VEACUL LUMII
Teodoreanu – Internet -
Beatrice Kiseleff - Noemi Bomher – Elena
Niculina-Voronca – Ioan Miclău-Gepianu - Liliana
PĂSTOREL TEODOREANU
Epigrame
Mitologie:
Şi Afrodita, cea în şolduri lată,
Şi Joe, cu alaiul lui ceresc,
Nu s-au ivit din bolta înstelată...
Ci dintr-o amforă cu vin grecesc!
Chitanţă lui Sadoveanu:
De ţi-ai face testamentul,
Tu să nu-mi laşi mii de franci!
Naşule, să-mi laşi obrazul,
Ca să-mi fac din el bocanci!
Veronicăi Porumbacu, la apariţia
versurilor "O, Europă, te simt în mine/Te simt adânc în mine!"
Mult stimată Veronică,
Eu credeam c-o ai mai mică,
Dar mărturisirea-ţi clară,
Din Gazeta Literară,
Dovedeşte elocvent
Că în chestia matale
Cu-adâncimi fenomenale
Intră-ntregul continent!
Unui antialcoolic:
Oare nu-ţi mai aminteşti,
Vorba din bătrâni lăsată?
Din beţie te trezeşti,
Din prostie niciodată.
Boi-miniştri...
Caligula Imperator
A făcut din cal, senator,
Comuniştii, mai siniştri,
Au făcut din boi, miniştri...
Aroma vinului:
Aroma vinului trecut
Încet la cap se suie,
Era pe când nu s-a băut,
Azi l-am băut şi nu e.
Pentru o călăreaţă de circ, premiată,
care în cuvântul de mulţumire a declarat că "a fost profund
atinsă"(!?!)
Stimată doamnă,
Şi distinsă,
Când aţi fost profund atinsă,
Eraţi călare sau întinsă?
La Pelişor, palat transformat în
"casă de creaţie":
Voi, creatori ai artei pure,
Ce staţi acuma la pădure,
Să fiţi atenţi când vă plimbaţi
Să nu călcaţi în ce creaţi!
Contestaţie fiscală:
N-am venit
Că am venit;
Am venit
Că n-am venit.
Când mă duc:
Când mă duc la şef,
Îl găsesc cu chef;
Când mă duc la chef,
Îl găsesc pe şef.
Nu contrazice:
Nu contrazice voia sorţii
Şi nu sfida stihiile!
Aşa fu scris: cei morţi cu morţii,
Iară cei vii cu... viile!
Când înjoseşti...
Când înjoseşti şi sucul ei şi via
Şi cu sifon spurci vinul pe care va
să-l bei,
Nu te gândeşti tu oare, mişel între
mişei,
Că pângăreşti natura şi compromiţi
beţia?
Spuneţi şi copiilor:
Spuneţi şi copiilor,
(Culmea ironiilor):
Am pus cap beţiilor
În Şoseaua Viilor!
Pe fauna cuvântătoare:
Pe fauna cuvântătoare
Apasă greu osândă grea:
Prostia e molipsitoare,
Pe când înţelepciunea ba.
Rusul şi tunul:
Pe drumul unui mic cătun
Venea un rus, venea şi-un tun,
Şi tunul rus, şi rusul tun.
Epigramă pentru Marx, Engels, Lenin -
Stalin - Ana Pauker:
Două bărbi, o ţăcălie,
O mustaţă fumurie
Şi o "gaură" pustie -
Vai de biata Românie!
În noua eră...
În noua eră concepută
K. Katz-ii scriu în loc să pută,
Iar scriitorii consacraţi
Sunt daţi afară de K. Kaţz-i.
Curtezanului de pe linia tramvaiului
5:
Credincios într-una
Bunelor lozinci:
A plecat cu una
Şi s-a-ntors cu 5.
Ca un seigneur:
Ca un seigneur din Evul Mediu
Ce încuia plecând centura,
Soţiei i-aplica cenzura,
Vecinei - starea de asediu!
În guvernul Groza...
În guvernul Groza, cel de
concentrare,
S-au primit trei membri pentru
completare,
Însă, ca să fie-un cabinet etern,
Îmi bag şi eu membrul în acest
govern!
INTERNET
Un soldat
american, inainte de a pbeca pe front, la biblioteca si a cerut o carte. Era o
carte de poezii. lA citit cartea care a avut un impact foarte mare asupra sa.
Dar ce l-a impresionat mai mult decat cartea erau comentariile pe care cineva
le scrisese pe marginile paginilor. Cartea fusese donata bibliotecii de catre persoana
care scrisese comentariile. Asa ca numele si adresa ei erau scrise pe carte.
Plecat pe front, a decis sa-i scrie
acestei doamne. I-a spus cat de mult l-a impresionat cartea si ce impact au
avut comentariile pe care ea le scrisese pe marginile cartii. Si ea i-a scris
inapoi. Asa au inceput sa corespondeze si, cu cat isi scriau, relatia lor
devenea din ce in ce mai puternica.
Intr-una din scrisori, el i-a scris si a
rugat-o sa-i trimita o fotografie. Ea i-a spus ca daca se simte apropiat de ea
si daca dragostea lui este adevarata, nu va conta cum arata. Asa ca nu i-a
trimis nicio fotografie.
Cand s-a terminat razboiul si el s-a
intors in SUA, si-au dat intalnire in New York , in Grand Central Station. Ca
sa se recunoasca, ea l-a rugat sa tina cartea in mana, iar ea va avea un
trandafir.
Asa ca in acea zi, intr-un loc imens, un
soldat venit de pe front, cu o carte in mana cauta o femeie cu un trandafir in
mana. Va dati seama ce asteptari avea? Era pe punctul de a-si gasi sufletul pereche,
femeia pe care o iubea dar pe care nu o vazuse niciodata.
Asteptand, a vazut o fata superba,
imbracata intr-o rochie verde, care-l privea atent. Ea s-a indreptat catre el
si... era minunata. Era dincolo de orice imaginatie. Iar el s-a uitat si a
vazut ca ea nu avea niciun trandafir. Langa el s-a oprit o doamna in varsta.
Avea un trandafir in mana.
Va puteti imagina? Tanara superba si
doamna care nu arata foarte bine, dar cu un trandafir in mana. Si nu era
frumoasa, chiar destul de urat si imbatranita. Voi ce ati fi ales? Persoanei cu trandafirul ii stia sufletul de
care se indragostise. Asa ca s-a indreptat spre doamna urata cu trandafirul, in
timp ce tanara frumoasa s-a oprit la cativa pasi de el, l-a privit si l-a intrebat:
- Vii cu mine soldat?
Iar inima lui era sfasiata. Decizii.
Alegeri. S-a gandit un minut. In timp ce tanara se indeparta de el, lucrurile
corecte l-au determinat sa aleaga: si-a continut drumul catre persoana in
varsta care tinea trandafirul in mana, s-a apropiat de ea si i-a zis:
-
Buna ziua, si a invitat-o la
cina.
Iar aceasta i-a spus:
-
Fiule, nu stiu ce se intampla aici, dar tanara imbracata in verde care
tocmai a trecut pe langa tine, m-a rugat sa tin in mana acest trandafir si mi-a
spus ca, daca vei veni la mine,
sa-ti spun ca te asteapta la restaurant
BEATRICE KISELEFF
Credințe și superstiții în luna februarie
Luna
februarie are o sumedenie de credințe și superstiții legate de sărbătorile
creștinești. După cum, plin de înțelepciune, ne sfătuia Tudor Pamfile în
Sărbătorile la români, în legătură cu rămășițele unor sărbători păgâne (care
s-au împletit cu cele creștine, pentru a putea fi asmilat mai repede
creștinismul, într-o lume păgână): „credințele trebuiesc cercetate și înțelese.
Dintr-însele, unele vor părea sau chiar vor fi fără niciun rost: acestea ne vor
fi venit moștenire din niște timpuri și despre timpuri cari s-au schimbat,
acestea, dacă mai trăiesc, se datorește tăriei etnice, tradiționalistice a
poporului român; ele vor slăbi cu vremea. A le izgoni, nu se poate, a le
brutaliza, iarăși nu se poate, căci jignim simțul etnic”. Și în încheiere ne
recomandă „să cercetăm, să înțelegem și să cinstim credințele gloatelor, căci
în gloatele cele fără de dascăli și-a vărsat Dumnezeu înțelepciunea sa…”.
În
calendarul ortodox, de 1 februarie este sărbătorit Sf. Mucenic Trifon (Trif, în
popor), iar în 2 februarie, Întâmpinarea Domnului (Stratenie). Pe seama acestor
două sărbători circulă, mai cu seamă prin Moldova, o grămadă de povești,
credințe și superstiții, consemnate în Datinile și credințele poporului român
de Elena Niculiță-Voronca. Se zice că dacă stropești cu agheasma de Sf. Mucenic
Trifon, făcută în biserică, locul unde sunt pureci sau orice gângănii acestea
dispar ca prin minune. Prin Roșa, se zice că „Trif a fost nebun, pornind Maica
Domnului în ziua de Trif cu copilul în brațe, la biserică, se întâlnește cu
Trif; el îmblâtea și zice: «Ce picioare albe ai!». Atunci Maica Domnului s-a
întors înapoi și i-a zis: «Nebunule!» și pe loc a rămas nebun. Din pricina lui,
Maica Domnului a mers a doua zi și a luat molifta în ziua de Stratenie – și
amintirea ceea o serbăm noi. Trif e nebun. Un om a îmblătit în ziua de Trif ș-a
înnebunit; tot una îmblătea cu mânele”.
Despre Trif
se mai zice, prin Botoșani, că „e Domnul Christos, pentru că tot ce nu e curat
el curățește. Ca agheasma de la Trif, nicio agheasmă nu e așa curățitoare. De
șese ori pe an se face închipurea botezului Domnului (agheasma)”.
Tot prin
Botoșani se zice că, „de Stratenie, unde calcă boul izvorește apă, pentru că
Maica Domnului e izvorâtoare de apă”. Iată și câteva credințe: „De Stratenie,
se întâlnește vara cu iarna și se iau la luptă, vara zice că de-amu iarna să se
ducă, că vine ea, iar iarna nu se dă și se luptă. De Stratenie, dacă bea boul
apă, în urma lui va fi anul mănos”. Iar prin Mihalcea se zice că „dacă sunt de
Stratenie țurțuri de gheață, atunci vor fi păpușoi și roadă bună; dacă țurțurii
sunt mici, mai slabă”. Prin Horecea dăinuie credința că „de Stratenie, nu se
cade să doarmă mirele cu mireasa, nici bărbatul cu femeia, nici vitele nu se
dau atunci la înmulțit, e tare mare zi”.
După cum
reiese din cărțile bisericești, au existat mai mulți bărbați care s-au numit
Teodor, pe românește, Toader, Todor și Tudor, pe care biserica creștină i-a
consacrat sfinți. Unul dintre ei, Teodor Tiron, care cade mereu la 17
februarie, biserica îl serbează în prima sâmbătă din Păresimi (nume care vine
din quadragesima deoarece amintea de cele 40 de zile de post ale lui Iisus, din
pustie – Postul mare).
Românii din
unele părți ale Bucovinei cred că Sân-Toader are un cal cu un corn în frunte,
care e năzdrăvan, pe care umblă el călare mai cu seamă în ziua sa (de
Sân-Toader).
Acest cal nu
bea și nu mănâncă un an întreg, el are voie să bea și să pască doar de
Sân-Toader. Dar el paște doar păr de fată mare, nu iarbă ca toți caii. Prin
Muntenia, calul acesta este alb, alții cred că are mai mulți cai albi, sau
galbeni. Prin alte părți din Bucovina se crede că Sân-Toader are mai mulți cai
pe care-i scoate la păscut și adăpat de ziua lui. În fine, sunt mai multe
variante despre numărul, culoarea și calitățile acestor cai, unii zic că ar fi
chiar niște flăcăi blestemați.
Caii lui
Sân-Toader, numiți Sân-Toaderi, au și ei zilele lor. Ziua lor începe
întotdeauna în prima marți la amiază de Păresimi și ține șapte, respectiv opt
sau nouă zile, până miercuri la amiază din săptămâna viitoare. Cel mai mare
dintre ei, numit și Sân-Toaderul cel Mare, cade totdeauna sâmbătă (după
începerea lor), adică în ziua de Sân-Toader. Acești cai sunt foarte răi și-i
pedepsesc pe cei care nu cinstesc ziua stăpânului lor, adică pe Sân-Toader. De
Sân-Toader este datina (nu numai în Moldova și Bucovina, ci și prin Banat, după
cum reiese din relatările folcloriștilor și etnologilor) de a se merge cu
colivă la biserică. În legătură cu această colivă circulă și o legendă prin
Bucovina. Se zice că Toader era un om cu frica lui Dumnezeu, care trăia pe
vremea unui împărat păgân care îi ura pe creștini. Vrând odată să-i spurce în
Postul mare, a ordonat să se vândă numai pâine din cuptoarele împăratului, care
era spurcată cu sânge. Dumnezeu l-a trimis pe Toader să-i anunțe pe creștini să
nu mănânce pâinea aceea ci să facă grâu fiert cu miere cu care să înlocuiască
pâinea. Așa au rămas credincioșii nespurcați și, de atunci, se obișnuiește să
se ducă în sâmbăta de Sân-Toader colivă la bisercă.
O datină cum
nu mai există nicăieri în altă parte la români – decât la Hălmagiu, din ținutul
Zarandului, practicată la bâlciul Sân-Toaderului, care se mai numește și
bâlciul sărutului – este citată de S. Fl. Marian, în Sărbătorile la români, din
cartea despre românii din Munții Apuseni sau despre moți, a lui T. Frîncu și G.
Candrea: „Cât ține fruptul, – așa numesc crișenii (de pe țărmul drept al
Crișului Alb) dulcele, cărnelegile și câșlegile, adică timpul de la Bobotează
și până în prima dumincă a Păresimilor- se contractează o mulțime de căsătorii,
ca pretutindenea la români, vorba ceea, un june e om ca oamenii numai după ce
se însoară”.
Ei bine, la
Târgul sărutului de la Hălmagiu vin și tinerele neveste din satele de prin
împrejurimi, și nu se adună decât tinerele neveste care s-au căsătorit în
timpul fruptului fiind fecioare, nu și văduvele care s-au căsătorit a doua
oară. „Nevestele care au soacre vin însoțite de acestea, altele sunt aduse de
socri sau chiar de soți, cele care nu au pe nimeni, se însoțesc câte două sau
trei și gătite frumos cu cununile de mirese pe cap, se plimbă prin târg,
purtând în brațe câte un ulcior, frumos împestrițat, cu vinars”. Ele se sărută
pe ulițe cu cei pe care-i întâlnesc: rudenii, cunoscuți și, atunci când sunt
sigure că nu vor fi refuzate, și cu străinii; iar aceștia le cinstesc cu bani.
După ce primește darul, tânăra mulțumește închinând din ulcior. A refuza să bei
este o insultă la adresa nevestei și a familiei sale. A fi sărutat de o nevastă
înseamnă că ești un om de seamă și de omenie, cei ticăloși sau jerpeliți sunt
ocoliți.
În ceea ce
privește originea acestei datini, sunt mai multe variante: unii cred că datează
din vremea în care Valea Crișului Alb ar fi fost colonizată cu moți. Colonii
întâlnindu-și consângenii în târgul de la Hălmagiu, îi sărutau; „iar aceștia
cinsteau cu bani pe cei care se depărtase de țeara lor și astfel cu timpul
datina s-ar fi generalizat”, alții susțin că oamenii de pe Criș, fiind păstori,
când ieșeau primăvara cu oile, la munte, soțiile lor îi însoțeau până la Hălmagiu,
unde prin sărutat își luau rămas bun de la ai lor, care îi cinsteau cu câte
ceva. Ioan Slavici, scriind despre acest târg, este de aceeași părere. O altă
versiune susține că obiceiul ar data din timpul invaziei turcilor care,
ajungând până pe aceste meleaguri, răpiseră multe crișence; unele dintre ele
scăpând din robie și întorcându-se acasă, la Hălmagiu, s-au întâlnt cu
cunoscuții lor, pe care i-au sărutat de bucurie, și aceștia le-au cinstit
pentru vrednicia lor că-și iubesc limba și vatra strămoșească…
Altă datină
de Sân-Toader este încurarea cailor, numită și alergarea cailor, obișnuită mai
cu seamă în Muntenia. Fiindcă sunt două zile de lăsata secului: de carne și de
brânză, datina se practică în unele locuri în prima sâmbătă, prin altele în a doua.
În vederea acestei datini, foarte vechi, moștenite din moși strămoși, țăranii
își îngrijesc cât se poate de bine caii pe timpul iernii, ca să fie voinici și
sprinteni, să câștige faima cu ei. Dovada acestei încurări pe gerul cel cumplit
al iernii și de nepotcovirea cailor o găsim în unele colinde, iată o parte
dintr-un colind în care la îndemnul stăpânului să pască pentru că vrea să-l
vândă, murgul îi răspunde: „Drag stăpân al meu,/ Dat de Dumnezeu,/ De ce să mă
vinzi?/ Mai adu-ți aminți/ … / Io m-am întrecut/ Cu cincizeci de cai,/ Tot cai
nemeșești,/ Tot misiri turcești,/ Tot cai potcoviți,/ Bine închingiuiți,/Io
nepotcovit/Și nechingiiuit;/ La-ntrecut te-ai luat/ Pe gheață lucioasă,/ Sticlă
lunecoasă,/ Ei s-au răsghinat, /Jos că mi-au picat;/ Io, nepotcovit,/ Nainte-am
ieșit;/ La toți am plăcut,/ Fală ți-am făcut…”.
În
București, aflăm tot de la Sim. Fl. Marian, „Oborul a fost într-una un târg
însemnat de cai. Aproape de acel punct urma să se facă și încurarea de la
sâmbăta lui Toader: «Sub Ipsilanți, s-a preferit Câmpia Colentinei din josul
mânăstirii Plumbuita, spre statul Ștefănești…»”. Sim. Fl. Marian a decedat în
1907, în volumul său scria că obiceiul acesta (care a dăinuit până cu vreo 25
de ani în urmă) era o distracție populară de la care oamenii se întorceau acasă
cu nespusă poftă de mâncare, „fiindcă petrecuseră ziua în aer liber și curat,
fără griji și numai cu emoțiuni nevinovate”. Și deplânge denaturarea acestei
datini, care sub influență străină, a fost reorganizată în „așa-numitele curse”.
Prin unele
părți ale Transilvaniei și Banatului, ca și în Ungaria, de Sân-Toader, pe lângă
datinile amintite, o mai au și pe aceea de a se prinde frați de cruce
(fărtați), precum și surori de cruce (surate). Deviza lor este iubirea până la
moarte. Această frăție merge până acolo încât copii acestora nu se căsătoresc,
zicându-se că e păcat. Aflarea capului Sf. Ioan, care cade întotdeauna pe 24
februarie, se mai numește și Dragobete, mai cu seamă prin județele Gorj și Olt,
după cum ne informează Sim. Fl. Marian, în opera citată. Este o sărbătoare a
fetelor și băieților mari și chiar pentru bărbații și femeile tinere. „După
credința poporului, 24 februarie, adecă Dragobetele, este ziua în care se
împărechează toate pasările și animalele”. Așa că, în dimineața acestei zile,
toate fetele și băieții se piaptănă, se primenesc și, dacă este vreme frumoasă,
pornesc după ghiocei la luncă sau după lemne în pădure.
Pleacă mai
întâi fetele, după aceea și băieții în cete. Dacă este vreme urâtă, fetele se
strâng pe la prietene sau rude, unde vin și băieții din împrejurimi. Tinerii
sunt convinși că în această zi trebuie să se distreze, să glumească, „să facă
Dragobetele”, după cum spun ei. Fata sau băiatul care nu se întâlnește în
această zi cu un băiat sau respectiv cu o fată se crede că nu va fi iubit(ă)
tot anul.
Prin Gorj
era, pe vremuri, datina ca de Dragobete să se înfărtățească.
De ziua
aceasta se îmbrățișau și se sărutau încredințându-se că nu se vor supăra unul
pe altul, ajutându-se în caz de nevoie.
Deși, la un
moment dat, datina aceasta se cam pierduse, odată cu apariția zilei
îndrăgostiților (de Sfântul Valentin) venită din străinătate oamenii și-au
amintit că și noi, românii, aveam o asemenea zi numită Dragobete.
NOEMI
BOMHER
Aventuri si editori
Orice
eveniment poate fi privit dintr-o noua perspectiva. Va propunem un sir de
aventuri cu happy-end ce se refera la editarea unei carti de folclor intr-un
volum si cinci parti, aparuta la Cernauti in 1903, aproape un veac in urma, si
re-tiparita la Polirom in 1998, editor Victor Durnea, cu un studiu introductiv
de Lucia Berdan.
Am lasat
acum surpriza numelui autoarei: Elena Niculita-Voronca, Datinele si credintele
poporului roman (adunate si asezate in ordine mitologica); cartea a aparut in
doua volume (v. I 504 p.; v. II 640 p., cu un glosar de cca 1200 de cuvinte).
Studiul
introductiv, semnat de autoarea capitolului despre Elena Niculita-Voronca
(1862-1929) din Dictionarul literaturii romane de la origini pina in 1900, face
serioase trimiteri la biografia autoarei acestui corpus mitologic si mai ales
la avatariile publicarii, realizate in extremis cu ajutorul financiar al
sotului ei, preot. Volumele proiectate II si III nu au mai putut apare.
Tehnica
organizarii materialului cules in jurul motivelor cosmice: aer, apa, foc,
pamint tine de pasionanta structura a culegatoarei si de „evolutia scrisului
feminin". Lucia Berdan face o minutioasa analiza a rolului informatiilor
strinse de Elena Niculita-Voronca in sistemul folcloristic din secolul al
IX-lea, in special fiind impresionata de organizarea bipartita a mitologiei ca
o lupta intre Firtat – si Nefirtat, sistem de intelegere acceptat de Lucian
Blaga si Romulus Vulcanescu.
Dar am
enuntat doar punctul de nastere si cel de incheiere al aventurii editarii textului.
Victor Durnea, sensibil si atent filolog, completeaza editia cu necesarul
glosar si anunta o alta posibila reorganizare a materialului in editii
comparative. Cuvintul comparativ obliga la o alta remarca, dupa ce un secol
intreg folcloristii au evitat din motive diferite (politice, misogine si
informative) reeditarea, in 1998 a aparut (tot in doua volume) editia lui
Iordan Datcu, intr-un format mai generos, dar fara glosar, pastrind insa in
sumar si subtitlurile textelor prezente.
}n editia de
la Polirom, Victor Durnea lupta cu dificultatile ortografice din 1903, mai ales
ca editarea princeps s-a facut in conditii dificile. Aceasta prima reeditare
pastreaza unitatea in transcriere, fara a nivela pronuntiile dialectale, si a
pastrat faptele de limba.
}ntre centru
si periferie s-a produs o balansare, perceptia culturii din Bucovina devine una
de centru, nu de margine si Victor Durnea o face discret, utilizind in favoarea
sa paradoxurile si contrastele.
Captivat si
captivant, textul este un magnet ce atrage filologi din toate colturile lumii.
Peregrinajul
in Bucovina devine un punct obligatoriu in traiectoria educativa a oricarui
filolog, venit aici la intilnirea cu istoria, Harta din volumul al II-lea ar fi
necesitat un spatiu mai mare, dar eleganta copertilor cu imagini compenseaza si
amplifica munca editorului de astazi.
ELENA NICULIȚĂ-VORONCA
Veacul lumii
La șasă zile
a venit Hristos pe pământ; după aceea a mers în iad și-a scos zapisul lui Adam
și toate sufletele din iad. Iar Scaraoschi îi gătise un scaun, ca să se puie să
nu se mai scoale de acolo. Când l-a poftit să șadă, Domnul Hristos a zis: „Șezi
tu întăi, căci eu nu știu cum” și el s-a pus să-i arăte.
Atunci
Domnul Hristos a blagoslovit să se lege cu lanțurile cele de fier și a zis: „De
câte ori va da țiganul degeaba cu ciocanul pe ilău, să se întărească lanțul
tău!” Și dracii tot rod lanțul, dară țiganul îl întărește!
Apoi a ieșit
Hristos cu sufletele, de le-a dus în rai, iară gura iadului striga: „De ce m-ai
lăsat gol?”
„N-ai grije,
fruntea va fi a ta și coada a mea”, a zis Dumnezeu, adecă bogatașii vor fi ai
diavolului, iară cei săraci ai lui Dumnezeu.
De ciudă,
Iuda s-a spânzurat de o răchită – credea că și pe el îl va lua; el nu știa că
omul, după ce se îngroapă, sufletul stă trei zile acolo unde a murit – și când
a venit sufletul lui la iad, iadul era gol; el a făcut întăi pocinocul. Iar
Scaraoschi stă legat până la a doua judecată.
Lumea asta
are să fie 2.000 de ani și ceva, nu se știe cât: un an, doi, zece sau o sută
peste 2.000.
Povești, ziceri, poezii, descântece,
ghicitori sau credințe despre SOARE.
Se spune că
a fost odată un tânăr frumos și cuminte, pe care, pentru o credincioasă slujbă,
Dumnezeu l-a prefăcut în Soare.
În alte
părți se spune că Soarele, Luna și Stelele ar fi fost niște sfinți ce umblau pe
pământ și luminau lumea. Dar pentru că o dată o femeie nesăbuită a aruncat spre
dânșii cu niște gunoi, atunci ele s-au ridicat la cer. De atunci Luna a rămas
pătată.
Cine arde și fum nu face?
Am un măr aurit
Umblă pe sus rătăcit.
Am un bulgăre de aur,
Joacă pe-o piele de taur.
Para Domnului,
Spre binele omului.
Poveste despre rânduiala Soarelui
Dumnezeu a
făcut la început Soarele. După aceea l-a băgat sub pământ. Oamenii trăiau în
întuneric și se loveau de pietre și de copaci. La un moment dat Soarele a
răsărit și a început să dea lumină și căldură. Dumnezeu le-a zis oamenilor:
– Soarele va
despărți ziua de noapte. Iar voi trebuie să cinstiți zilele după rânduială.
Soarele are
drumul lui prin cer. Calea Soarelui pe cer se măsoară în sulițe sau staturi de
om. El răsare dis-de dimineață, în faptul zilei. Apoi tot urcă pe cer și pe la
prânzul cel mic sau prânzișor ajunge sus de trei sulițe. Asta după ceasurile
noastre înseamnă cam ora 10 dimineața. Pe la jumătatea urcușului este prânzul
mare, înainte de amiază. Când ceasurile ne arată ora 12, Soarele sfârșește de
urcat și ajunge chiar în culmea cerului. Aici, la miezul zilei, stă și se
odihnește. Mănâncă un colț de pâine sfințită și bea un pahar cu vin. Toată
lumea trebuie să se odihnească atunci. Altfel Soarele se supărăr și fie ăși
ascunde fața, fie ne asuprește cu arșița.
Apoi Soarele
începe să coboare spre apus. Fiindcă este din ce în ce mai ostenit, la chindie
(pe la 4 după-amiaza) se mai odihnește un pic. Trece iute pe la toacă (cam la 6
seara) și apoi asfințește. Soarele se duce să se culce, după ce mai mănâncă un
colț de pâine și mai bea un pahar cu vin. Pentru noi se înserează.
După ce
apune, Soarele merge în casa de sub pământ. Acolo mama lui îl scaldă în lapte
dulce. Numai așa se curăță Soarele de toate necurățeniile pe care le-a văzut pe
pământ.
Poezie din folclorul copiilor
Ieși, Moș de sub coș
C-au sosit cocoarele
Și-au umplut ogoarele!
Hai, Soare, hai!
Poezie de dragoste
Cercănel de lângă lună,
Spune-i badii voie bună;
Cercănel de lângă soare,
Trimite-mi, bade, scrisoare
Scrisă de mâinile tale.
Și mi-o trimite pe vânt,
Ca să vie mai curând,
Că nu mai pot de urât!
Descântec de soare
De soare prin mălin,
De soare prin cetin,
De soare prin rugare,
De soare prin potca cea mare!
Ieși, soare, de ești soare,
Că te-apucă sfântul Soare.
Nu te juca cu capul lui Ion,
Ci te joacă cu porcii
Din porcăreți,
Cu mieii
Din stăuleț
Și cu cârlige din gard.
Ion sa rămâie curat
Ca argintu’ strecurat.
Legenda ciorcârliei
Demult, tare
demult, era odata un imparat si o imparateasa. Ei se bucurau de toate
bunatatile de pe lume, numai copii nu aveau.
Si le era
tare rea inima, ca poate sa fie omul cat de bogat, daca n-are cine-i mosteni
numele, degeaba mai traieste pe lume, ca averile-s trecatoare, dar numele cel
bun ramane. A incercat ea imparateasa, fel si chip sa faca copii, dar nici c-a
putut face.
Intr-o zi au
facut imparatul si imparateasa un praznic mare sa aiba pe ceea lume, ca daca
n-ai copii, sezi cu tarana in gura si nu-ti da nimenea de pomana macar o
lingura de apa. Le petrecerea ceea s-a strans lume de pe lume si au venit
multime de femei cu copii mici in brate. Si toate se bucurau si se uitau cu
drag la ingerasii lor, numai imparateasa statea de-o parte si ofta, ca ea nu
stia dragostea de mama si bucuria casei celui care are copii la masa. Si a
intrebat si ea pe toata lumea, ce sa faca, sa aiba si ea copii, ca-i arde
inima, ca nu-i si ea mama.
Într-o
noapte, a visat împărăteasa c-a venit la ea o babă și i-a spus:
– Bucură-te,
împărăteasă, că împăratul împăraților a poruncit ca să ai și măria ta un copil!
În bucurie
mare împărăteasa a mers și l-a anunțat pe ămpărat și peste nouă luni a născut o
fetiță.
Si a trantit
imparatul o cumatrie de s-a bucurat imparatia. Si nu le era acum casa pustie si
tacuta, ci numai veselie si voie buna, de socoteai dumneata ca-i rai in casa
ceea, nu alta!Si crestea copila vazand cu ochii! Cat cresc de-ale noastre
intr-un an, ea crestea intr-o zi. Si era asa de mandra si frumoasa, de si
Soarele statea si se uita la ea, ca vedeti, cat umblase el prin lume, asa
minune nu mai vazuse. Da si fetei ii era drag Sfantul Soare, ca oricat statea
pe-afara numai la el se uita. Si azi asa, maine asa, numai ce s-a indragostit
copila de Soare. Si cum a crescut fata mare, numai ce-i trasneste intr-o zi in
cap, ca altul mai drag decat Soarele nu-i pe lume si ea a Soarelui vrea sa fie
si ca vrea sa plece la el acasa.
Au încercat
împăratul și ămpărăteasa să o întoarcă din hotărâre, dar nu a fost chip. A
inceput fata a se usca de pe picioare, de socoteai ca se prapadeste. Numai
intr-un plans o ducea si numai intr-un vaicarit si ziua si noaptea. Si vazand
inima de parinti ca li se prapadeste odorul, o invoi sa porneasca la casa
Soarelui.
S-a mers
fata, s-a mers drum lung, prin paduri, prin codri, peste vai, prin munti si
peste munti si a ajuns la o apa mare.Din apa a iesit o fata frumoasa care s-a
indragit de ea. Fata ceea i-a facut un pod mare peste acea apa si a trecut
dincolo. Si iar a mers fata cale lunga si pe un camp a dat peste o baba, care
pastea niste gaste. Baba intreaba unde se duce si ea ii spune gandul. Babei,
fiindu-i mila de frumusetea ei care se irosea pe drumuri, a fermecat-o si a
suit-o in inaltul cerului, si, cat ai coace un ou, a ajuns inaintea curtilor
Sfantului Soare.
Mama
Sfantului Soare a iesit inaintea fetei, manioasa, si a intrebat-o, ce cauta.
– Caut pe
dragul meu, pe Sfantul Soare, ca de multa vreme de dorul si dragul lui am
pornit de acasa si multumesc ca l-am gasit.
Mama
Sfantului Soare s-a suparat si mai tare pe ea si a blestemat-o inainte de a o
vedea feciorul ei, sa se prefaca intr-o pasăre mică. Si fata se prefacu in
ciocarlie si de atunci tot incearca ea sa ajunga la soare, ca sa-l gaseasca, si
nu mai ajunge la el.
Asa a ramas
de atunci. Cand ciocarlia pleaca de jos spre soare, ii tare vesela, dar cand o
ajunge blestemul mamei soarelui, porneste suparata pe pamant si, tacuta, se
ascunde in niste tufe.
Povestea cicoarei
Pe pârâu de rouă,
Plimbă-mi-se, plimbă
Tânără mlădiță,
Prin rouă desculță,
Zâna florilor,
Floare zorilor,
Rouă adunându-și,
Paharul umplându-și,
Și ea mi se crede
Că nimeni n-o vede!
Dar o a văzut,
Mult că i-a plăcut
Și-n grab-a mânat
Doi luceferei
pețitorii ei,
În cas-d-au intrat,
Ea i-a-ntâmpinat
Și mi i-a-ntrebat:
– Doi luceferei,
Ospețitorii mei,
Treceți d-odihniți
Și vă veseliți!
Dar ei răspundeau,
Din gură ziceau:
– N-am venit s-odihnim,
Să ne veselim,
Ci-am venit să pețim
Și să logodim:
Vrei pe Sfântul Soare
Că el e mai mare?
Ea, de-i auzi,
Din grai le grăi:
– Ba eu n-oi voi
Soare soțior,
Că-i tot călător,
Ziua peste sate
Și noaptea pe ape!
Doi luceferei,
Pețitorii ei,
Se-ntorcând la soare,
I-au spus de urmare.
Soarele s-aprinse
De necaz și zise:
– Lăsați-mi-o-n pace
Că mi-o voi preface
În fragedă floare,
Floare
De cicoare,
Cu ochi după soare.
Când oi răsări,
Ea s-o-nveseli;
când oi asfinți,
Ea s-o ofili;
Când oi scăpăta,
Ea s-o aduna!
Soarele este
foarte fierbinte pentru că aleargă tot timpul. Și omul se înfierbântă atunci
când fuge. Când Soarele apune, se duce să se scalde în mare. Pe urmă merge în
casa lui de sub pământ, unde doarme două ceasuri. Se trezește și iar se scaldă.
Din mare îl ridică 77 de draci. Ei îl pot atinge cât stă în mare, acolo nu
frige. După ce Soarele răsare, dracii cad arși. În fiecare zi la Răsărit, mor
77 de draci. A doua zi alți 77 vin să treagă Soarele din mare.
Pe bolta
cerească, Soarele nu merge niciodată pe jos. Până la prânz călărește un bivol,
apoi un cal. Spre apus coboară călare pe un leu.
Mulți țărani
se închină la răsăritul și la apusul Soarelui. Fiindcă e făcut de Dumnezeu, îi
spun Sfântul Soare și se feresc să arunce gunoiul sau apa murdară în fața lui.
Când oamenii
făceau jurământ, luau ca martori soarele și luna. Spuneau: „Dacă mint, să mă
bată Soarele și Luna!”
Soarele
încălzește și pe răi și pe buni.
Soarele, cât
e de soare, și tot nu poate lumina toate văile.
Rugăciune către Soare
Răsai soare
Frățioare,
Nu peste cârduri de oi,
Nu peste cârduri de boi,
Ci peste ochișorii mei
Și peste statul meu,
Și peste sfatul meu,
Și peste mersul meu,
Și peste viersul meu.
Cum îi soarele luminos
Și frumos,
Așa să fiu și eu!
IOAN
MICLĂU-GEPIANU
Puricele și Căpușa
Din vechimi știut în lume,
Puricele și azi sare,
Devenind simbol de glume,
Trecând munți, păduri și mare!
Și ca purice se știe,
Cată pielea omenească,
El săltând rapid se suie,
Parcă vrând să ne trezească!
Acum e la subsioară,
Pe la coaste, pe o bucă,
Și în veselie zboară,
Înțepând pe unde-apucă!
Omul dând cu D.T.Te,
Se încearcă să-l alunge,
Dar istețul acum e, acum nu e,
Repede la ceafă fuge!
El
făcând și cercetare,
Scărpinat de-un toc de ușă,
Se umpluse de mirare,
Căci în piele sta ascunsă o căpușă!
O!, tu ești de-mi încurci viața,
De mă scarpină stăpânul
Noaptea până dimineața?
Uite unde șade spânul!
Dar căpușa sta pătrunsă,
Unde pielea e mai bună,
Mai cărnoasă și mai unsă,
Nepăsându-i de furtună!
Puricele însă sare
Mușcând pielea acum roză,
Și cu multă răzbunare,
Da căpușei puncte-n proză!
Astfel omul de-al lor rele
Și mai zdravăn suferea,
Cu cei paraziți pe piele
Tot mai mult se scărpina!
Însă le veni sorocul,
Căci de omul nu dormea,
Le orândui el, scocul
Cu o alifie grea!
LILIANA WROTE
Centrul
Cultural MIHAI EMINESCU Str. Jean Louis Calderon nr. 39 Colocviile de Marți
prezintă Dr.@George Anca 29 ianuarie 2019, 5 pm Anul XI nr. 1 (107) Tema:
RECUNOAȘTERE KALIDASA EMINESCU Solo Viniciu Moroianu: Dinu Lipatti – Preludiu
Frederic Chopin- Trei mazurci op.50 Cufărul film de Cristian Radu Nema și Mimis
Ravanis Intervenții: Puși Dinulescu: „Sărmanul Dionis” Bianca Michi Nema:
Cuvânt Rostire Manuscript George Anca: Recunoaștere/Abhijnana la Eminescu și
Kalidasa Mircea Coloșenco: Datini și credințe eminesciene Vasile Menzel: Frații
Menzel Viorel Speteanu: Conferința de la Versailles, 18 ianuarie 2019 Teatrul
de poezie: Liliana Popa, Gabriela Tanase, Bianca Michi Nema, Puși Dinulescu,
Vasile Menzel, Silvana Andrada, Florentin Streche Nicolae Florentin, Dorin
Croitor, Johan Viktor, Tudor Gheorghe Calotescu, Gabriel Dinu, Daniela Albu,
Sorin Stratilat, Zeana Corneliu, Anna Kalimar Relansare de carte Elena
Niculiță-Voronca: Datinele și credințele poporului român, Saeculum I.O. 1998
Parteneri: Asociația Culturală Româno-Indiană, Bharata Vidya Bhavan, Academia
Internațională Mihai Eminescu, Societatea de Etnologie din România, Centrul
Antim Ivireanu, Fundația Dumitru Drăghicescu, Fundația Alexandru Philippide,
Asociația Culturală Aromâmească, Teatrul Robert Calul
Publicat de
George Anca la 2/01/2019
RECUNOAȘTERE ABHIJNANA
Colocviu – Mihai
Eminescu – George Alexe – Liliana Popa – Ioan Miclău- Gepianu – Elena Liliana
Popescu - Gheorghe Constantin Nistoroiu – Edgar Cayce
Centrul Cultural MIHAI EMINESCU
Str. Jean Louis Calderon nr. 39
Colocviile de Marți
29 ianuarie 2019, 5 pm
Anul XI nr. 1 (107)
Tema: RECUNOAȘTERE KALIDASA
EMINESCU
Solo Viniciu Moroianu:
Dinu Lipatti – Preludiu
Frederic Chopin- Trei mazurci op.50
Cufărul film de Cristian Nema
Intervenții:
Puși Dinulescu: „Sărmanul Dionis”
Bianca Michi Nema: Cuvânt Rostire
Manuscript
George Anca: Recunoaștere/Abhijnana
la Eminescu și Kalidasa
Mircea Coloșenco: Datini și credințe
eminesciene
Vasile Menzel: Frații Menzel
Viorel Speteanu: Conferința de la
Versailles, 18 ianuarie 2019
Teatrul de poezie: Liliana Popa, Gabriela Tănase, Bianca Michi Nema, Puși Dinulescu, Vasile
Menzel, Corneliu Zeana, Sorin Stratilat,
Florentin Streche, Dorin Croitor, Victor Johan, Dan Tudor Calotescu,
Gabriel Dinu, Daniela Albu, Ileana Popescu Bildea, Silvana Andrada Tcacenko
(Re)lansare de carte
Elena Liliana Popescu: Imn Existenței
- Inno all'Esistenza Edizioni
Rediviva, Milano, Italia, 2018,
traducere în italiana de Antonio Buozzi și Luca Cipolla
Elena Niculiță-Voronca: Datinele și
credințele poporului român, Saeculum I.O. 1998
Parteneri: Asociația Culturală
Româno-Indiană, Bharata Vidya Bhavan, Academia Internațională Mihai
Eminescu, Societatea de Etnologie
din România, Centrul Antim Ivireanu, Fundația Dumitru Drăghicescu,
Fundația Alexandru Philippide, Asociația Culturală Aromâmească, Teatrul Robert
Calul
Coordonator: Dr. George
Anca
MIHAI
EMINESCU
Ca la noi la nimenea
“Proverbul acesta, moştenit din moşi
strămoşi, e rezultatul unui dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru,
pierzând orice speranţă de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc,
ca şi când lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorţii noastre cu
foarte multe scene comice. Realitatea tragică a vieţii noastre de stat e
nespusa mizerie a populaţiunilor de jos, e stoarcerea lor prin nemăsuratele
clase improductive, compuse mai cu seamă din străini, e uşurinţa şi lipsa de
caracter în viaţa publică, e putrejunea bizantină a puilor de fanarioţi care, sub
masca interesului general, fură de sting, fie pe calea diurnelor şi lefilor
nemeritate, fie prin arendarea moşiilor statului, fie pe alte mii de căi.
Comedia consistă însă în minciuna vecinică a constituţionalismului, în
pretextarea diferitelor libertăţi publice, a civilizaţiei şi a altor mofturi
pentru a acoperi unica tendenţă a acelei negre mulţimi de liberali care nu
caută, nu visează decât puterea statului, pentru ca prin mijlocul ei să prade.
O mulţime de oameni mari se mişcă pe această scenă bizară, pe care toate sunt
cu putinţă afară de un singur lucru: onestitatea […] În fine, chiar zilele
trecute, după cum este ştiut, se dovedeşte la Ploieşti, de către procuror şi de
către preşedintele juraţilor, că directorele penitenciarului bat crunt cu biciul
pe arestaţi. Ministrul de interne suspendă pe director, rămânând ca justiţia
să-şi facă datoria. Însă, după cât ni se asigură, şi de astă dată judele
instructor ar fi declarat că nu e caz de urmărire […] Atragem luarea aminte a
d-lui ministru de justiţie asupra acestei deplorabile şi penibile stări de
lucruri. Suntem încredinţaţi că d-sa se va gândi serios la mijloacele de
vindecare, căci, atunci când justiţia nu-şi face datoria, nu esistă justiţie în
ţară, prin urmare nu esistă nici moralitate, nici progres real” Justiţie în ţară, prin urmare nu esistă
nici moralitate, nici progres real” (Mihai Eminescu, Opere, volumul 10, p.
110).
GEORGE ALEXE
Luminile etnice şi istorice ale
harului şi dacismului eminescian
(15 iunie - 2009)
Spre uimirea
noastră postmodernă, aniversările eminesciene actuale, au darul, şi nu numai
festiv, de a rămâne mereu deschise tuturor perspectivelor noi de cercetare
literară, sau abordărilor viitoare de aprofundare spirituală, revelatorii,
oferindu-ne poetic, de fiecare dată, fie descifrarea unor sensuri poetice
necunoscute încă, fie transfigurarea lor existenţială pe baza unor interpretări
strălucitoare aduse la zi şi dedicate marelui nostru poet naţional, Mihai
Eminescu, mai ales acum, în cadrul acestui distins Simpozion evocator, când
aniversăm, cu sfântă evlavie eminesciană, 120 de ani dela naşterea cerească,
adică de la trecerea la cele eterne a Luceafărului poeziei noastre naţionale
româneşti.
Este cazul
să ne amintim cu acest prilej aniversar cuvintele unui mare învăţat al Neamului
Nostru, Simion Mehedinţi-Soveja, care în cartea sa intitulată: ’’Creştinismul Românesc – Adaos
la Caracterizarea Etnografică a Poporului Român’’ (Bucureşti,
Cugetarea-Georgescu Delafras), dedicată Moldovenilor care au rămas credincioşi
Moldovei lui Ştefan cel Mare şi, care a fost tipărită cu gândul la refugiaţii din Basarabia, Bucovina şi
Moldova dintre Prut şi Nistru. – Să-şi aducă aminte de 27 Iunie 1940).
Cuvintele
lui Simion Mehedinţi au rămas pilduitoare, dar şi cutremurătoare până şi în zilele noastre,
deoarece ele ard în prezent şi vor arde şi în viitor pe toţi detractorii lui
Mihai Eminescu şi ai Neamului Românesc de atunci, de astăzi şi de totdeauna.
Nu este deci
de mirare că toate Concluziile lui
Simion Mehedinţi sunt întemeiate în primul rând pe Mihai Eminescu. ’’Ceea ce
numim azi românism, adică esenţa firii noastre ca neam, nu-i altceva decât
vechiul dacism, peste care s’a altoit învăţătura mai nouă a Creştinismului
(idem, op.cit.p.164).
?n acest
sens, afirmă Simion Mehedinţi, ’’Cazul lui Eminescu este cea mai bună dovadă.
El s’a ridicat deasupra tuturor, nu numai prin facultăţile sale geniale, dar şi
prin împrejurarea că a întruchipat mai mult decât toţi câteva elemente
fundamentale: dacismul, limba veche şi’nţeleaptă şi creştinismul’’ (ibidem, p.
165).
Fără
îndoială, identitatea eminesciană: Românism-Dacism, demonstrată, etnic şi
istoric de Simion Mehedinţi, reprezintă peste secole şi milenii specificul
naţional al Neamului nostru şi al Creştinismului Ortodox Românesc.
Acest specific
naţional este întemeiat prin sinteza unică de Dacism, Latinitate şi Ortodoxie
şi ne descoperă în eternitatea ei Sfânta şi
Adevărata Lege Românească a dăinuirii noastre naţionale şi creştine,
Ortodoxe.
Iată de ce,
în fiecare an, la 15 Iunie, simţim cum adie peste întreaga intelectualitate
românească şi vlaho-românească, de pretutindenea, acelaşi har eminescian al
Românismului şi al Dacismului integral, care transcende toate barierile şi
ideologiile de tot felul, literare, culturale, artistice sau politice, şi ne
uneşte în aceeaşi sărbătorire naţională a naşterii marelui poet fără de moarte
în spiritualitatea eternă a Neamului nostru.
Este o
celebrare luminoasă, etnică şi istorică fără seamăn, care urmează simbolic
Zilei de 24 Ianuarie, Ziua naşterii României moderne sub alt sfânt al
comuniunii româneşti, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza.
Dar şi
naşterea lui Mihai Eminescu şi Unirea Principatelor Române, adică naşterea
României moderne, se înscriu în istorie ca două evenimente cruciale, ale căror
împliniri luminoase, etnice şi istorice, în vreme şi peste vreme, s’au dovedit
cu adevărat providenţiale în dobândirea independenţei spirituale şi naţionale a
României Mari, sub semnul naţional specific, Eminescian, al Românismului şi
Dacismului integral.
?n mod
firesc, toţi Românii, precum şi toţi Vlaho-Românii, fără deosebire, citind
versurile lui eterne, ne regăsim în Mihai Eminescu, întăriţi sufleteşte, sau
umiliţi, îngenunchiaţi cu mintea în faţa Sfântului necontestat al poeziei
româneşti.
Există o
devenire a noastră, spirituală, în fiinţe româneşti, structurate după chipul şi
asemănarea cea din veac a Neamului nostru, sub adumbrirea deopotrivă a Harului
poetic şi al Dacismului Eminescian.
?n Mihai
Eminescu, generaţie după generaţie, ne mişcăm, viem şi suntem, în harul lui cel
sfinţit şi izvorîtor de viaţă românească, adevărată şi nemuritoare ca şi Neamul
care se împărtăşeşte din limpezimile lui de cuget strămoşesc şi de simţire
naţională.
?n Mihai
Eminescu suntem trecuţi prin flacăra vie a credinţei sale strămoşeşti, în care
patimile şi urile dintre noi sunt arse şi transfigurate în marea sa dragoste,
eminesciană, pentru poporul român şi vlaho-român, cel dreptmăritor şi mai ales îndelung răbdător,
al cărui Luceafăr veşnic nu asfinţeşte niciodată.
?n Mihai
Eminescu, şi numai în El, se împlineşte poetic, în aceeaşi limbă creştină,
minunea comuniunii româneşti, ca toţi să fim una în faţa lui Dumnezeu şi a
istoriei naţionale, înfrăţiţi cu strămoşii, ale căror idealuri sfinte de multe
ori le-am uitat şi ale căror morminte uneori le-am trădat, niciodată însă
definitiv, lăsându-le, când am fost biruiţi, să fie călcate în picioare şi
batjocorite, pe însăşi vatra noastră strămoşească dela Burebista şi Decebal.
Şi tot în
Mihai Eminescu, este restaurată sufleteşte etnicitatea, demnitatea şi
autenticitatea firii româneşti în dacismul ei original şi ridicată la înălţimea
geniului său creator, adică pe planul universalităţii, aşezându-ne ca Ţară
Latină în rândul surorilor noastre de aceeaşi gintă şi al marilor popoare
civilizate din lume.
Credem că
nimeni nu mai poate nega miracolul eminescian al culturii româneşti din Ţară şi
de peste hotare. Toţi cei ce suntem de un sânge şi de o credinţă cu Mihai
Eminescu, descoperim uimiţi în El chipul din veac al fiinţării noastre în
această lume minunată şi de minune a lui Dumnezeu, felul nostru original şi
thracic, daco-roman, de a exista şi de a fiinţa etnic şi istoric prin suferinţă
creatoare, îndulcită cu dorul de moarte eminescian, şi înfruntând româneşte
vitregia unor vremuri potrivnice dăinuirii noastre naţionale şi creştine.
Pentrucă
numai în Mihai Eminescu şi prin El doineşte durerea, bucuria şi eroismul unui
popor întreg oropsit de soartă, dar blând şi credincios, iubitor de pace şi de
omenie, care totdeauna şi-a apărat moşia şi legea lui strămoşească în sfânta
dreptate naţională şi cu preţul vieţii sale, dar niciodată nu şi-a ridicat
sabia împotriva altor neamuri decât spre a-şi apăra sufletul şi hotarele
sfinte, strămoşeşti , ale dacismului său eminescian.
?n ceasurile
noastre de cumpănă sau de cumplită deznădejde, ne reîntoarcem cu tragică
încredere la Mihai Eminescu, la Sfântul, Marele Mihai Eminescu Românul, deoarece
numai în El sufletele noastre se regăsesc în aceeaşi comuniune şi vibrează
dureros la acelaşi unison naţional, şi numai în văpaia iubirii lui de Ţară şi
de Neam, ele se înduioşează, cuminecându-se cu harul dacismului eminescian,
care le dă conştiinţă naţională, încredere şi tărie în viitor.
La 120 de
ani dela naşterea sa cerească - adică de la trecerea Sa la cele eterne,
înţelegem, cutremurându-ne, că Mihai Eminescu şi-a crucificat de bunăvoie
propria sa viaţă, cu moartea pre moarte călcând, pentru învierea noastră
naţională din somnul cel de moarte, eliberându-ne din lanţurile unei ruşinoase
înrobiri spirituale, streină de firea creştină ortodoxă, de tradiţiile şi de
datinele sfinte româneşti, dar pe care ’’monstruoasa coaliţie’’ a păturei
suprapuse de pe vremea lui încerca să o perpetueze împotriva poporului român.
Sunt
concluzii care se impun dela sine. Prin puterea harului şi a dacismului său, de
poet naţional creştin ortodox, Mihai Eminescu este adevăratul dezrobitor al
sufletelor româneşti şi făuritorul spiritual al României Mari, unită poetic în
aceaşi limbă naţională sfântă, transfigurată de geniul eminescian.
Aşadar,
încheind aceste smerite gânduri omagiale şi aniversare, cuvine-se cu adevărat
ca, în fiecare an, la 15 Iunie, sufletele noastre să se cuminece cu harul
creştin ortodox, izbăvitor, şi transfigurat cu dacismul poeziei eminesciene,
întru sfnţenia cea de taină a fiinţei noastre naţionale, şi mai ales, întru
creşterea ei duhovnicească după chipul şi asemănarea nemuritoare a Sfântului
nostru Mare Poet Naţional, Mihai
Eminescu Românul.
Vă
mulţumesc! Aşa să ne ajute Dumnezeu!
LILIANA POPA
Bunicului, străbunicului,
stră-străbunicului meu....
Prin fața casei mele trec șiruri de
străbuni
Mărșăluiesc cu mine, trădați spre
alte lumi.
La Cumidava în ziduri au păstrat...
Onoarea și mândria veac de veac.
În fiecare zi, în fiecare noapte
Se odihnesc pe filele din carte.
Pe crucile din cimitir
Ce-au prins a mirosi a mir.
E ceață în România, în Balcani,
Întortocheate drumuri, cărările spre
bani.
Am adunat atâta marunțiș prin
buzunare,
Ca pot să îmbogățesc pe fiecare.
Dar nu mai pot să intru în cetate.
Arama curge în fântânile uitate.
Se înalță fluturi din altar
În catedrala mea cu mir și har.
IOAN
MICLĂU-GEPIANU
Eternul drum
Evolutia:
“Tu Române taie-ți caii,
Taie-ți boii,
Arde-ți carul,
Lasă-ți plugul,
Nu tot trage ca măgarul,
Și ca mutul!
Traditia:
“Dar din ce am să traiesc?”
Evolutia:
“Vine noul precum vezi,
Vin industriile, fumul,
Apa, focul,
Și e bine!
Doar să sapi sub tine locul,
Să sapi mine!”
Traditia:
“Și acolo ce găsesc?
Parcă singur îmi sap groapa!”
Evolutia:
“Omule, gasesti de toate:
Pietre scumpe,
Cărbuni, aur,
Și Uraniu;
Topești totul faci lumini,
Devii geniu!
Traditia:
“Dar avem lumini din Ceruri,
Soare,
Lună,
Stele, ape,
Pe Pamant păduri și hrană,
Dumnezeu la toate!
Evolutia:
“Și greseala-i omeneasca!
Te mai frigi,
Te-nneci,
N-ai pâine,
Mai și uiți de unde pleci,
Negândind la mâine…!
Traditia:
“Nu-nțeleg nici cum ce zici!”
Evolutia:
“Mâine iar te vezi pe drumuri,
Te repeți,
Dorindu-ți caii,
Boii,
Carul;
Deci involuezi continuu
Țin-te bine,
Și învață ”digitalul”.
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Aiud-Temnița-Iad și
Raiul Deținuților
“Am rămas drept faţă de neamul meu,
de
Biserica mea, de idealul acesta al
slujirii”.
(Vasile Turtureanu-23 de ani de
temniţă)
Dacă, vreodată curiozitatea te
îndeamnă să pleci din Cluj-Napoca spre Alba Iulia, capitala Marii Uniri, drumul
tău trece prin Aiud care, are o amprentă istorică, bogată. Pe vremea dacilor
nemuritori, Aiud se numea Brucla, târg de viticultori înstăriţi, cu oameni
harnici şi meşteşugari pricepuţi. Martor al acelor vremuri imemoriale este
Mureşul. Undele sale uneori line, alteori zgomotoase povestesc şi duc istoria
mai departe, din tată în fiu şi nepot, din ţară prin Tisa şi prin Dunăre în
alte ţări.
Mureşul Voievodal îţi aminteşte de
Întregitorul Daciei Mihai Viteazul care, a trecut cu vitejii lui pe acolo în
drumul spre cetatea Bălgrad. Tot el, fratele Oltului viteaz şopteşte despre
lăicerii dârjilor, neînfricaţilor şi nemuritorilor moţi: Horia, Cloşca şi
Crişan, făcând şi o reverenţă Tribunului Avram Iancu, cu preotesele-amazoane şi
cu dacii lui drepţi ca bradul. Lui Axente Sever, unul dintre fruntaşii de seamă
ai Revoluţiei de la 1848, îi poartă o pioasă şi caldă amintire.
Mureşul a fost şi rămâne camaradul de
nădejde şi de încercare al bravilor noştri ostaşi, eroi şi martiri în cursul
istoriei şi în mod expres în timpul războaielor purtate pentru Întregirea
Neamului nostru dacoromân.
Deşi ştie atâtea şi atâtea despre uriaşa
mogâldeaţă habsburgică, cocoţată pe trei etaje, cu trenă lungă şi gri, tace,
suspină, lăcrimează şi cu capul plecat oftează...
Doar marele geniu al Psalmilor de Suferinţă,
Radu Demetrescu Gyr, martor, erou, mărturisitor, martir s-a încumetat să strige
din adâncul sufletului său plin de lumină:
În veacul al XVII-lea, sub habsburgi Aiudul
devenea Comitat şi închisoare-tribunal.
Cei mai demni români, oaspeţi ai temniţei au
fost fruntaşii răscoalelor ţărăneşti izbucnite între 1839-1847, între care s-a
remarcat marea eroină Ecaterina Varga, spranumită „Doamna moţilor”. (Gheorghe
Laghiu, Aiud..., p. 22)
În acea vreme sinistra închisoare a înclinat
înspre opţiunea de a fi gazda deţinutelor femei, după care ia o scurtă pauză de
7 ani, 1873-1880, când devine închisoare-tribunal. Între 1881-1882 temniţa s-a
înnoit cu renumitul şi ultratemutul Pavilion cu 64 de celule, „Zarca”,
însemnând cuşcă în limba vecinilor maghiari.
În 1889-1892 s-a înălţat în forma literei
„T”, Pavilionul cu 3 nivele, cu plase de sârmă care încorpora 312 celule
normale, plus 8 celule fără lumină, „la neagra”, destinate doar românilor
creştini ortodocşi de „24 carate”. La rândul său Celularul „T” era împărţit în
două subcelulare, prevăzute cu balustrade ce te conduceau spre uşile grele din
lemn masiv, care reprezentau emblema celulelor. (Gheorghe Laghiu, Aiud..., p.
22)
Temniţa-ctitorie a împărătesei Maria Tereza,
cu aspect de cavou habsburgic i-a primit pe deţinuţii politici, în speţă pe
religioşii naţionalişti, duşmani ai regimului ateo-comunist, cu geamurile
camuflate, cu obloane groase şi grele, cu gratii în doliu roase de vremuri, cu
uşi ferecate în lacăte surde, cu vizetă sfredelitoare care cenzura orice
tremur, murmur, undă de lumina, şoaptă, adevăr, aer, inspiraţie şi respiraţie.
O dată ce treceai de poarta închisorii,
Calea vieţii urca înspre drumul Calvarului.
Grigore Caraza, martor, victimă,
supravieţuitor, mărturisitor dă altă configuraţie Academiei Ortodoxe Aiud.
Celularul mare cu amprenta literei „T”, avea 4 nivele, cu 78 de celule pe
fiecare, la care se adăugau alte două mari saloane. În braţele închisorii
stătea puiul ei-Zarca-„o clădire cu parter şi etaj, totalizând 70 de
celule-ridicată din ordinul împărătesei Maria Tereza, pentru osânda bieţilor
români ardeleni.
De acest
lucru s-a ocupat Samuel Brukenthal, guvernatorul Ardealului şi, totodată unul
dintre amanţii săi, aceeaşi persoană care a înfiinţat muzeul din Sibiu şi care
îi poartă numele.”( Grigore Caraza, Aiud Însângerat, Ed. Vremea XXI-2004, p.
54)
La subsolul Celularului mare, aşteptau
îngrozite două camere de tortură, prevăzute cu câte un butuc unde era instalat
cel izolat cu cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare, obligat să-i dea ocol 17
ore din zi; sau cu verigi de fier fixate în beton între care victima era
aşezată pe spate, fixată cu lanţuri de mâini şi de picioare, iar peste betonul
rece, iarna se mai arunca frecvent găleţi cu apă pentru deliciul gardienilor.
Izolarea des atribuită, des aplicată făcea
parte din programul programat de distrugere a oricărei rezistenţe fizice,
psihice, morale, spirituale, religioase, culminând deseori cu omorârea sărmanei
victime nevinovate sau paralizarea ei pe veci.
„Am coborât din celular cu <<haina în
cap>>, am străbătut o curte pietruită, cam 50 de paşi, am coborât trepte
de piatră, cu zeghea peste cămaşe, cu un prosop şi o batistă, am pătruns în
gheţăria izolării. Uşa grea de metal s-a trântit cu zgomot. Am fost introdus
într-o încăpere lungă de 8 metri, lată de doi şi înaltă de peste 4 metri.
Fereastra mică de sus nu avea geam. Curentul tăia ca briciul. În fiecare
dimineaţă se arunca pe jos o găleată de apă (pentru curăţenie?), care îngheţa
imediat. Mâncare? Odată la trei zile raţia de celulă, adică 100 de grame de
pâine, şi gamela de fiertură rece, în cele două zile, e drept, ne dădea o
gamelă cu apă caldă.” (Ilie Tudor, De
sub Tăvălug, Constanţa-2010, p. 59)
Oraşul Aiud încorporat judeţului Alba, o
vreme fiind capitală de judeţ, poartă în amintirile sale şi numele contelui
Bela Bethlen. Anagrama numelui Bela este Abel, de la Abel cel ucis de fratele
său Cain. Bethlen vine de la arhicunoscutul Bethleem.
L-am pomenit pe acest grof, asupritor de
ţărani, defăimător de români, fiindcă o rămurică amară din el, tot Bela Bethlen
a fost colegul de celulă între aprilie-mai 1951, al celulei 253, cu nemţeanul
Grigore Caraza, despre care îşi amintea cu amărăciune că „era un tip înfiorător
şi mare duşman al românilor.” (Grigore Caraza,op.cit., p. 134)
Penitenciarul Aiud devine în veacul al
XX-lea, 1905-1937, închisoare de bărbaţi, primindu-i cordial, atât pe
delicvenţi cât şi pe politici. În anul 1928, Codul Penal îşi desfăşura privarea
de libertate astfel:
„Aiud: corecţie-recluzie-muncă silnică;/
Braşov: recluzie;/ Bucoavăţ: recluzie;/ Caransebeş: corecţie;/ Craiova:
corecţie;/ Constanţa: corecţie;/ Cernăuţi: arest-carceră-carceră grea;/
Chişinău: corecţie;/ Cluj: toate categoriile de pedepse;/ Doftana: recidivişti,
pedepse disciplinare;/ Focşani: corecţie;/ Galaţi: corecţie;/ Gherla: institut
corecţional; Iaşi: corecţie;/ Mărgineni: recluzie;/ Mislea: femei, toate
categoriile de pedepse;/ Ocnele Mari: muncă silnică;/ Oradea: corecţie;/ Satu
Mare: corecţie;/ Suceava: arest, carceră, carceră grea;/ Văcăreşti: corecţie.”
(Gheorghe Laghiu, Aiud..., p. 28-32)
Amprenta habsburgică alterna cu zidurile
grele, ursuze, posace pe care tremurau şirurile de sârmă ghimpată, cu
zvâcnirile reflectoarelor, cu soldaţii ghemuiţi la pândă.
Podelele prinse în stigmatul ţintuit de
grofii maghiari, scrijelite de timp, roase de secole, injectate de suferinţă
îşi aşteptau flămânde victimele curate spre devorare.
„Afurisitul şi draconicul ctitor al acestui
adevărat Turn al Londrei, plantat şi transplantat în cetatea Carpaţilor, este o
urâciune, un cimitir viu, care respiră prin gratiile dese, ruginite, sinistră
rămăşiţă a Habsburgilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Bastilie
românească, ea n-a fost niciodată răgaz de gândire, nici spionului prins cu
acte la sân, la frontieră, nici, mai ales, dizidentului politic care-şi aştepta
călăul în zori de zi, după tipic, ca pe o izbăvire.” (Vasile Scutăreanu, Prin
gulagul valah Ed. Majadahonda, Bucureşti-1995, p. 42-43)
Temniţa împărătesei habsburgice, izolată
perfect, cu orice aerisire astupată, a forţat timpul să-i adauge arhitectural
celulelor fioroase, rozătoare de sănătate şi sugrumătoare de vieţi, câteva
crăpături, prin care să îndrăznească un licăr ţâşnit din albastrul minunatei
fărâme de cer.
„Timp de peste 200 de ani, bieţii români au
umplut aceste celule de aspră pedeapsă. Acolo au făcut osândă cei mai mari
oameni ai neamului românesc, profesori universitari, savanţi, foşti miniştri,
oameni de cultură, politicieni şi tot acolo au murit 34 de generali vestiţi,
eroi din ultimul război mondial. Nici nu bănuiam atunci că în Aiud voi executa
18 ani de temniţă grea, din care 8 ani numai în această Zarcă.” (Grigore Caraza, Aiud Însângerat..., p. 54)
Închisoarea era prevăzută însă şi cu
Ateliere de lucru în care se executau mobilă, confecţii din metal, de către
deţinuţi în două schimburi. Munca era extenuată, fiindcă norma era peste
putinţa de a se realiza, nici în condiţii perfect normale, dar mai ales în
condiţiile inumane în care se zbăteau acele umbre de oameni, de creştini de
elită.
Şi cum toate aceste condiţii vitrege,
draconice, dramatice nu erau de ajuns, la ieşirea din fiecare tură, deţinuţii
aveau parte de o adevărată furtună de lovituri aplicate de gardienii înşiraţi
în cordon de o parte şi de alta cu uneltele de lovire, ce cădeau năprasnic ca o
avalanşe asupra bieţilor suferinzi.
„Din câte ştiu, temniţa avea 275 de
gardieni, dar în acel cordon cred că erau cel puţin 220-230. Îmbrăcaţi în
albastru, fiecare având în mână bâte, răngi, bucăţi de metal, picioare de pat
sau tulpini de arbuşti, formau un culoar sinistru, numai al morţii.” (Grigore
Caraza, Aiud Însângerat..., p. 168)
Contrastul închisorii Aiud în vremea
regimului comunist, privind temnicerii de pe partea terorii şi oamenii culţi de
pe baricada deţinuţilor politici-religioşi era atât de evident, încât măsura
lor părea ca de la pământ la cer.
Vocabularul gardienilor din clasa
delicvenţilor, cu sau fără nici o clasă, cuprindea doar câteva cuvinte-expresii
proletare: alinierea, banditule, „afară bandiţilor”, „crucea mătii”,
deşteptarea, drepţi, executarea, „faţa la perete”, „grijania mamii voastre”,
„hristoşii mătii”, „iadul vă mănâncă”, „ia-l pe cinci şi ţine aproape...,
încolonarea, „legea sunt eu”, „morţi veţi ieşi de aici”...
„Îţi poţi închipui cam ce dialog puteau
purta aceşti gardieni cu o cultură monosilabică, cu oameni ca: Petre Ţuţea,
Radu Mironovici, Dumitru Stăniloae, Ioan Victor Vojen, prinţul Ghica, Calciu
Dumitreasa, Dumitru Groza, Luca Dumitrescu, Ilie Niculescu, Nelu Rusu, Mircea
Nicolau, Aurel Călin sau mai tineri ca Liviu Brânzaş, Florian Dumitrescu,
Virgil Ioanid, Mircea Dumitrescu şi alte nume celebre. Pot să-ţi spun doar că
Stere Mihalexe îi ştia pe Lucian Blaga, Dostoievschi, Thomas Mann şi pe alţii
din scoarţă în scoarţă.” (Gheorghe
Laghiu, Aiud..., p. 42)
Temnița
Aiud-ului are crestată
istoria calvarului titanilor demnităţii şi culturii noastre
creştin-ortodoxe: prinţul Alexandru Ghica, savantul aristocrat George Manu
(mort la Aiud), filosoful, fost ministru Mircea Vulcănescu (mort la Aiud),
teologul, pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae membru al Academiei Române, eminentul
filosof Petre Ţuţea, genialul poet Radu Gyr, teologul, poetul Nichifor
Crainic-membru al Academiei Române, filosoful Ioan Petrovici, membru al
Academiei Române, preot militar, istoric fost prizonier la ruşi Dimitrie Bejan,
ilustrul general Gabriel Negrei, prof. univ. dr. Istrate Micescu (mort la
Aiud), inginerul-poet Dumitru Oniga din Stupca lui Ciprian Porumbescu,
inginerul Dumitru Cristea, inginerul Manciu-fost director al Uzinelor Reşiţa
(mort la Aiud), Mircea Cancicov-ministru de finanţe (mort la Aiud), Alexandru
Georgescu, inginer (mort la Aiud), directorul cotidianului „Porunca vremii”
Ilie Rădulescu, prefectul judeţului Neamţ Darie Teodorescu (mort la Aiud),
comandantul Batalionului 13 Vânători de Munte-Târgu Neamţ, Florin Isar,
colonelul Eminescu, fiul lui Matei Eminescu, mezinul frate al lui Mihail
Eminescu, căsătorit cu Porfira Sadoveanu, Vasile Turtureanu din Suceava, tot cu
23 de ani executaţi în temniţă, părintele Constantin Stoicescu, Victor Biriş și
mulți, mulți alții...
Majoritatea dintre ei ar fi putut pleca din
țară înainte de a fi întemnițați dar au preferat să nu o facă. De ce oare ?!
Conștiința că lupta cu vrăjmașul se dă
pieptiș, curajul de a înfrunta soarta lor ce se regăsea în soarta țării atât de
greu încercată, dar mai ales educația creștin-naționalistă, care nu admitea
compromisul cu idealurile adânc înrădăcinate în întreaga lor ființă i-a
determinat să rămână și să-și asume jertfa propriilor vieți.
Uniți în suferință, deținuții politici de la
Aiud au atins culmile trăirii în comuniune cu suferințele tuturor celorlalți
camarazi de calvar care își ridicau ruga curată către Bunul Dumnezeu.
Așa au reușit să se susțină reciproc și să
aducă Raiul adevăratei IUBIRI față de
aproapele său în locul ce se dorea mormântul creștinismului ortodox românesc.
Pentru că Raiul fiecăruia dintre noi, dacă
vrem să ne dovedim creștini, nu este
bunăstarea proprie ci bucuria de a aduce celui de lângă tine un strop măcar de
mai bine...
EDGAR CAYCE
Efectele rugaciunii
"Tatal nostru"
Boala vine din păcat
Astfel,
vindecarea oricărei afecţiuni va veni de la sine. "Spiritualitatea,
activitatea mentală şi corpul fizic formează un «tot», deşi se pot separa şi
funcţiona separat şi chiar în detrimentul celeilalte părţi. Faceţi-le să
coopereze, reuniţi-le în programul lor şi astfel veţi avea o energie mai mare
în activităţile voastre", spunea Cayce. El mai afirma că orice boală vine
din păcat. "Boala este păcat (fie că acest păcat a fost comis pe plan
fizic, mental, spiritual), este rezultatul erorilor manifestate pe Pământ...
căci păcatul nu este decât întoarcerea împotriva Adevărului şi Luminii şi
astfel afectează corpul fizic. Căci corpul este Templul lui Dumnezeu Viu...
Încălcarea legii aduce necazul, tristeţea, boala pe Pământ... Nimeni nu-şi
poate urî vecinul fără să sufere de stomac sau ficat! Nimeni nu poate fi gelos
şi nervos fără să aibă tulburări digestive şi cardiace!
Ura şi
gelozia provin din frică. Din frică izvorăsc aproape toate relele omenirii:
frica de sine, frica de ceea ce gândesc alţii despre noi, frica de imaginea pe
care ceilalţi şi-au făcut-o despre noi etc. A depăşi frica înseamnă a ne umple
fiinţa mentală şi spirituală de ceea ce alungă frica, adică iubirea manifestată
în lume prin Acela care S-a dăruit răscumpărării noastre. Iubirea, credinţa,
înţelegerea acestor legi alungă frica. Mânia este o otravă pentru tot
organismul... Resentimentul produce în organism acele secreţii care împiedică
buna funcţionare a diverselor sisteme (circulator, digestiv, respirator etc.).
Este necesar să ne purificăm corpul şi să oprim secreţia de otrăvuri care
dereglează organismul, îmbolnăvindu-l. Fiecare atom este un univers. El
acţionează într-un sistem de energie ordonat din corp, dar poate crea energii
de ruptură prin toxinele pe care le produce. Acestea trebuie eliminate din corp
prin diverse sisteme (respirator, circulator, digestiv etc.). Purificarea
spirituală şi fizică amână procesul de îmbătrânire. Menţinerea echilibrului
între asimilare şi eliminare poate prelungi viaţa nebănuit de mult.
Rolul glandelor
Edgar Cayce
remarca, în mod special, rolul capital al glandelor endocrine în protejarea
sănătăţii, aspect neglijat de medicină, care nu acorda importanţă sistemului
endocrin în apariţia bolilor. În lecturile sale, Edgar Cayce spunea:
"Sistemul glandelor este sursa tuturor activităţilor omeneşti, a tuturor
dispoziţiilor, a tuturor stărilor sufleteşti, a tuturor temperamentelor şi a
diversităţii firilor şi raselor... Frica, mânia, bucuria, toate aceste energii
afective sunt legate de activitatea glandelor endocrine, producând acolo
secreţii (hormonale) care se vor răspândi în tot organismul... Ochiul, nasul,
creierul însuşi, traheea, bronhiile, plămânul, inima, ficatul, splina,
pancreasul nu-şi pot îndeplini rolul decât cu ajutorul sistemului care le
permite să se reînnoiască, adică ansamblul funcţiilor glandelor... Plecând de
la aceste glande se creează boala sau vindecarea. Fiecare dintre glande
corespunde nu numai unei funcţii precise, dar şi unei vibraţii colorate şi
sonore, unui element al Pământului, unui semn astrologic sau influenţei unei
planete."
Cayce arată
ca pituitara (hipofiza), cea mai înaltă glandă a corpului, este legată de
lumină şi se dezvoltă în tăcere. Glanda pineală (epifiza) este punctul de
plecare pentru construirea embrionului în pântecul mamei. Tiroida intră în
acţiune când trebuie să luăm o decizie şi să acţionăm. Timusul corespunde
inimii. Suprarenalele sunt centrul nostru emoţional şi acţionează asupra
plexului solar. Celulele lui Leydig (Lyden) sunt centrul echilibrului
masculin-feminin şi gonadele sunt motorul corpului fizic. Boala se declanşează
în corp prin otrăvurile secretate în centrii glandulari, prin atitudinile
negative. Vindecarea se produce activând energiile prin centrii corpului
(chakra) direct legaţi de glande, un mijloc fundamental pentru această activare
fiind meditaţia, rugăciunea.
Tatăl Nostru
Astfel,
Cayce, în lecturile sale, a comunicat un lucru incredibil, corespondenţa dintre
versetele rugăciunii "Tatăl Nostru" şi principalele glande endocrine.
Anumite cuvinte din rugăciune reprezintă mantre (cuvinte-cheie) care
declanşează deschiderea unei glande, şi anume: Tatăl Nostru, care eşti în
ceruri deschide glanda pituitară, Sfinţească-se numele Tău deschide glanda
pineală, Vie împărăţia Ta şi Precum în cer deschid glanda tiroidă, Facă-se voia
Ta,(...) şi pe Pământ deschide glanda timus, Pâinea noastră cea de toate zilele
dă-ne-o nouă astăzi deschide gonadele (glandele sexuale masculine şi feminine),
Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri deschide suprarenalele, Şi nu ne duce pe noi
în ispită deschide celulele lui Lyden (sau Leydig, care nu sunt chiar o glandă,
ci un ansamblu de celule secretoare de hormoni, localizate sub ombilic şi
deasupra gonadelor), Ci ne izbăveşte de cel rău deschide glanda timus, Căci a
Ta este împărăţia deschide glanda tiroidă, şi puterea deschide glanda pineală,
şi mărirea deschide glanda pituitară, Amin.
Corpul uman
are centrii energetici din partea superioară în legătură cu energiile cerului,
iar cei din partea inferioară în legătură cu energiile pământului. Partea
superioară a corpului uman este legată de viaţa spirituală, iar cea inferioară
este legată de viaţa fizică, respectiv cu plăcerile ei legate de materie
(mâncare, sex etc.). O funcţionare corectă a corpului este asigurată de
deschiderea tuturor centrilor lui, atât a celor superiori, cât şi a celor
inferiori. Rugăciunea "Tatăl Nostru" deschide până la jumătatea ei,
de sus în jos, centrii energetici, glandele organismului, iar de la jumătate
până la "Amin" verifică deschiderea lor de jos în sus. Spusă cu
credinţă, această rugăciune face ca un fior interior, ca un curent, să străbată
corpul din cap până în picioare. Este dovada că nu există blocaje în circuitele
energetice ale corpului. Din punct de vedere religios, explicaţia constă în
producerea unui fior creat de Divinitate, care a ascultat ruga credinciosului.
Terapii
Iată că
vindecarea, de orice natură ar fi, constă în modificarea vibraţiilor Eului
interior, în a pune ţesuturile vii ale corpului în rezonanţă cu Energiile
Creatoare, Divine. Aşadar, rugăciunea
transformă mentalul şi fizicul celui care se roagă. Cayce s-a referit în
lecturile sale şi la alte metode de tratament folosite în medicina alternativă,
pe care doar le amintesc, astăzi fiind foarte mediatizate. Astfel, el a vorbit
despre fitoterapie, dietoterapie, tratamentul cu argilă, cu ajutorul apei,
clismelor, importanţa exerciţiului fizic, a masajelor, a terapiei osteopate, a
postului, cristaloterapiei, cromoterapiei, meloterapiei, aromaterapiei şi chiar
a terapiei prin voce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu