ATLANTIS ȘI SAHARA
~*~
Când era Sahara o grădină,
Și-n râuri răsfrângea a cerului
lumină,
Când lacul și izvorul cu fețe
cristaline,
Șopteau un basm idilic în tainice
suspine,
Atlantis spre adâncuri porni să se
încline.
Sahara grațioasă privea cu ochi gingași,
Netulburată încă, de-ai sorții
vitregi pași,
Ce apăsau spre moarte Atlantisul
voios,
Cum large guri de ape de sânge
însetate,
Sorbeau viața dulce a unui stat
frumos.
”O, tu Sahara verde, când lacrimile
mele,
Seca-vor la izvor, stingând și-al
nopții stele,
Acoperindu-mi fruntea cu-al apei greu
suspin,
Din cerurile-nalte un foc dogorâtor,
Va coborî să-ți ardă gingașul chip
vergin!”
”O, tu Atlantis, zău, de ce mă mai
blestemi,
De ce-n al tău păcat vrei azi tu să
mă chemi?
Doar tu ziceai că-n viață mă vei iubi
mereu;
Și cât e universul ce astăzi ne
înghite,
Nu văd de ce-aș putea să fiu de vină
eu?
Din neștiute adâncuri, prin gură de
vulcani,
Țâșnea magma topită de milioane
de-ani,
Și înspre cer zvârlea sinistre limbi
de foc,
Cutremure porniră să crape
continentul,
Trăgând spre fund de ape geograficul
său loc.
Sahara pârjolită de foc și uscăciune,
Privea spre cerul galben cu multă
amărăciune!
Iar ploile musone opriră-ncet, încet,
Pân-ce câmpia-i verde cu râuri
cristaline,
De vânturi năpădită, devine un
deșert!
~*~
Ioan
Miclău-Gepianul
2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu