, ediția
Perpessicius, volumele IV și V. Dar, din păcate, în ceea ce privește lectura,
inclusiv valorizarea lor în spațiul didactic, postumele sunt mereu defavorizate
de antume. Măcar dacă s-ar citi antumele, dar nici acestea nu sunt citite
integral. Se citesc textele obligatorii.
Aşadar
lectura autentică, personală, ar fi prima condiție (a cinstirii lui Eminescu,
n.r.). Apoi, editarea operei eminesciene. Avem, evident, ediția Perpessicius,
începută în 1939 şi terminată acum câțiva ani (în 2008, dacă nu mă înşel).
Perpessicius a coordonat primele șase volume, după care ediția a fost
continuată de către alți eminescologi – printre ei îl remarcăm pe Petru Creția,
care chiar a scris o carte foarte interesantă pe această temă, Testamentul unui
eminescolog. Avem aşadar ediţia academică, în 17 volume. E o ediție foarte
serioasă, numai că nici aceasta nu este o ediţie perfectă. Petru Creția care,
iată, face parte dintre continuatorii lui Perpessicius, în cartea menționată
subliniază și defectele acestei ediții. Poate cel mai important defect este tot
disjuncția aceasta între antume și postume. Adică primele trei volume conțin
poezia antumă, următoarele două conțin poezia postumă. Or, pentru Petru Creția,
o asemenea distincție este inoperantă și trebuie să se renunțe la tipul acesta
de segmentare. E nevoie de o altă ediție. Dar cine să o facă? O ediție critică
e foarte greu de realizat. Nu e o ediție
de popularizare.
Deci,
editare. În culturile occidentale serioase, marii autori sunt mereu reeditați
în ediții profesioniste, critice, nu doar în ediții de popularizare. Sigur, și
cele de popularizare sunt importante, au rolul lor, nu putem să îi cerem unui
om obișnuit să se ducă la ediția critică. Dar ele trebuie să existe, cel puțin
pentru specialiști.
Matricea
Românească: Reeditarea lui Eminescu ar fi o cale să ne reîndrăgostim de el? Sau
este un cuvânt prea tare?
George
Ardeleanu: Nu știu dacă acesta este termenul, de „reîndrăgostire”. Ar fi o cale
de a aduce cultul lui Mihai Eminescu la normalitate. De a nu face din acest
cult doar o emblemă gonflabilă, reprezentată de imaginea statuii despre care
vorbeam.
O altă formă
a actualizării operei lui Eminescu este exegeza critică. Trebuie să apară noi
și noi exegeze. Sigur că s-a scris mult despre Eminescu – au apărut biblioteci
întregi, dar puține cărți modifică realmente viziunile anterioare. Există în
primul rând perspectiva lui Titu Maiorescu, din celebrul articol, Eminescu și
poeziile lui, care pune bazele receptării operei eminesciene. Perspectiva
oferită de Titu Maiorescu, în acest text relativ scurt, a funcționat până prin
anii ’30-’40 ai secolului XX. Până în anii ’40, opera eminesciană era văzută
prin grilă maioresciană.
În anii
’30-’40 apar cele două cărți ale lui G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu și
Opera lui Mihai Eminescu, care modifică parțial perspectiva maioresciană. Mai
degrabă o completează, în sensul că aceste cărți ale lui Călinescu explorează
și postumele. Explorând și postumele, evident că se descoperă alte dimensiuni
ale operei sale. Nu doar că se descoperă, dar descoperirea acestor noi
dimensiuni duce și la o reconfigurare a percepției despre antume.
Poate cel
mai important defect al ediţiei Perpessicius este disjuncția aceasta între
antume și postume. (…) E nevoie de o altă ediție. Dar cine să o facă? O ediție
critică e foarte greu de realizat
Apoi, avem
celebra carte a lui Ion Negoițescu din 1968 – scrisă însă prin anii ’50, când
nu putea să apară, deoarece Negoițescu era indezirabil pentru regimul comunist
şi, de altfel, avea să treacă și prin închisorile comuniste – în care el
insistă, „pedalează” tocmai asupra postumelor. Pentru Negoițescu, cea mai
profundă dimensiune a operei eminesciene stă în postume, în acea „faţă
plutonică” a creației poetului.
Evident,
sunt și alte cărți, cartea lui Tudor Vianu, a lui Edgar Papu, a Ioanei Em.
Petrescu – o carte extraordinară, Modele cosmologice și viziune poetică, şi
altele. Dintre perspectivele mai recente, aș menționa trei cărți: o monografie
a colegului meu Caius Dobrescu, publicată la editura Aula din Brașov, carte foarte interesantă, în care sunt examinate
două tipuri de imaginar ale operei eminesciene – imaginarul spațiului public și
imaginarul spațiului privat. Tot o carte, a unui alt coleg, Iulian Costache,
care acum se află la Berlin, Eminescu. Negocierea unei imagini, în care este
analizată receptarea operei eminesciene din ultimele două decenii ale secolului
XIX. Și o carte a Ilinei Grigori, Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme,
ipoteze, o carte în care se revalorizează experiența berlineză a poetului. G.
Călinescu, de pildă, consideră că experiența berlineză dintre 1872 şi 1874 a
fost mai degrabă o experiență eșuată. Eminescu ar cam fi “ars gazul” de pomană
pe acolo. Or, Ilina Gregori respinge această teză și arată în ce măsură
experiența berlineză configurează imaginarul operei eminesciene.
Sunt puține
cărţi, la nivelul unei întregi culturi, care, altfel, stă sub semnul cultului lui Mihai Eminescu.
Cam acestea ar fi căile: lectura sinceră, personală, voluntară, editarea și
exegeza. Acestea ar fi, din punctul meu de vedere, elementele care pot să îl
țină pe Eminescu în actualitate.
„Călinescu,
de pildă, consideră că experiența berlineză dintre 1872 şi 1874 a fost mai
degrabă o experiență eșuată. Eminescu ar cam fi «ars gazul» de pomană pe acolo”
Matricea
Românească: Care credeți că ar fi reacțiile lui Eminescu referitoare la cultura
anului 2017?
George
Ardeleanu: Nu-mi dau seama. Dacă citim „Epigonii”, vedem că Eminescu este
sceptic în raport cu literatura și cultura contemporană lui, aducând un elogiu
culturii şi literaturii anterioare, un elogiu literaturii pașoptiste și
pre-pașoptiste, în timp ce pe colegii săi de generație (inclusiv pe sine) îi
consideră nişte epigoni. Viziunea este mai degrabă sceptică, pesimistă. Şi
poezia aceasta trebuie reinterpretată. Evident că Eminescu pune în opoziție
două generații poetice, însă opoziția nu e neapărat una de natură valorică în
„Epigonii”. Eminescu nu sugerează că poezia precursorilor pre-pașoptiști și
pașoptiști este valoroasă, în timp ce poezia contemporanilor, în rândul cărora
se include, este lipsită de valoare. Nu valoarea este criteriul opoziției.
Criteriul este unul de natură structurală, filosofică dacă vreţi. Poezia
precursorilor este una optimistă, vizionară, idealistă. Precursorii consideră că
literatura poate transforma realitatea, în timp ce poezia epigonilor, a
contemporanilor, este una rece, sceptică, convinsă că modelul literaturii nu se
poate constitui într-un model al realității.
E un
scepticism generalizat. Numai că acest scepticism este în acelaşi timp și
expresia lucidității. Scepticismul epigonilor provine din luciditate.
Optimismul precursorilor provine și dintr-o anumită naivitate. E interesantă în
acest sens o scrisoare pe care el i-a trimis-o lui Iacob Negruzzi, de la Viena,
care însoțea poezia „Epigonii”, când a fost trimisă la Convorbiri literare, în
care explică aceste lucruri. El vorbește despre precursori, menţionând „acea
naivitate neconștiută cu care lucrau ei”. În timp ce contemporanii sunt
sceptici, dar într-un fel mai lucizi: „noi suntem treji de suflarea veacului”.
În fond, scepticismul epigonilor, pesimismul, criza existențială ilustrată în
textele lor se poate compara cu criza din poezia franceză și germană a celei
de-a doua jumătăți a secolului XIX, „Mal du siècle” din poezia franceză sau
„Weltschmerz” din lirica germană, despre care Eminescu vorbește chiar în acea
scrisoare către Iacob Negruzzi.
Eminescu,
iată, este în aparență sceptic atunci când e vorba de contemporanii săi. Nu
știu cum ar fi în fața contemporanilor noștri. Dacă ar vedea, de pildă,
spectacolul politic, cred că ar avea multe motive de scepticism, la fel ca în
partea a doua a Scrisorii a III-a. În ce privește spectacolul literar și
cultural, s-ar putea să fie și entuziasmat de sincronizarea care s-a produs
între cultura română și cultura occidentală. Sincronizarea aceasta s-a produs,
slavă Domnului.
Opoziția din
„Epigonii” nu e neapărat una de natură valorică. Nu valoarea este criteriul
opoziției. Criteriul este unul de natură structurală, filosofică
Matricea
Românească: Mai știm că patriotismul era o noțiune la care poetul se alinia. Ce
însemna România pentru el?
George
Ardeleanu: Dimensiunea patriotică este una esențială a creației sale, în
„Scrisoarea a III-a”, „Memento Mori”, imaginea Daciei din „Memento Mori” etc…
România era elementul lui de stabilitate interioară, spirituală. Era un element
de stabilitate într-o mare de instabilități. Și aici, el vede lucrurile ca un
romantic ce este. E un nostalgic. El este patriot, dar patriot în raport cu
vârsta medievală, cu vârsta “de aur” a istoriei naţionale, cum ar spune Ioana
Em. Petrescu – și sceptic în raport cu contemporaneitatea secolului XIX. Este
patriot în raport cu dimensiunea dacică din „Memento Mori” etc.
Matricea
Românească: Romantismul lui Eminescu, despre care vorbeați, mai are loc în
lumea realităților reci, în care trăim?
George Ardeleanu: Dacă vorbim de conceptul de
«romantic» în sens larg, să ne gândim că după 1990, după Revoluție, am trăit cu
toții o vârstă romantică. Gabriela Adameșteanu a publicat o carte, Anii
romantici, referitoare la această perioadă, primul deceniu 1990-2000, în care
am avut mari speranțe, mari proiecte. Aceia sunt anii romantici. Din păcate,
multe dintre aceste proiecte s-au prăbușit. Poate că era bine ca vârsta romantică
să persiste. Din punctul acesta de vedere, cred că romantismul, ca vârstă
fondatoare, creatoare de proiecte, este util într-o cultură. Subliniez:
romantismul înţeles în acest sens, nu ca fantasmă, utopie, iluzie. Romantismul
ca formă de creaţie a proiectelor.
Pentru
profesorul George Ardeleanu, căile către Eminescu sunt „lectura sinceră,
personală, voluntară, editarea și exegeza”
Matricea
Românească: Eminescu ocupă vreun loc în lumea tinerilor de astăzi?
George
Ardeleanu: Se mai putea vedea acum câțiva ani – dacă nu și acum – pe ziduri un
anumit graffiti, Eminem-escu, o sinteză între Eminescu și Eminem…
Matricea
Românească: Exista şi un film al lui Florin Piersic Jr., intitulat “De la
Eminescu la Eminem”…
George
Ardeleanu: Exact. La Facultatea de Litere, după ’90, au apărut mai multe
reviste studențești. Din păcate, nu a existat o continuitate, apropo de
proiecte. Apărea o generație, construia o revistă, termina facultatea, venea o
altă generație care îşi construia altă revistă, nu o continua pe cea precedentă.
Cred că în ’99, revista Litere nouă, la care scriau actualii critici ai
generației 2000 – Paul Cernat, Costi Rogozanu, Luminița Marcu şi alţii – a scos
un număr dedicat lui Mihai Eminescu. Îmi aduc aminte că, pe copertă, era un fel
de Schwarzenegger având tatuat pe braț chipul lui Eminescu. Aceasta, ținând și
de dimensiunea ludică a valorizării operei lui Mihai Eminescu, și ca reacție la
perspectiva elogios-mumificatoare a viziunii asupra operei lui Eminescu.
Probabil
știți că în 1998 a apărut un număr al revistei Dilema care a provocat un
scandal imens, care nu s-a terminat nici până astăzi. E un număr care a
împărțit România în două. De ce? Pentru că în acel număr s-a încercat
interogarea mitului lui Mihai Eminescu. S-a încercat deconstruirea unor clișee
în privința interpretării operei eminesciene. Numai că această deconstrucție a
fost, din păcate, interpretată de unii ca un atentat la statura, şi la statuia
poetului național, ca o formă de denigrare, de demitizare. Dacă citim acel
număr, vedem că sunt multe nume care semnează. Pe de o parte, sunt scriitorii –
studenți pe atunci, astăzi membri importanți ai generației 2000 – Răzvan Rădulescu, T. O. Bobe, Radu Pavel
Gheo, Cezar Paul Bădescu, care a și îngrijit numărul, dar și critici și
scriitori din generații anterioare, Nicolae Manolescu, Z. Ornea, Şerban Foarţă,
Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter şi alţii. E posibil ca unii dintre ei,
dintr-un spirit juvenil, să fi sărit nițel peste cal. De pildă, Răzvan
Rădulescu sau T. O. Bobe – repet, dintr-un spirit teribilist, altfel bun la
tinerețe. Poate că au exagerat, uneori poate că e bine să exagerăm atunci când
vrem să atragem atenția asupra unui fenomen. În schimb, și Nicolae Manolescu,
și Ion Bogdan Lefter au scris niște texte foarte echilibrate.
Ei bine,
scandalul a fost imens, indiferent de natura și de diferențele dintre aceste
texte. Ba chiar Nicolae Manolescu a fost mai mult culpabilizat decât ceilalți.
Atunci Leonida Lari, care era deputat din partea PRM, a ținut un discurs
fulminant în Parlamentul României legat de acest număr din Dilema. A apărut
apoi și o carte îngrijită tot de Cezar Paul Bădescu, Cazul Eminescu. Polemici,
atitudini, reacţii din presa anului 1998, în care preia articolele din Dilema,
apoi reacțiile la articolele din Dilema, apoi reacțiile la reacții ş.a.m.d.
Este foarte interesant acel număr, pentru a vedea fenomenul în sine al
mitizării, respectiv demitizării operei eminesciene. Apropo de chestiunea asta,
în 2015 a apărut la editura Humanitas o carte a istoricului Lucian Boia,
Eminescu, românul absolut. Facerea și desfacerea unui mit.
Pentru
Eminescu, România era elementul lui de stabilitate interioară, spirituală. Era
un element de stabilitate într-o mare de instabilități. (…) Romantismul, ca
vârstă fondatoare, creatoare de proiecte, este util într-o cultură
Matricea
Românească: Cum vi s-a părut această carte?
George
Ardeleanu: Am citit-o, cunoșteam unele dintre chestiuni. Vedeţi, dacă urmărim
receptarea operei eminesciene, aproape din contemporaneitatea sa până astăzi,
constatăm că aproape toate ideologiile au încercat să și-l aproprieze, să și-l
facă al lor, să-l transforme pe Eminescu într-un precursor.
Aș vrea să
dau doar două exemple paralele. În 1950, are loc sărbătorirea centenarului
Eminescu. În 1950, suntem în plin realism socialist. A avut loc atunci, la
Ateneul Român, o sărbătorire a poetului la care au participat delegați ai
partidelor comuniste din toate țările comuniste din Europa. Au ținut discursuri
mobilizatoare, în care Eminescu era făcut un precusor al socialismului. În
aceeaşi zi (15 ianuarie, of course), în ziarul România Liberă au apărut niște
caricaturi reflectând „realități” din actualitatea anilor ’50, având ca legendă
texte din Eminescu. De exemplu, un muncitor care privește graficul fruntașilor
în producție și nu se vede și pe el acolo, spune: „Pe lângă plopii fără soț, /
Adesea am trecut / Mă cunoșteau vecinii toți, / Tu nu m-ai cunoscut”. Sau,
soția unui speculant burghez vine în vizită la închisoare la soțul său și
privește dincolo de gratiile închisorii către el și spune: „Pe aceeași
ulicioară / Bate luna în ferești, / Numai tu de după gratii / Vecinic nu te mai
ivești”. Ş.a.m.d. De un ridicol…
Iată deci
cum, în 1950, Eminescu, care oricum era conservator, ideologic vorbind, devine
un precursor al comunismului. Ei bine, tot în 1950, în exilul legionar de la
Roma, apare o carte semnată de Constantin Papanace, unul dintre liderii
legionari care se refugiaseră în exil. O carte cu titlul Mihai Eminescu, un
mare precursor al legionarismului (la origine, o conferinţă susţinută cu
prilejul… Centenarului), care s-a reeditat și după ‘90. Și toată teza sa este
că Eminescu este un mare precursor al legionarismului. Iată cum, în același an,
cu ocazia centenarului, Eminescu este revendicat ca precursor de două ideologii
total opuse, care s-au exterminat reciproc, ideologia comunistă și cea
legionară.
Matricea
Românească: Ce îl face pe Eminescu atât de dezirabil, din punct de vedere
ideologic?
George
Ardeleanu: Sigur că revendicarea aceasta ține de valoarea poetului. Este clar
că este perceput ca un scriitor de valoare, și atunci ne legitimăm prin astfel
de valori, ni le apropriem uneori într-un mod fraudulos.
Am observat,
apropo de numărul cu scandal din Dilema, că după acel număr, în spațiul
didactic, inclusiv în cel universitar, a început să se cam renunţe la clișeele,
la stereotipiile de analiză a operei eminesciene, care parazitaseră decenii
întregi interpretarea. Măcar acesta este un element benefic al controversatului
număr.
Bustul lui Mihai Eminescu, din holul
Facultăţii de Litere din Bucureşti
DE LA EMINESCU LA NASA
Alexandru-Cristian Miloş
Mileniul 3
de civilizaţie cosmică a Oamenilor, de cucerire, prin zborul cu rachete,
sateliţi, staţii interplanetare, a Cosmosului! Epopeea cosmică a terrienilor,
continuă, se desfăşoară după, pare-se un plan cosmic extraterestru! Oamenii
cosmici se vor reîntoarce în Cosmosul de origine şi cărţile sacre ale
Umanităţii, spun că strămoşii oamenilor au venit cu care de foc, care
zburătoare din Cer! Adică, din Cosmos, din Stele! Ori identitatea cosmică a
Oamenilor, de Cetăţeni ai Cosmosului, de reintegrare în Marea Familie Cosmică
l-a fascinat şi obsedat, era firesc, ca o însuşire romantică, pe Cetăţeanul
Cosmosului, purtând numele pământean, de Mihai Eminescu! De ce acest incitant
şi intrigant: Eminescu şi NASA! Ce ar putea avea ei în comun? Răspundem,
moştenirea genetică a Oamenilor, gena cosmică a lor! (foto stânga:
"Luceafărul", prelucrare după coperta foto de la sursa:
http://www.raft.ro/images/edituri/973-858-07-8.jpg)
Un geniu, o
conştiinţă parcă extraterestră în infinitul ei, şi o agenţie de cucerire a
Cosmosului, prin zborul cu rachete, îşi pot da mâini ideatice peste timp, peste
milenii?! Da, fiindcă geniile, au calitatea de a fi atemporali, adică
nemuritori, deci Cetăţeni ai Cosmosului, cu buletin cosmic, cu paşaport cosmic!
Deci, Adevărul vă va face liberi, ne spune ISUS! Ca orice geniu Eminescu era,
un liber cugetător!
Eminescu
Ştiinţificul, esenţa din totdeauna a Oamenilor, a poeţilor se desconspiră în
Caiete! Afirmă poetul, cităm aproximativ: finalitatea poeziilor mele este să
descopăr ecuaţiile matematice ale Universului, lumii terestre, continentelor,
ţărilor, corpului omenesc, oraşelor, etc! Ciudată afirmaţie, paradoxală, faţă
de unghiul prin care, încă, îi privim noi pe poeţi, nu?!
Căci
Eminescu prin cosmopoezia sa "Luceafărul", "La Steaua",
"Dacă treci râul Selenei", "Mementto mori", "Sărmanul
Dionis", "Miron şi frumoasa fără corp" începe să strălucească
într-o lumină cosmică, de ştiinţe ale Mileniului 3 - fiind contemporan cu noi
şi de aceea şi cu cucerirea de către Oameni, a Cosmosului, cu NASA! NASA spune
prin oamenii săi de ştiinţă că Oamenii sunt nişte hibrizi între venusieni,
extraterestrii de pe planeta Venus şi oamenii-maimuţe de pe Terra! E o ipoteză
de Mileniul 3 de civilizaţie a Oamenilor!
De unde ştia
Eminescu acelaşi lucru, acum peste 150 de ani în urmă, fapt ce-l afirmă, clar,
în poemul-geneză al rasei omeneşti "Luceafărul", al cărui story, este
extras parcă din comunicatul de ştiinţă de la NASA din secolul 21, Mileniul 3,
căci şi în poem, este vorba de o hibridare între locuitorii venusieni, căci
"Luceafărul" este Planeta Venus, iar Cătălina, Cătălin, reprezentanţii
terrienilor! Eminescu trebuie recitit şi comentat, din nou, in programele şi
manualele şcolare şi universitare, printr-o grilă de gândire cosmică, de
memorie şi destin, cosmic, de a-i înţelege Mesajul, prin Timp, ca pe un
Eminescu Ştiinţificul, şi nicidecum, altfel! Să mergem mai departe cu
asociaţiile de idei! în "Luceafărul" se prefigurează şi celebra de
acum lege din teoria relativităţii a lui Einstein, cu ecuaţia sa: E=M × C² şi
anume versurile: "Porni Luceafărul / Creşteau în cer a lui aripe/ Şi căi
de mii de ani treceau / în tot atâtea clipe"!
Apoi în
poezia "La Steaua" se pot face asociaţii iar interesante! Şi anume în
urmă cu 5000 de ani în Egiptul antic, pe hărţile astronomice ale egiptenilor,
de atunci, nu figura "Luceafărul" sau Venusul sau Planeta cea mai
strălucitoare ca o Stea, din Sistemul nostru solar! După opinia oamenilor de
ştiinţă de la NASA, planeta Venus ar fi intrat în urmă doar cu 4000 de ani în
Sistemul nostru solar, sub formă de Cometă, producând perturbări! lată cum
ilustrează, ne transmite informaţia astronomică prin Timp, călătorul prin timp,
Mihai Eminescu: "La Steaua care-a răsărit" ş.a.m.d.! Deci, un nou
membru cosmic al Sistemului nostru solar! Transmiterea peste secole, a
informaţiei ştiinţifice, îl interesa pe poet, nu gloria ori bunăstarea!
Desăvârşirea sa spirituală, prin ştiinţele Universului, de aceea, el atrage
atenţia poeţilor, de ieri, de azi, de mâine, căci -"E uşor a scrie
versuri/ când nimic/Nu ai a spune/ înşirând cuvinte goale/Ce din coadă dau să sune!",
adică când nu transmiţi prin poezie adevăr şi informaţie ştiinţifică, arta
fiind o amprentă sensibilă a ştiinţelor venind dintr-o rădăcină cosmică,
comună! Mesajul lui Eminescu devine limpede, asociindu-l cu ştiinţele
Mileniului 3, cu NASA! Cu cucerirea Cosmosului de către Oameni, esenţa
Mi\eniu\ui 3 de civilizaţie al Umanităţii!
în poezia
"Memento mori", apar arme nucleare, războaie nucleare între
jupiterieni, o ipotetică civilizaţie extraterestră de pe Jupiter, Foc şi carele
şi razele de foc ale lui Zamolxis, al pământenilor! Terra este în poezia lui
Eminescu, un laborator de experienţe genetice, încrucişări de ADN, extratestru
şi pământean - Luceafărul. Ori locul de desfăşurare a unor războaie atomice
între civilizaţii ET şi titani pământeni! în poezia "Dacă treci râul
Selenei", Eminescu scrie că întâlnim "case cu cerdacuri aurite,
suspendate în aer! Cum am traduce noi, mesajul?! Cam astfel! Dacă zburăm
dincolo de Lună, cu rachetele, întâlnim, staţii orbitale, sateliţi, viitoare oraşe
spaţiale?!
Apoi în
poezia "Miron şi frumoasa fără corp", ar fi cel puţin 2 întrebări:
cine este frumoasa fără corp, vreo hologramă pe com¬puter şi de ce Miron, un
cioban are în cap, nu o căciulă, şapcă, pălărie ci o ...ciudată cască, parcă de
venerabil cosmonaut de la NASA, de azi?!
Crezând ca
şi noi, cei de azi, că limbajul matematicii ar fi o posibilă limbă în dialogul
cu fraţii din spaţii, Eminescu ne transmite importanţa să zicem a matematicii
probabilistice , a teoriei certitudinii, a jocurilor, a hazardului, a principiului
lui Heisenberg, în poezia "Dintre sute de catarge", a posibilităţilor
şi a şanselor de manifestare, a teoriei istoriilor multiple ale Universului,
Multiversului. Mesajul poeziei lui Eminescu este că noi Oamenii avem origini
extraterestre, suntem Extratereştri!
Vă lăsăm pe
D-voastră să-l recitiţi pe Cetăţeanul Cosmosului Mihai Eminescu şi mesajul său
poetico-ştiinţifico-cosmic într-o Cheie Cosmică! De epopee a terrienilor, de
cucerire a Cosmosului, ca oameni cosmici nemuritori în zbor cu rachete, cu
viteza Luminii, în Stele de Origine!
OPERA INTEGRALA EMINESCU
Acad.Dimitrie Vatamaniuc
Un interviu tulburător despre viaţa şi moartea lui
Eminescu, despre soarta operei şi despre publicistica lui Mihai Eminescu - la
fel de incomodă, atât în regimurile dinainte de 1989, cât şi în cele
postdecembriste.
Eminescologul trudeşte încă din anul 1972 la
publicarea Operei Integrale Eminescu. Anul 2011 i-a adus cititorului român
„Opera Integrală Eminescu", demers susţinut în timpul vieţii de Titu
Maiorescu, preluat de George Călinescu, apoi aşezat pe baze ştiinţifice de
criticul literar Perpessicius, care între anii 1939-1963 a adunat poezia şi
literatura populară eminesciană. Demersul a fost continuat, după anul 1972, de
eminescologii Petre Creţia şi Dimitrie Vatamaniuc. Acesta este motivul pentru
care, în ianuarie 2012, am fost oaspeţii academicianului Dimitrie Vatamaniuc,
bucovinean ce locuieşte în sectorul I din Bucureşti. Deunăzi, pe o imaginară
stradă Eminescu, am poposit în „casa care poartă pe acoperiş steagul
României", unde am discutat cu eminescologul român despre zbaterile sale
pentru ca „Opera Integrală Eminescu" să vadă lumina tiparului, sub egida
Editurii Academiei Române.
Maria Stanciu: Domnule academician Dimitrie
Vatamaniuc, vă mulţumim că ne-aţi deschis uşa casei şi a sufletului
dumneavoastră, pentru ca astfel să-i bucurăm pe cititorii noştri măcar cu o
frântură din munca de cercetare pe care aţi depus-o. Vă rugăm să ne spuneţi
când a început întâlnirea cu cercetarea manuscriselor eminesciene, pentru
completarea, adunarea şi publicarea operei complete Eminescu?
Acad. Dimitrie Vatamaniuc: Efectiv, am început să-l
studiez pe Mihai Eminescu din anul 1972, când am ajuns la Muzeul Literaturii
Române şi când Alexandru Oprea, directorul muzeului, a hotărât să continue
editarea operei lui Eminescu. Însă acest demers de cercetare literară a fost
iniţiat şi urmat de academicianul Perpessicius între 1939 şi 1963, timp în care
a reuşit să tipărească şase volume.
M.S.: Eminescologul Perpessicius, pe numele adevărat
D. Panaitescu, a încetat cercetarea constrâns de motive de sănătate, dar a
lăsat şi o scrisoare pentru urmaşi... Ce conţine această „scrisoare
deschisă"?
Ac.D.V.: Perpessicius părăsise „şantierul" de
cercetare a operei lui Eminescu, cum el însuşi îl numea, pentru că îşi pierduse
vederea la descifrarea manuscriselor. În aceste împrejurări, el a adresat o
„scrisoare deschisă către editorul de la anul 2000". Aici le aduce laude
predecesorilor săi care au contribuit – după posibilităţi şi împrejurări – la
punerea în circulaţie a operei lui Eminescu; totodată el făcea previziuni
pentru viitor. Perpessicius se îndoia, afirmând că „nu sunt semne ca la anul
2000 să fie posibilă publicarea operei integrale a lui Mihai Eminescu".
Previziunile nu s-au împlinit, astfel că în 2011 am reuşit, sub oblăduirea
Academiei Române, să publicăm „Opera Integrală Eminescu".
M.S.: Cum aţi ajuns coordonatorul „colectivului"
de cercetare a operei lui Mihai Eminescu?
Ac.D.V.: În 1972, la un an de la moartea lui
Perpessicius, Alexandru Oprea care era directorul Muzeului Literaturii Române,
instituţie fondată de Perpessicius, şi director al Revistei „Manuscriptum"
– întemeiată tot de Perpessicius - a considerat că era de datoria sa să ducă
mai departe această activitate. A fost atunci, în anii '70, o împrejurare
deosebită, când cercetarea trebuia să se unească cu învăţământul; se punea
problema ca toţi cercetătorii de la institute să treacă în învăţământ. A fost
un proces lung, demarat în 1972, în urma căruia a fost stabilit un colectiv din
care făceam parte eu, Petru Creţia şi alte două colege...
M.S.: Aţi primit misiunea să faceţi coordonarea
generală a Integralei Eminescu şi, în mod special, să vă ocupaţi de partea de
publicistică eminesciană. Ştim că la apariţia volumelor IX şi X, Publicistică,
au fost multe ispite, deşi Eminescu trecuse la ceruri de aproape un secol. Cum
a fost întâmpinat volumul IX, în plină perioadă comunistă?
Ac.D.V.: Volumul IX, apărut în 1980, cuprindea
publicistica lui Eminescu din perioada studiilor universitare şi din perioada
când a publicat la „Curierul de Iaşi", respectiv, mai 1876 şi octombrie
1877. Volumul a fost privit drept unul care aduce noutate pentru publicul larg,
fiindcă nu se cunoşteau decât câteva articole din această perioadă, restul era
contribuţie nouă. Acest volum IX a stârnit însă reacţii din partea cercurilor
interesate. Unul dintre cei foarte supăraţi s-a arătat Moses Rosen, rabinul şef
al Cultului Mozaic din România, care a atacat volumul în repetate rânduri,
pentru că se vorbeşte aici şi despre evrei.
M.S.: În ce au constat aceste greutăţi, la tipărirea
volumului X?
Ac.D.V.: După nemulţumirile amintite legate de acel
text publicistic din volumul IX, ni s-a impus, special pentru Eminescu, ca
toate textele din următoarele volume să primească avizele celor două cabinete
ale familiei Ceauşescu! Mai direct, s-a introdus cenzura... Cu toate
restricţiile pe care le-am întâmpinat, noi am mers mai departe şi am adunat
materialele şi pentru volumul X. Acesta cuprinde publicistica lui Mihai
Eminescu de la ziarul „Timpul", din perioada octombrie 1877 – februarie
1880. În paralel, am lucrat şi la volumul XIV, care conţine studii ştiinţifice,
traduceri. Am terminat amândouă volumele în acelaşi timp, însă am tipărit doar
volumul XIV, care nu ridica nicio problemă fostului regim şi care a apărut în
1983. Volumul X însă nu l-am putut tipări şi a aşteptat până în anul 1989...
M.S.: Care a fost motivul pentru care a fost interzisă
tipărirea volumului X, Publicistică?
Ac.D.V.: Acest volum are două studii fundamentale;
unul era studiul în chestiunea evreiască şi un alt studiu despre Basarabia. Cu
chestiunea evreiască era aşa şi aşa, fiindcă Eminescu face aici un studiu
statistic; se ocupă de numărul evreilor de la noi care lucrau în comerţ, câţi
erau în ţară... Însă, deranja foarte tare studiul cu Basarabia, nu aveam voie
să vorbim despre acest subiect.
M.S.: Motivele nu sunt greu de intuit...
Ac.D.V.:Aveam interdicţie, era ordin peste tot să nu
se vorbească de Basarabia. Şi asta a durat mult. Era interzis să apară în presă
ceva despre Basarabia. Basarabia era cedată ruşilor şi era o temă terminată,
iar acest volum nu trebuie să apară! Atunci, eu am făcut demersuri şi aşa a
ajuns volumul X la Ştefan Andrei, care era secretar la Comitetul Central între
cele două cabinete, al lui Nicolae Ceauşescu şi al Elenei Ceauşescu. În acest
context, Ştefan Andrei mi-a spus că dacă era la un singur cabinet, „încă mai
încercam, dar aşa, să merg la ambele cabinete, nu pot să fac nimic. Deci, nu
mai insista asupra acestei chestiuni", mi s-a recomandat.
M.S.: Şi totuşi, volumul X s-a tipărit înainte de
evenimentele din 22 decembrie 1989, printr-un act de eroism, am spune...
Ac.D.V.: În cursul anului 1989, s-a întâmplat un lucru
foarte interesant. Cercetători din Basarabia au venit la mine, chiar acasă, şi
m-au rugat, zice... „Haideţi, să ne daţi şi nouă studiul lui Eminescu cu
Basarabia că ne trebuie! Noi avem acum o oarecare libertate, ne-am despărţit
într-un fel de ruşi şi trebuie să-l publicăm, că ne-ar servi foarte mult".
Eu le-am spus că nu le dau nimic, pentru că dacă eu vă dau acest volum nu vom
mai reuşi în veci să tipărim volumul X. Volum care aştepta din anul 1983!...Şi
ce au făcut ei, ce au dres... S-au dus în tipografie, la Bucureşti, au
tratat... creştineşte cu tipografii şi au scos un număr de exemplare din
volumul X, cu publicistica lui Eminescu. Şi în drum spre Chişinău iarăşi au
revenit la mine, acasă...
M.S.: În câte exemplare a fost tipărit atunci volumul
X?
Ac.D.V.: Cred că în o sută douăzeci de exemplare. Că
au ajuns cu volumul X la Chişinău nu-i nicio problemă, dar au mai făcut o
„greşeală" foarte mare, pentru acea vreme, anume, au trimis un volum şi la
Paris, în Franţa. Cartea a căzut în mâna lui Ierunca de la Radio „Europa
Liberă", care a făcut o emisiune de o oră, în care se spunea despre acest
volum că a apărut în România lui Ceauşescu... „Şi iată că în România se pot
tipări şi lucrări şi opere fundamentale în care nu se vorbeşte de Ceauşescu şi
nu se aduce nicio laudă regimului comunist". Într-adevăr, nu veţi găsi
nicio laudă adusă regimului comunist, nu veţi găsi în toată ediţia nicio laudă
la adresa lui Ceauşescu". Dar...
M.S.: Dar?!
Ac.D.V.: Reacţia a fost că am intrat într-o cercetare
foarte severă; m-au pus să dau raport despre legăturile mele cu „Europa
Liberă"! În sfârşit, m-am descurcat, cum m-am descurcat, dar soarta
acestui volum era încă o dată pecetluită. Înainte cu câteva luni de
evenimentele din decembrie 1989 se hotărâse să nu mai apară deloc, iar
exemplarele care se tipăriseră să fie trimise fără discuţie la topit... Însă,
Dumnezeu a avut oamenii Lui care au avut mare grijă ca volumul X să nu dispară.
De altfel, a şi fost distribuit în librării chiar în zilele revoluţiei din
1989...
M.S.: Publicistul Mihai Eminescu a pus probleme
oricărui regim. Cât de actuală este astăzi publicistica lui Eminescu?
Ac.D.V.: Eminescu are o publicistică în care pune
probleme fundamentale. El se identifică cu poporul român până la sacrificiul de
sine. Drama sa morală este şi a noastră. Ameninţarea fiinţei naţionale a
poporului român nu este înlăturată, şi relele de care suferea societatea
românească din vremea sa sunt şi ale zilelor noastre, în forme nu mai puţin
grave. Publicistica lui Eminescu o trăim astăzi dureros de actual...
„Chestiunea evreiască" şi socialismul condamant
din publicistica lui Eminescu au dat de furcă regimului ateist
Am discutat cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc
despre importanţa demersului făcut în perioada interbelică de eminescologul
Perpessicius în privinţa cercetării şi publicării Operei Integrale Eminescu.
Astăzi vom încerca să creionăm în linii mari un portret prea puţin cunoscut al
lui Mihai Eminescu, nu cel de antisemit, ci cel de Mare Român. După ani de
cercetare, academicianul Dimitrie Vatamaniuc a ajuns la concluzia că în
contextul publicării „Operei Integrale Eminescu", avem în „Poetul
Nemuririi noastre" nu numai „Luceafărul Poeziei Româneşti", ci şi pe
cel mai mare Gazetar, Părintele Publicisticii din spaţiul românesc.
Pe când se împlinea aproape un veac de la moartea sa,
în plină dictatură comunistă, publicistica eminesciană a stat în aşteptare
pentru a vedea lumina tiparului vreme de trei decenii. În acest răstimp, a fost
tipărită doar „o culegere modestă, cu câteva articole ciuruite de
croşete", spune interlocutorul nostru în prefaţa acelei culegeri.
M.S.: Domnule academician Dimitrie Vatamaniuc, în anul
1977, colectivul pe care l-aţi condus a dat cititorului mult aşteptatul volum
IX, cel care cuprindea publicistica lui Mihai Eminescu, publicată înainte de a
ajunge la ziarul „Timpul", în octombrie 1877. Ce perioadă are în vedere?
Ac.D.V.: Volumul IX cuprindea publicistica lui
Eminescu din perioada studiilor universitare de la Viena şi din perioada de la
„Curierul de Iaşi", respectiv, mai 1876-octombrie 1877. El cuprinde
articole apărute în gazete precum „Albina", „Familia",
„Federaţiunea", „Convorbiri literare" şi „Curierul de Iaşi". În
1977 când a apărut Volumul IX, de Publicistică, a fost privit drept unul care
aduce noutate, fiindcă publicistica eminesciană nu era cunoscută. Nu se
cunoşteau decât câteva articole din această perioadă, restul totul era
contribuţie nouă.
M.S.: Ne spuneaţi că trimiterea în librării a
volumului IX a fost întâmpinată de marea supărare a lui Moses Rosen, rabinul
şef al Cultului Mozaic. Până la urmă, ce era atât de supărător în publicistica
lui Mihai Eminescu „în cestiunea evreiască"? De ce s-a produs atâta necaz
în unele cercuri din România anului 1977 şi după?
Ac.D.V.: Acest volum (dar şi următorul, volumul X)
conţine şi câteva articole despre comunitatea evreiască din România celei de-a
doua jumătăţi a veacului al XIX-lea şi, deci, publicistica lui Eminescu, când
este „judecată" trebuie aşezată în contextul celei de-a doua jumătăţi a
veacului al XIX-lea. Eminescu nu a avut treabă cu evreii. Eminescu a avut
treabă cu „Alianţa Israelită" care era o organizaţie internaţională ce
funcţiona în Germania şi care intervenea în treburile noastre interne. Şi
atunci, ca orice gazetar care se respectă şi care este preocupat de nealterarea
fiinţei naţionale româneşti, Eminescu a protestat împotriva Alianţei israelite
sub diferite forme...
M.S.: Să revenim asupra contextului. După terminarea
Războiului de Independenţă, în mai 1877, marile puteri europene s-au întrunit
în mai multe rânduri, pentru a recunoaşte Independenţa României. În iunie 1878,
prin Tratatul de la Berlin, Germania impunea Principatelor Dunărene prin
articolul 44 al amintitului tratat – (sub pretinsa mască „a umanitarismului şi
a lipsei de toleranţă religioasă" invocată de izraeliţii din România) –
acordarea cetăţeniei române evreilor care erau trimişi forţat din Germania în
România. Ba mai mult. La fel se propunea rezolvarea problemei şi cu evreii persecutaţi
şi trimişi la noi din Rusia şi Polonia. Care a fost atitudinea gazetarului
Mihai Eminescu, pe atunci, redactor la ziarul „Timpul", cotidian al
opoziţiei conservatoare?
Ac.D.V.: Eminescu a susţinut modificarea Articolului 7
din Constituţie, cerere formulată şi de Germania, ca o condiţie la
recunoaşterea Independenţei, însă Eminescu a susţinut ca acordarea cetăţeniei
române izraeliţilor să se facă individual, nu în masă, cum propunea Germania.
Eminescu, în publicistica sa, combate cu vehemenţă „teoria umanitaristă",
„cu desăvârşire neadevărată" susţinută de Alianţa israelită, care
pretindea că în România ar exista „români izraeliţi, români de confesiune
mozaică".
M.S.: Şi continuă gazetarul de la „Timpul"... „Nu
voim a recunoaşte, de vreme ce e neadevărată şi ni se impune vederea aceasta
anormală prin Tratatul de la Berlin. Nu există dar români izraeliţi, pentru că
nu există izraeliţi care să vorbească româneşte în familiile lor şi nu există
izraeliţi care să intre în relaţii de căsătorie cu românii".
Ac.D.V.: Cine are răbdare să citească toate aceste
articole, şi un ziarist are această datorie, va înţelege că Eminescu a ţinut
piept cu fruntea sus în faţa presiunilor Alianţei izraelite din Germania,
subliniind că este „ciudat în a vedea susţinându-se", în mod fals, că
„Principatele româneşti încetaseră ca din senin (de când cu Tratatul de la
Berlin) a mai fi ceea ce au fost sute de ani de-a rândul, adică un azil de
toleranţă, şi deveniseră deodată vatra zelotismului religios şi a unei
înverşunate discuţiuni asupra marginelor în cari trebuie admisă sau nu legea
lui Moisi". Acesta este un răspuns pe care Mihai Eminescu îl dă (în 10
iulie 1879) ziarului „Fremdenblatt, un oficios din Viena", care se ocupa
de „cestiunea izraelită din România" şi care dezinforma frecvent, făcând
ca lumea diplomatică a Europei „să fie atât de rău informată", în numele
unui fals umanitarism. Dezinformarea Alianţei izraelite din Germania
contribuie, scrie Eminescu, „a întări fabula despre persecuţiunile religioase
din România", şi „a ne face jertfa unei false mistificaţiuni şi a unei
minciuni etnologice". Deci, Eminescu gazetarul nu a făcut altceva decât să
ceară marilor puteri europene să privească „cestiunea izraelită" din
Principatele Dunărene asemenea celorlalte state din Peninsula Balcanică. De
altfel, aşa a şi fost soluţionată „chestiunea evreiască", iar Articolul 7
din Constituţie a căpătat forma în care fusese propusă de Eminescu în cadrul
dezbaterilor din ziarul „Timpul", fără a face din poporul român „jertfa
unei mistificaţiuni".
