Minunea Sfântului Nicolae

Calea catre Dumnezeu este dragos­tea

Scopul cu care am fost creati consta in a fi una cu Dumnezeu. Calea catre Dumnezeu este dragos­tea:

„Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toa­ta inima ta si din tot sufletul tau si din toata pute­rea ta si din tot cugetul tau, iar pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Luca 10,27).

In aceasta consta toata legea lui Dumnezeu. Singurul motiv pentru care Domnul v-a creat este dragostea. Acesta este sin­gurul motiv.

Daca aveti atata credinta incat puteti si muntii sa-i mutati din loc, dar nu aveti dragoste, nu aveti nimic (parafraza la 1 Corinteni 13,1-3).

Iar motivul pentru care sunteti liberi sa iubiti consta in faptul ca Dumnezeu v-a iubit El Cel dintai.

Acum, este dragostea ceva ce putem invata? Fara indoiala. Dar, de invatat, trebuie sa invatam nu de la lume, caci lumea nu stie despre dragoste nimic. Adevarata dragoste o puteti gasi numai in Hristos si numai in El puteti iubi cu adevarat. Hristos nu a spus: la Dumnezeu duc multe cai. El a spus:

„Eu sunt Calea, Adevarul si Viata“ (Ioan 14,6).

Fara El, noi nu avem nimic. Si multi dintre noi, din pacate, nu au nimic.

Arhim. Ioachim Parr

Minunea Sfântului Nicolae de la Mărășești din primul război mondial

Cu adevărat putem spune noi românii: „Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de-ajuns spre lauda minunilor Tale”. Dacă Bunul Dumnezeu nu ne-ar fi salvat de fiecare dată de-a lungul istoriei din ghearele duşmanilor noştri, apoi de multe ori ne-am fi stins ca neam şi ca Biserică Ortodoxă.

Cine nu ştie despre atâtea războaie pe care le-au avut conducătorii români cu turcii şi tătarii şi de atâtea ori i-au biruit, ca prin minune, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Despre o mare minune care s-a petrecut în timpul primului război mondial, am auzit-o prima dată de la tatăl meu, care o povestea cu lacrimi în ochi, atunci când eram copil în casa părinţilor mei, după care am mai auzit-o şi de la părintele Nicodim Măndiţă, care au luat parte, şi unul şi altul, la primul război mondial. Iar a treia persoană de la care am mai auzit despre această mare minune, este părintele arhimandrit Ilie Cleopa de la mănăstirea Sihăstria, jududeţul Neamţ. Părintele Ilie Cleopa, este adevărat că nu a luat parte la primul război mondial, dar ne-a povestit că a auzit de la tatăl său. Şi iată cum s-a întâmplat:

Când nemţii au cucerit aproape toată ţara noastră, de au mai rămas doar cinci judeţe neocupate, fiecare din noi îşi poate da seama ce jale mare era în ţara noastră şi cum se simţeau cei ce erau sub ocupaţie străină. Chiar şi în armată între soldaţi pătrunsese o jalnică descurajare şi nimeni nu mai putea crede că vor mai putea pune pe fugă pe barbari ca altă dată. Absolut în toate Bisericile din ţara noastră se făceau slujbe cu privegheri de toată noaptea. Pe obrajii fiecărui locuitor al ţării erau lacrimi şi iar lacrimi. Preasfinţiţi Arhierei au dat dispoziţie credincioşilor creştini în afară de bolnavi, femei lăuze şi pruncii mici, să ţină post până seara; iar seara să mănânce fără ulei şi vin, petrecerile cu muzică şi jocuri să fie interzise cu desăvârşire.

Dar, în dimineaţa unei zile binecuvântate de Dumnezeu, un general, comandantul suprem al armatei germane, căutând să-şi încurajeze trupele, a zis către ei:

- Astăzi după masă vom servi cafeaua în Iaşi (adică vom ajunge la biruinţa finală).

Bunul Dumnezeu întotdeauna stă împotriva celor mândri, iar celor smeriţi le dă har. În acest timp, armata germană la Mărăşeşti a dat un atac, puţin mai având să-i scoată pe ostaşii români de pe poziţie. Deodată a apărut deasupra frontului Sfântul Nicolae înconjurat de un nor luminos cu un omofor în mâini. Din acel moment toate focurile de armă şi proectilele care erau îndreptate de nemţi spre ostaşii români, se întorceau spre ei şi-i nimiceau cumplit. Paralel cu această situaţie, armata germană, care din primele clipe a văzut pe Sfântul Nicolae, s-a umplut de groază şi de panică totodată şi a dat bir cu fugiţii. Iar îndureraţii ostaşi români, privind cu multă evlavie spre Sfântul Nicolae cum îi ocroteşte, au sunat alarma şi au sculat din somn şi pe ostaşii români care nu de mult au fost scoşi de pe poziţie pentru a se reface. Iar ei, aşa cum se aflau, în cămaşă şi izmană, au pus baioneta la armă, fugind ca nişte disperaţi să alunge de pe pământul sfânt al ţării noastre pe barbarii de altădată... şi i-au biruit.

Acestea sunt isprăvile credinţei noastre strămoşeşti care, de fiecare dată, atunci când ne-a fost viaţa mai amară, nu ne-a lăsat fără răspuns la rugăciunile şi strigătul nostru, nu ne-a părăsit şi, când ni se părea că suntem pe ultima treaptă, o mână nevăzută ne-a salvat, ne-a izbăvit în chip minunat. De aceea suntem datori ca să mulţumim lui Dumnezeu întotdeauna şi pentru toate.

(din „Viața părintelui Nicodim Măndiță” - volumul 2)

Piedicile la rugăciune și înfrângerea lor

         A se ruga cineva și a se afierosi lucrării rugăciunii presupune nevoință, o nevoință ostenitoare. Așa cum spune Starețul Sofronie „uneori rugăciunea curge înlăuntrul nostru ca un râu puternic, iar alteori inima noastră rămâne uscată”. Creștinul care se nevoiește în exercițiul rugăciunii are de înfruntat o mulțime de piedici, care se ridică înaintea lui, din pricina războiului nevăzut al diavolului, dar și din pricina păcătoșeniei sale.

Aceste piedici le vom punea enumera astfel:

1.      Lenevia firească. Este vorba despre oboseală și de efortul vieții noastre de zi cu zi. Omul fiind zdrobit de lupta zilnică pentru existență, este neputincios să-și afierosească timp pentru a se aduna și a se ruga, pentru că, își spune sieși, oboseala nu-i îngăduie să-și adune mintea în „trezoreria” sa.

            Cuviosul Palamon, starețul Cuviosului Pahomie, când vedea că tânărul său ascultător moțăia în timpul nopții când se rugau, îl lua și urcau pe colina de nisip din vecinătate. Aveau fiecare câte un sac în spate și cărau nisip dintr-o parte în alta. Îl obișnuia astfel să se împotrivească somnului și să devină mai râvnitor la rugăciune.

1.      Neputința ținerii în frâu a minții în timpul rugăciunii. În timpul rugăciunii mintea se răspândește la grijile vieții, la cele întâmplate în timpul zilei sau călătorește în viitor, plănuind tot felul de lucruri. Astfel, vremea rugăciunii este repetarea tipiconală a unor citiri fără noimă și valoare. Iar consecința în acest caz este faptul că sfârșitul rugăciunii este însoțit de sentimente de goliciune.

2.      Rugăciunea ca o obișnuință tipiconală. Mulți se roagă numai ca să se roage, ca „să iasă din rând”, fără să conștientizeze, fără atenție, fără să-și dea seama de ce și cum se roagă.

3.      Rugăciunea egoistă care se rezumă la „eu”. Mulți obișnuiesc să se roage în chip cu totul individualist, cerând de la Dumnezeu să-i păzească de orice rău, subînțelegând ca răul să-i afle pe ceilalți. Alții iarăși cer de la Dumnezeu bani, averi, reușită profesională, având impresia că Dumnezeu nu cunoaște ce este bine pentru sufletul nostru sau consideră rugăciunea ca o relație de schimb. „Eu, Dumnezeul meu, îți dau timpul meu, iar Tu să-mi dai toate bunătățile pe care Ți le cer, pentru că eu sunt ucenicul Tău. Și dacă mi le vei da, voi continua să mă închin Ție, iar dacă nu – ia aminte, Dumnezeul meu! – se poate să nu-Ți mai dau nici o importanță”. Să ne aducem aminte de rugăciunile Sfinților noștri, care nu se luau în considerare pe ei înșiși, ci se rugau pentru toată lumea.

4.      Considerarea rugăciunii ca pe o obligație. În nici un caz nu trebuie să considerăm rugăciunea ca pe o obligație, ci, dimpotrivă, ea este un dar al lui Dumnezeu pentru om și, prin urmare, este dreptul omului. Dacă cineva vrea, poate dobândi acest drept, iar dacă nu-l dorește, pentru ce să ne rugăm având o concepție strâmbă despre rugăciune? Desigur, nu ar trebui ca omul să fie împiedicat să se roage așa cum crede el. Cazul de mai sus se referă la toți cei care în mod conștient consideră rugăciunea ca pe o obligație.

5.      Rugăciunea cu trufie și mândrie. Acesta este un mod fariseic de a se ruga cu glas tare și cu cuvinte de laudă, pentru a ne impresiona și pe noi înșine, dar și pe ceilalți care ne aud și ne văd. Oare, Dumnezeu vrea o astfel de rugăciune?

6.      Gândurile necurate în timpul rugăciunii. Aici este vorba despre mecanisme și meșteșugiri pur diavolești. În vremea rugăciunii prin mintea noastră trec gânduri de hulă, gânduri necurate despre noi înșine, despre semenul nostru, despre Sfinți, despre Maica Domnului și chiar despre Dumnezeu. Este războiul nevăzut. Aici este nevoie de luare-aminte. De îndată ce gândul necurat este perceput de conștiința noastră, în acest moment trebuie să nu i se dea teren să se dezvolte. Iar aceasta se face prin adunarea minții în rugăciune, prin chemarea Numelui lui Iisus. Aici se va da lupta. Desigur, pentru toate acestea părinții noștri duhovnicești pot stabili nevoința fiecărui fiu duhovnicesc în parte. „Cel care își are mintea adunată când se roagă și ia aminte la cele pe care le spune, îi îndepărtează pe demoni cu flacăra rugăciunii. Iar cel care se răspândește, care își împrăștie mintea la cugetări nefolositoare, este batjocorit de ei”, spune Sfântul Efrem Sirul.

Toate piedicile de mai sus pot fi evitate numai cu un cuvânt: SMERENIA. Aceasta este cheia rugăciunii. Starețul Sofronie de la Essex spune clar: „De multe ori rugăciune înseamnă să-I mărturisim lui Dumnezeu starea noastră nenorocită: neputința, frica, acedia, îndoiala, descurajarea, cu un cuvânt, tot ceea ce se leagă cu existența noastră. Să le mărturisim pe toate, fără să căutăm expresii elegante, nici chiar o ordine logică…”.

Epilog: Rugăciunea în provocările lumii contemporane.

Lumea noastră contemporană are nevoie de rugăciune mai mult decât orice altceva. Nu este nevoie de conferințele conducătorilor pentru a se rezolva problemele lumii. Nu este nevoie de organizații internaționale pentru consolida pacea. Nu este nevoie nici chiar de guverne pentru a se rezolva problemele naționale. Ceea ce trebuie, mai mult decât orice, este rugăciunea către Dumnezeu și pe toate celelalte Domnul le va iconomisi spre folosul sufletului omenesc, a creației Sale pe care atât de mult o iubește.

Și cu cât ne deznădăjduim de provocările vremurilor, cu cât foamea seceră lumea a treia, cu cât mor semenii noștri de boli, cu cât oamenii nevinovați sunt omorâți de atacuri teroriste, cu cât se generează noi conflicte de război, un adevăr nu trebuie să-l uităm: Dumnezeu poate rezolva toate problemele, numai să-L rugăm din adâncul inimii noastre fără nici o urmă de interes personal.

În anii de mai înainte, când țăranii înfruntau probleme din pricina secetei, cădeau în genunchi și până să-și sfârșească rugăciunea, cerurile se deschideau. Dumnezeu asculta imediat rugăciunea lor. Astăzi însă oamenii „civilizați” ai acestei lumi nu-și ridică privirile spre Cer ca să ceară cu sinceritate ajutor. Dimpotrivă, cad în cursă și cred că ei singuri pot rezolva problemele. Și care este rezultatul? Războaiele continuă, nedreptatea se extinde, nefericirea stăpânește, aroganța biruiește și lumea noastră trăiește o zăpăceală lipsită de logică, oricâte hotărâri s-ar lua de către cei puternici.

Pentru aceasta trebuie să ne îndeletnicim cu rugăciunea neîncetată a inimii, și astfel toată viața noastră se va schimba numai pentru un singur lucru. Dumnezeu văzând nevoința noastră, ne va îmbrățișa și Preasfântul Duh ne va însoți. Și în lume putem deveni vase ale Harului, personalități sfințite care, prin pilda noastră, vom da mărturia ortopraxiei creștine. Și toate acestea se săvârșesc cu puterea rugăciunii.

Un Bătrân spunea: „De acestea patru are nevoie mai mult sufletul omului: să se teamă de Judecata lui Dumnezeu, să urască păcatul, să iubească virtutea și să se roage neîncetat”. De altfel, creștinul care își aduce aminte să vorbească cu Dumnezeu numai când vine ceasul rânduit pentru rugăciune, nu a învățat încă să se roage.

Convertiri în masă la Ortodoxie: doi episcopi protestanți, toți preoții și enoriașii lor au fost botezați

Doi foști episcopi protestanți, patru pastori și enoriașii lor s-au botezat recent ca ortodocși, în Filipine.

Astfel, zilele trecute, preoții ortodocși ruși din zonă, Georgy Maksimov și Kirill Shkarbul, au avut ocazia să boteze sute de foști protestanți.

Evenimentul nu este unic, evenimente asemanatoare având loc și anul trecut, potrivit lonews.ro.

Taina Sfântului Botez a fost precedată de doi ani de cateheză.

Mai multe noi Botezuri în masă sunt așteptate și în alte 29 de comunități filipineze, doar în cursul acestui an, în cadrul misiunii ortodoxe Ruse din Filipine.

Sursa: activenews.ro

Pr.ASB