MISTERUL PERENITĂŢII LUI EMINESCU

MISTERUL PERENITĂŢII LUI EMINESCU

Nu fără emoţie şi sfială se poate scrie despre sfântul preacurat al ghersului românesc, aşa cum a fost numit Mihai Eminescu de un alt valoros poet al românilor. Şi credem că avea perfectă dreptate, pentru că “dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri.” 

Când Tudor Arghezi ne sfătuia să pătrundem cu grije tăcută în universul eternului poet,  împărtăşea  pe deplin credinţa în unicitatea lui, de vreme ce afirma că poetul “Şi-a înmuiat cuvântul de-a dreptul în luceafăr.”  Temerea că  i-am putea tulbura “tăcerea”, grăind despre el este  justificată; mărturism că am simţit-o din plin, cu înţeleaptă sfială.

Dar, în ciuda acestei atenţionări, s-a scris şi s-a vorbit  mult despre miracolul unei opere cu adevărat fascinante şi pururi deschise interpretării. Totuşi, scriem astăzi şi noi. Cu smerenie, cu respect dintr-un impuls al conştiinţei, plecându-ne în faţa unui titan. 

Da, aşternem şi noi astăzi rânduri întru cinstire, celebrând un eveniment important, nu pentru gloria personală, nu cu pedanterie, ci din sincera convingere că aparţinem cu trup şi suflet fiinţei şi destinului acestui popor şi acestui grai. Fiindcă nu se poate trece uşor peste lumina rostirii de suflet care ne alină oftatul, ne exprimă năzuinţele de zbor şi frumuseţile unei naturi fără pereche.

Ziua Naţională a Culturii Române nu putea fi decât  coincidentă cu data naşterii lui Mihai Eminescu, ZI în care este celebrată eminenţa acestui popor în toate domeniile culturii. Îndreptăţită coincidenţă, cum se poate înţelege şi din aserţiunea următoare: Prin Eminescu şi moştenirea miraculos rămasă de la el, ni s-a făcut un dar de care n-au avut parte alte culturi, fie şi cele mari. La scara culturii noastre, funcţia lui Eminescu poate fi mai vie decât cea a lui Shakespeare în Anglia sau a lui Goethe în Germania, căci el nu e un simplu poet, nici un simplu suflet nenorocit, ci o conştiinţă de cultură completă, de la deschiderea către matematici, pe care abia le cunoştea, până la aceea către istorie. (Constantin Noica)

Patimă de cânt stelar, miruit cu nemurire, Eminescu vine  spre noi în fiecare miez de ianuarie să ne  amintească de incandescenţa verbului şi spiritului românesc, propulsat în universalitate. Numai cei care intră în sanctuarul operei eminesciene prin recitire, pot simţi acest miracol. Demersul nu e deloc simplu. Fiindcă trebuie descoperit  cifrul şoptirilor de izvoare şi al licăririlor întrupate în versuri. Trebuie lepădate orgolii întunecate şi egocentriste. Apoi, este ştiut că,  fără lectura pătrunzătoare, aprofundată a creaţiilor semnate de Eminescu, nu e posibil accesul la tezaurul de gândire şi frumuseţe adăpostit în fondul simţirii genialului poet.  Mărturie stau numeroasele studii şi exegeze semnate de eminescologii din ţară şi de peste hotare.

Oare deţin acest cifru şi cei care se simt obosiţi de continua sclipire a geniului? Vai celor îmbătaţi de aspiraţii, măriri efemere!!! Eminescu nu poate deranja, obosi, plictisi.  Vă jur! Nu poate agasa decât pe invidioşii veleitari! Opera lui are valoare permanentă prin  complexitatea ei uimitoare, fapt care nu se poate demonstra decât cu textele creaţiilor în faţă; exemplu elocvent l-ar oferi  „Odă (în metru antic)”, piesă lirică, reunind magistral, prin sugestia metaforică, motive tulburătoare dintre care amintim doar câteva: renaşterea (proprie condiţiei geniului), iubirea, cunoaşterea, autocunoaşterea...: 

“De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai re'nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!”

Nu ne propunem comentariu exhaustiv, pro domo, dar nu se poate să nu remarcăm şi noi profunda sugestie ideatică:  asumarea condiţiei geniului în tonalitate elegiacă, regăsirea propriei identităţi.

 Luând în seamă consideraţiile de până aici, putem spune că este îndreptăţită numirea lui Eminescu Magister Perpetuus, deoarece altitudinea la care ajunge  „zborul gândului” poetic eminescian este unică şi nu suportă comparaţie. 

           Omagierea sinceră a poetului se cuvine făcută prin încercarea noastră, a tuturor, de a pătrunde în substanţa scrierilor eminesciene ca să ne convingem că spiritul lor face parte din fibra intimă a spritului românesc, a permanentei nevoi de conştientizare semantica a termenului (adverbului) acasă. Este tocmai  ce spunea cândva Mircea Eliade: Recitindu-l pe Eminescu, ne întoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă.

           Scrisul eminescian ascunde  în sine taina de veşnicie a rostirii magice  pe altarul limbii române. Este mărturia de credinţă a respectului dus până la sacrificiu, faţă de creaţie. Iată confesiunea lirică a poetului, con-fesiune având un mesaj clar şi respirând aleasă modestie:

              “Cu gânduri şi cu imagini           

              Înnegrit-am multe pagini:                       

              Ş-ale cărţii, ş-ale vieţii,

              Chiar din zorii tinereţii.

               Nu urmaţi gândirii mele:

               Căci noianu-i de greşele,

               Urmărind prin întuneric

               Visul vieţii-mi cel himeric.”

                                        (“Cu gânduri şi imagini”)

Pe unii, ne-a lăsat Cel de Sus cu urechea simţirii la sunetul stihurilor misteriosului poet şi la extraordinara lor profunzime, nu la  noianu-i de greşele; pe alţii însă (puţini la număr),  i-a incomodat gloria  operei lui Eminescu. A cui să fie vina?

Nu s-a putut înţelege oare de către toţi cum, în afara exegeţilor de specialitate, din ţară şi de peste hotare, au simţit atracţia magnetică a farmecului  scrierilor  lui Eminescu chiar şi filozofi, muzicieni, eseişti, pictori şi sculptori (români şi din lume)? Care a fost misterul atracţiei de-au poposit cu acribie pe paginile „înnegrite” de poet şi s-au lăstat cuceriţi de farmecul lor, unii inspirându-se în  crearea lucrărilor originale ori dedicându-i poezii, eseuri elogioase? Desigur, întrebările sunt retorice.  

Naşterea lui Eminescu  ne-a fost dăruită  ca răsplată pentru florile cereşti ale credinţei, de aceea noi o numim sărbătoarea de spirit diamantin, de simţire şi de grai înmiresmat a Culturii Române .

Despre darul inestimabil, primit la 15 ianuarie 1850 de români, cuvinte clare, persuasive şi adânci,  a scris Constantin Noica: Darul ce ni s-a făcut prin Eminescu? A apărut în lumea noastră un om care a înţeles să fie un om deplin. Cineva care n-a voit să fie al doilea.    

 (CONSTANTIN NOICA: Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti)

Da, pentru că Eminescu a  înflorit graiuiul românesc din eresuri şi doine,  din lacrimă şi dor, din iubire de arbori seculari şi  de izvoare cu apă vie. Toate  trăite, pătrunse, transfigurate artistic,  înstelate cu harul inegalabil al geniului, în creaţii logodite cu eternitatea.

Versurile lui, aforismele, proza ce-i poartă semnătura vădesc fantastica profunzime, neliniştile metafizice, unicitatea unui creator asimilat de universalitate.

Trăim în prezent; cunoaştem curente şi orientări moderne pătrunse în diverse scrieri; nu le contestăm; sunt fireşti, dictate de cursul vremii; însă nici una dintre acestea nu va putea umbri sau anula zestrea de spirit lăsată nouă de DOMNIA-SA, Mihai Eminescu. Să recunoaştem cu mâna pe suflet că un alt poet nemuritor, Nichita Stănescu a intuit perfect secretul eternităţii operei eminesciene: Adolescentul, bărbatul, bătrânul, fiecare îşi ia din Eminescu partea lui. Întins de-a lungul atâtor vârste, Eminescu ni se relevă ca fiind cel mai înalt bărbat pe care l-a născut această ţară.

Aşadar, el va pulsa în pieptul fiecărei generaţii ca o INIMĂ trează. 

  Prof. Traian Gh. Cristea    

            ianuarie 2017