M.S.: Ce răspuns daţi celor care scot publicistica lui
Eminescu din contextul vremii şi îl văd pe Gazetar drept un antisemit?
Ac.D.V.: Antisemitismul lui Eminescu este o „vină de
dânşii inventată", ca să răspund cu "armele" lui Eminescu. Cine
are răbdare să citească nenumăratele articole pe care le-a scris Eminescu la
ziarul Timpul (între octombrie 1877 şi iunie 1883) – ca reacţie la pretenţiile
Germaniei şi ale „Alianţei izraelite" (cu sediul în Germania") – va
înţelege că Eminescu este un Mare Român şi un gazetar care s-a documentat
meticulos şi care nu a înclinat balanţa şi condeiul în funcţie de pretenţiile
şi presiunile regimurilor care s-au perindat în timpul său. Publicistica lui
Eminescu are ponderea cea mai mare ca extindere şi relevă un luptător pe tărâm
social şi politic, el este un Gazetar cu o înaltă conştiinţă civică. Dar,
dincolo de cantitate, rămâne cuvântul cu putere al gazetarului Eminescu, care a
dat frisoane nu numai contemporanilor său, neiubitori de pământ românesc şi de
valorile cultural - spirituale româneşti, ci i-a deranjat şi pe exponenţilor
fostului regim comunist.
M.S.: O altă „mistificaţie" este cea legată de
faptul că Eminescu ar fi cochetat cu ideile socialiste şi că ar fi fost chiar
„precursorul" socialismului?!, după unele minţi... Domnule academician,
după o viaţă de cercetare a manuscriselor şi a articolelor publicate de
Eminescu, la ce concluzie aţi ajuns?
Ac.D.V.: Cum bine aţi observat şi aici avem de-a face
cu o mistificaţie. Ca publicist la „Timpul", unde o vreme a fost chiar
redactor şef, fireşte Eminescu a scris despre toate aspectele vieţii social
politice din vremea sa. Nimeni înaintea sa şi după el nu a criticat cu mai
multă vehemenţă corupţia, ignoranţa, nepotismul, lipsa de merit în promovarea
ierarhică socială... În privinţa socialismului, Eminescu are câteva articole în
care face referire la socialism, dar situaţia nu este deloc cum o prezintă
mistificatorii din ultimele decenii; este exact invers.
M.S.: Vă rugăm să exemplificaţi..
.
Ac.D.V.: Este, de pildă, un articol despre fraţii
Nădejde - aceştia erau socialişti – dar aici Eminescu spune clar: „Socialismul
este o mare nenorocire pentru ţară. Socialismul înseamnă moartea cultului,
întoarcerea în primitivism". La tipărirea publicisticii eminesciene în
vremea fostului regim, acest articol mi-a fost respins în repetate rânduri,
până ce cineva - tot din cei de sus din vremea perioadei comuniste – mi-a
sugerat să găsesc ceva... imaginar şi să nu mai vorbim despre socialism în
aceşti termeni negativi. „Vorbeşte despre socialismul utopic!", mi-a
recomandat acea persoană. „Aşa că la învăţământul politic ăştia mai află câte
ceva despre socialismul utopic. Zice: Găseşte ceva din Marx, din Lenin, ca să
blindezi acest articol şi să apară!..."
M.S.: Să înţelegem că aceasta este explicaţia
parantezelor de la câteva articole eminesciene, cu referite la socialism, din
volumele tipărite până în 1989?
Ac.D.V.: Da... Numai acordând un anumit spaţiu
socialismului utopic, dar care nu avea nicio legătură cu amintitul articol semnat
de Eminescu, am putut salva şi tipări publicistica lui Mihai Eminescu. Şi
neavând altă soluţie în faţa cenzurii celor două cabinete, am scos articolul
din contextul de atunci (cel în care era vorba despre socialism, despre care
Eminescu spune că „înseamnă moartea cultului, întoarcerea în primitivism")
şi l-am plasat undeva în trecut. Aşa am putut salva şi publica miile de
articole din publicistica eminesciană din volumele care au urmat volumului IX.
M.S.: Însă Dumnezeu v-a dat timp ca să reveniţi, să revizuiţi
ediţia şi să retipăriţi Integrala Eminescu în 2011...
Ac.D.V.: Da. În ultima ediţie revizuită şi apărută în
2011, am scos acest balast despre socialismul utopic. Mai este un articol
despre socialism în care se spune că cine „se ocupă de problemele sociale este
neapărat numit socialist". Fals! A te ocupa de partea ştiinţifică a
socialismului nu înseamnă că eşti socialist!... Dar, aşa au trecut toate
textele eminesciene de cenzura comunistă. Însă lucrul acesta nu a stat numai în
puterea mea, ci s-au găsit oameni care au dorit cu adevărat să se tipărească
"Opera Integrală Eminescu" şi pentru asta Îi mulţumesc lui Dumnezeu.
Eu am fost doar un executant... Când însă am preluat retipărirea ediţiei din
2011, am eliminat acele anomalii.
A consemnat - Maria Stanciu
Notă: Interviul a fost realizat de către Maria
Stanciu, membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, cu cel mai
mare eminescolog în viaţă, academicianul Dimitrie Vatamaniuc. Publicat în
cotidianul „Viața liberă" - Galați, interviul a fost preluat de Revista ART-EMIS, la 16 iunie 2013, cu
acordul şi sprijinul U.Z.P.R., prin preşedintele Doru Dinu Glăvan.
Sursa: Ziaristi
Online
Foto - Maria
Stanciu
Sursa: Prof. VALENTINA LUPU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu