Iubeaste-ti vrăjmaşii!

Cât de greu e acest lucru: să-şi iubească cineva vrăjmaşii!

Tot ceea ce e rău în om e doar accidental. Nu dispreţuiţi pe nimeni, chiar dacă vedeţi oameni agitaţi, indecenţi, beţi sau înjurând într-un limbaj obscen. Chipul lui Dumnezeu se păstrează chiar şi în ei, însă la un nivel poate prea profund, de care ei înşişi nu sunt conştienţi. E normal ca vrăjmaşul să pângărească acest chip şi să-l acopere cu murdării.
Nu e deloc uşor să vezi chipul lui Dumnezeu în cei care te ocărăsc şi care se arată sub chipul unei fiare. Dar cu atât mai mult trebuie compătimiţi, fiindcă sufletul lor e desfigurat, poate fără a mai putea fi refăcut vreodată, sfârşind în chinuri veşnice… Cât de greu e acest lucru: să-şi iubească cineva vrăjmaşii!

Sfântul GAVRIIL (URGHEBADZE) din GEORGIA
(1929-1995)

Sursa: “Tinerii vremurilor de pe urma. Ultima si adevarata razvratire.” – Monahii John Marler si Andrew Wermuth, Editura Sophia, 2008.

Întoarcerea unui monah la pocăință

Aici în Sfântul Munte, înainte cu mulți ani, era un monah, care la început era silitor. Și ce deducem din povestirea lui este faptul că dobândise mult har în rugăciune. Se pare însă că s-a trufit. Credea că era diferit de ceilalți monahi în ce privește starea duhovnicească și de aceea era foarte firesc ca Harul să se retragă, iar el să fie supus ispitirii. Astfel, ispititorul l-a chinuit atât de mult, încât l-a făcut să simtă curat și cu sinceritate că fără Harul lui Dumnezeu, omul nu poate sta împotriva diavolului în lupta cu el și să iasă biruitor.

După retragerea Harului s-a aflat într-o stare foarte pătimașă și a căzut foarte jos. Prima cădere a fost neglijarea îndatoririlor sale. Iar această negrijă a născut și multe alte rele. Și-a pierdut răbdarea în ispite și a început să dea vina în toate pe frații mănăstirii. Unul îi greșea, altul nu-i făcea pe plac, altul nu i se purta cu dragoste și tot așa. S-a creat astfel înlăuntrul său o stare de ură împotriva fraților mănăstirii. Toți îi „greșeau”. Nenumărate gânduri din toate părțile îl luptau atât de mult, încât mereu făcea compromisuri și de aceea pierdea mereu teren, iar diavolul câștiga. Și-a părăsit cu desăvârșire îndatoririle sale duhovnicești, nu mai cobora la biserică, iar diavolul câștiga tot mai mult teren în inima sa.

A venit și Postul Mare, dar el era din ce în ce mai rău. Se apropia Săptămâna Patimilor. În Vinerea cea Mare s-a gândit: „Să cobor și eu la biserică, măcar ca ultimul om. Să mă vadă și frații că am coborât la slujbă”. S-a așezat în pronaos, așa cum era împresurat de gânduri, și îi urmărea pe frați cum psalmodiau diferite cântări de laudă.

Așa cum lua aminte, i-a venit o umilință și s-a gândit: „Dar cum eram altădată, și cum sunt acum? Atâția și atâția frați ai mei au o stare duhovnicească bună, au umilință, au lacrimi, iar eu sunt ca o piatră vârtoasă. Stau fără să iau aminte… nefericitul de mine… unde am ajuns!…”.

În clipa aceea, când se compara pe sine cu frații, a simțit o umilință în inimă și în cugetul său a început să rostească Rugăciunea lui Iisus, lucrare pe care mai înainte o stăpânea. Înaintând astfel, rugăciunea i-a creeat o căldură în inima lui și multă umilință. Și-a adus aminte de multele sale păcate, de căderea sa duhovnicească și a început să se roage și să ceară de la Dumnezeu să-I fie milă de dânsul și să picure și în sufletul lui puțin har din Harul pe care El l-a revărsat asupra lumii în Jertfa Sa de pe Cruce. Astfel, cu cât înainta slujba, se întărea și acea stare înlăuntrul său. Rugăciunea se mișca singură fără oprire și aducea roadă. Rugăciunea prindea tot mai multă putere, iar inima sa se umplea de Har. Nu a mai putut să stea pe picioare, ci s-a așezat în strană și se ruga cu Rugăciunea lui Iisus, încât cu timpul a ajuns la o treaptă înaltă. Dragostea lui Hristos i-a umplut inima, a început să se roage pentru vrăjmașii săi, pentru frați, i-a iertat pe toți și se prihănea foarte mult pe sine.

În această stare fierbinte de Har pe care o trăia, a văzut că se afla într-un câmp deschis. La marginea acestuia era o mulțime de oameni ce purtau haine dintr-o epocă veche și discutau între ei. Dintre ei se distingea cel mai tânăr, cel mai slăvit și mai frumos, care s-a apropiat de monah și i-a spus:

 – Frate, știu că vrei să mergi la Împărat. Vreau să te ajut și să te duc la Împărat.

– Eu nu știu niciun Împărat, i-a răspuns monahul, și nici nu am vreo treabă cu el. Așadar, nu intenționez să-L întâlnesc pe Împăratul despre care-mi spui.

– Te prefaci că nu-L cunoști pe Împăratul și că nu ai nicio treabă cu El? Urmează-mă și eu te voi conduce cu siguranță la Împărat, i-a spus tânărul.

Monahul fără să vrea a simțit înlăuntrul său un îndemn de a-l urma pe tânăr, fiindcă îi inspira încredere în cele pe care le spunea. În timp ce mergeau, au început să pășească pe o cărare atât de îngustă, încât doi oameni nu încăpeau să meargă alături unul de celălalt. Înainte mergea povățuitorul său, iar în urma lui venea monahul, care era chinuit de o mulțime de gânduri: „Cine era acest tânăr? Care era numele lui? Unde mergea? Cine era Împăratul? Ce căuta el la El?”.

La un moment dat se întoarce către el povățuitorul său și îi spune:

 – Frate, știi de ce ai toate aceste gânduri, care te chinuiesc astfel? Gândurile tale și toată decăderea ta duhovnicească sunt din pricina faptului că ai părăsit Rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Rostește, așadar, Rugăciunea și urmează-mă cu credință.

De îndată ce a văzut monahul că i-a citit gândurile și a găsit cauza stării sale, l-a urmat cu și mai multă încredere și simțea înlăuntrul său dragoste față de acest însoțitor. La sfârșit, după ce au înaintat astfel, au ieșit de pe cărarea îngustă și s-au aflat înaintea unui râu, a cărui adâncime era nesfârșită. Un mal comunica cu celălalt printr-un lemn rotund. Îi spune povățuitorul:

 – Frate, de aici vom trece dincolo, ca să mergem la Împăratul.

– Dar cum vom trece mai departe?

– Nu te teme! Doar dă-mi mâna și urmează-mă!

I-a dat mâna și au început să pășească pe acel lemn. Dar lemnul se mișca și de aceea inima monahului a început să tremure.

 – Nu te teme! Urmează-mă!

Desigur, îl mângâia faptul că povățuitorul său era demn de încredere, din ceea ce vedea, și astfel sufletul său a început să se liniștească. După ce au trecut de acel loc, i-a spus:

 – Acum vom urca pe aici și vom întâlni pe Împăratul.

Urcând către cele de sus, au întâlnit o mulțime de monahi cu haine strălucitoare și cu chipuri foarte luminoase. De îndată ce s-au apropiat, povățuitorul său i-a salutat și le-a spus:

 – Bucurați-vă, Cuvioși Părinți ai lui Hristos!

– Bucură-te și tu, Mare Mucenice al lui Hristos, Gheorghie! Când ni-l vei aduce pe fratele pe care-l ții?

– Când va fi voia Domnului, îl voi aduce.

După ce s-au despărțit, de îndată ce a auzit fratele că povățuitorul său era Marele Mucenic Gheorghie, care era într-adevăr ocrotitorul și sprijinitorul său în viață, l-a îmbrățișat și a început să-l sărute cu dragoste. Și, după ce s-a încredințat că era Sfântul Gheorghie, nu i-a mai dat drumul la mână, ci i-o ținea mereu.

Înaintând către cele de sus, s-au întâlnit din nou cu o altă ceată de monahi, al căror număr era foarte mic. Și aceștia purtau aceeași îmbrăcăminte și aveau slavă foarte mare, care se vedea atât pe hainele lor, cât și pe chipurile lor. După ce s-au salutat, monahul l-a întrebat pe Sfântul Gheorghie:

 – Sfinte Gheorghie, de ce acești monahi sunt atât de puțini și au o atât de mare strălucire?

– Monahii aceștia sunt din vremea de apoi, de aceea sunt puțini.

– Dar, Sfinte Gheorghie, cum este cu putință să se mântuiască acum monahii, de vreme ce nu există virtute, nu există pildă și nimeni nu se mântuiește?

– Da, așa este, cu greu se mântuiește cineva, dar aceștia puțini care se mântuiesc, precum vezi, au o slavă foarte mare în Cer și Dumnezeu îi va rândui cu Sfinții cei mari, fiindcă, într-adevăr, nu mai există astăzi virtute și pildă de viețuire. Iar cei care se vor nevoi pentru cele citite în cărți, cu slabele lor puteri și cu buna lor intenție și vor putea depăși încercarea, se vor afla în Rai și slava lor va fi întocmai cu cea a marilor Sfinți.

Acestea zicându-le, au înaintat și au ajuns la un palat foarte mare. Mergând spre interior, au văzut o sală deschisă, unde se afla o mulțime de monahi. Toți monahii au alergat și l-au înconjurat pe Sfântul Gheorghie și pe fratele, zicând:

 – Când ni-l vei aduce pe fratele aici? Noi îl așteptăm și ne rugăm.

– Îl voi aduce, când va fi voia Domnului, le-a răspuns Sfântul.

Apoi s-au întors spre răsărit și au văzut că înaintea lor era o catapeteasmă – lucru minunat și ceresc – care avea două icoane uriașe ale lui Hristos și Maicii Domnului. După ce s-au oprit înaintea lor, toți monahii au început să cânte „Cuvine-se cu adevărat” și toate erau atât de frumoase și de dumnezeiești, pline de atâta har, încât monahul a spus:

 – În lume nu am auzit un astfel de „Cuvine-se cu adevărat”, atât de melodios și de pricinuitor de bucurie.

După ce s-a terminat cântarea Maicii Domnului, icoana lui Hristos s-a deschis ca o poartă și s-a auzit dinlăuntru un glas zicând:

 – Mare este milostivirea Ta, Fiule al lui Dumnezeu, către fiii oamenilor!

Îndată Marele Mucenic Gheorghie a trecut prin poarta deschisă, a lăsat în urmă pe fratele împreună cu monahii și a înaintat întru cele mai dinlăuntru. Acolo era Domnul pe Tronul Slavei Sale și Chipul Său strălucea mai mult decât mii de sori! Împrejurul Său erau Cetele Arhanghelilor și ale Îngerilor după rânduială. Sfântul Gheorghie a înaintat și când a ajuns înaintea Tronului lui Hristos, Domnul S-a ridicat și l-a primit. Sfântul I s-a închinat până la pământ și a sărutat Dreapta Domnului. După ce s-a așezat, i-a spus:

 – Care este, Gheorghie, cererea ta?

– Am venit să Te rog, Stăpânul meu, Preacurate Doamne, pentru fratele pe care l-am adus, monahul. Știu că nu este vrednic de milă, dar înaintea milostivirii Tale, mântuirea lui este un lucru prea-ușor.

– Cu adevărat, nu este vrednic de milă, Gheorghie, acest monah, fiindcă a părăsit îndatoririle sale. Într-un fel, a disprețuit Harul ce i l-am dat, fiindcă deși a gustat mult din dragostea Mea, el nu a vrut să se ridice din trândăvia sa, cu toate că i-am trimis oameni duhovnicești care să-l sfătuiască. I-au spus multe, dar el nu s-a înțelepțit, nu a pus început bun, nu s-a pocăit, nu s-a schimbat. Prin urmare, nu este vrednic de milă.

Atunci Sfântul Gheorghie a îngenuncheat și a început să-i spună toate suferințele muceniciei, ce le răbdase pentru dragostea Sa, încercând astfel să-L înduplece spre milă pe Domnul, să schimbe hotărârea pentru fratele și să-l miluiască. Domnul însă a rămas neînduplecat și a răspuns:

 – Nu este vrednic de milă. Nu te mai ruga pentru el!

Când Marele Mucenic a văzut că nici așa nu poate schimba hotărârea, a găsit scăparea la o armă și mai puternică, adică I-a înfățișat Domnului Jertfa de pe Cruce, pe care El Însuși o suferise pentru om:

 – Amintește-Ți, Doamne al meu, de moartea pe Cruce pe care ai răbdat-o pentru om și că numai o singură picătură din Preacurat Sângele Tău este de ajuns să șteargă păcatele întregii lumi, ale tuturor oamenilor și să mântuiască pe orice păcătos. Prin urmare, ce este ca peste un monah nepăsător să-Ți reverși mila Ta?

Atunci Hristos Și-a plecat Preacurat Capul Său și a spus:

 – Așa este, Gheorghie, precum ai spus; chiar și numai o singură picătură din Sfântul Meu Sânge poate șterge păcatele tuturor oamenilor. Atunci să se facă voia ta!

Și îndată a făcut semn unui Arhanghel, ce se afla lângă El, să aducă Potirul Dumnezeieștii Sale Dragoste. Arhanghelul l-a adus cu un lichid în el. Atunci Domnul l-a luat și i l-a dat Sfântului Gheorghie, zicându-i:

 – Ia-l pe acesta și mergi afară și adapă-l pe acel frate. Este Potirul Dragostei Mele.

Sfântul Gheorghie l-a luat și mergând afară, i-a dat monahului să bea. Îndată acela a devenit întreg văpaie a Dumnezeieștii Dragoste. Și așa cum știm, „dragostea scoate afară frica”[1]. Atunci, fără să fie chemat sau să-i spună cineva ceva, ci având ca imbold dragostea aceea pentru Hristos, a alergat întru cele mai dinlăuntru, a căzut la picioarele lui Hristos și a început să le îmbrățișeze, să le sărute și să plângă, topindu-se de dragoste pentru Hristos. Domnul însă i-a spus Sfântului Gheorghie:

 – Ia-l pe fratele și du-l înapoi în lume, ca să se nevoiască. Eu îl voi ajuta să-și găsească starea cea dintâi și atunci se va săvârși voia Mea.

Atunci Sfântul Gheorghie l-a luat de mână pe monah și, după ce s-au închinat Domnului, au ieșit afară, în acea sală unde se aflau ceilalți monahi. Frații au început să-l cuprindă cu dragoste și să-i spună:

 – Frate, cunoaște că aceea ce ți s-a întâmplat acum nu este somn, nu este vedenie, ci este adevăr. Este realitate și că ai venit aici și ai văzut pe Domnul. Iar noi îți spunem cele pe care le auzi acum, fiindcă încă nu ai cunoscut greutatea morții. Moartea este înfricoșătoare, frate, este ceva foarte greu. Este ca și cum ai păși desculț pe cărbuni aprinși. De aceea adu-ți aminte de moarte și silește-te pe tine însuți. Noi te ajutăm de aici și ne rugăm pentru tine. Așadar, fă și tu ceea ce poți. Ajută-te pe tine însuți! Sfinte al lui Dumnezeu, Gheorghie, ajută-l și tu pe fratele, de vreme ce ești ocrotitorul lui.

Îndată după aceasta au pornit la drum. Au coborât către cele de jos și au văzut din nou acele două mulțimi, pe care le întâlniseră mai înainte. Iar acei monahi i-au spus fratelui aceleași cuvinte. Dar când s-a apropiat de acea prăpastie adâncă, ce avea doar acel lemn pentru a trece, Sfântul Gheorghie i-a spus:

 – Frate, ascultă ce-ți voi spune! Ceea ce ți s-a întâmplat acum este realitate; adică faptul că m-ai întâlnit este adevărat, precum și faptul că L-am văzut pe Domnul. Ai aflat că starea ta nu este deloc bună. Dar cu toate acestea, am mers și am primit iertare de la Domnul. Drept aceea, de acum nu se mai îngăduie nicio amânare pentru trândăvia ta. Dacă vei continua să fii nepăsător, nu știu ce te va aștepta. În ispitele și în nevoința ta, să știi că Numele lui Hristos și al Maicii Domnului te vor ajuta mult.

Fratele a făgăduit, desigur, că va lua aminte și i-a mulțumit Sfântului pentru tot ce făcuse pentru el. După care au început să pășească pe acel lemn. Când au ajuns pe la jumătatea distanței, Sfântul Gheorghie s-a făcut nevăzut și monahul a rămas singur. Atunci demonii au început să strige și să scuture acel lemn cu putere, ca să-l arunce în prăpastie.

 – Acum, când a plecat Gheorghie, îl vom arunca pe monah, strigau aceia.

De frică, monahul a strigat: „Maica Domnului, ajută-mă!”. Și dintr-odată s-a aflat în strana sa, unde se aflase la început să Rugăciunea lui Iisus se rostea de la sine în inima sa. După ce și-a revenit, s-a gândit: „Trebuie să mă schimb, altfel mă pierd!”.

Și într-adevăr, fratele s-a schimbat, s-a nevoit mult și a dobândit din nou starea sa de mai înainte. A cunoscut măreția dragostei lui Dumnezeu și s-a nevoit cu mai multă tărie.

[1] I Ioan 1, 18.

Fragment din cartea Arta mântuirii, ce va apărea în curând la Editura Evanghelismos.

  Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda