ARTUR GABRIEL SILVESTRI şi ROMÂNIA TAINICĂ a SUFLETULUI său

ARTUR GABRIEL SILVESTRI şi

ROMÂNIA TAINICĂ a SUFLETULUI său

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

   „Vocaţia istorică presupune atît puterea de a cunoaşte

   sensul devenirii, stările de suflet confuze ale maselor,

   dorinţele nelămurite, cît şi capacitatea de a le clarifica

   şi a le impune pecetea unui duh propriu.”

                               (DAN ZAMFIRESCU)

   Clipe, momente, năzuinţe, frângeri, sentimente, crez, ideal, viaţă, vocaţie, misiune, mărturisire s-au aşternut la temelia gândirii marelui filosof al culturii Artur Gabriel Silvestri pentru a ne rezidi nouă Românilor creştini-ortodocşi o ROMÂNIA TAINICĂ.

   Fragmente zguduitoare, vise, lupte neîntrerupte şi ţeluri înalte s-au întreţesut în fibra lui de ROMÂN, pentru ca DACIA, această moştenire divină şi străbună să  renască şi să rămână a noastră de-apururea ca o ROMÂNIE TAINICĂ CREŞTINĂ.

   ROMÂNIA TAINICĂ este FIICA legitimă a suveranei DACIA MARE, urzită de Dumnezeu de la începutul lumii prin Aleşii Săi: înţelepţii, monarhii, sihaştrii, proorocii, sacerdoţii şi profetesele Castei aristocrate, care au transmis Voinţa şi Înţelepciunea divină, Sacra Tradiţie prin discipoli pe cale Tainică, din generaţie în generaţie.

   După inventarea scrisului, o parte din Înţelepciunea tainică a pelasgilor care trebuia cunoscută s-a fixat în Cărţi sacre, în Codexuri, precum Codul Getic, Legile Frumoase, Cărţile Sibilelor, Tăbliţele de la Sinaia, Argenteus ş.a., dar esenţa a rămas ca un tezaur al spiritualităţii, doar pe seama Iniţiaţilor, purtătorii marilor Taine sfinte.

   Prin geniul poporului şi Elita Culturală a Neamului s-au sintetizat repere profetice din Tradiţia primordială pelasgă, care s-au transmis dinastic la urmaşii Urmaşilor Aleşi. Toţi iniţiaţii, creatorii, formatorii de cultură sacră, păstrătorii Tainei Cerului, culminând cu marile genii ale antichităţii târzii care au fondat cultura străveche au fost pelasgi. Cultura thracă, daco-getă, chineză, indiană, mesopotamiană, tibetană, egipteană, persană, greacă, siriană, palestiniană s-au desprins din trunchiul spiritual ancestral al înţelepciunii strămilenare pelasge.

   Toate Codurile, din antichitate cunoscute în istoria omenirii au ţesătură pelasgă.

Tradiţia pelasgă certifică originea Olympului preistoric, protodac, Olimpul de la marginile pământului, care după Hesiod, „era muntele acela pe care se aflau Columnele cele legendare ale Ceriului, Atlas din ţara hiperboreilor, Olympus atlantiacus, la Calpurniu, astăzi vârful Omului de pe muntele Bucegi.” (Hesiod, Opera et Dies; Calpurniu IV, v. 83; Dr. Ed. Myss, Wegweiser fur Ausfluge in die Berge und Gebirge der Umgebung von Kronstadt, Kronstadt, Gabony-1898)

   Columna Cerului are forma unei Piramide, de altfel, multe întâlnite în Dacia pelasgă, „pe care se rezimă ceriul, ca polul nordic al ceriului, ca osia hiperboreilor, Cardines Mundi.”(Plinii H.N. IV.26.11. Pone eos montes (Ripaeos)

   În vremea epocii neolitice triburi numeroase de pelasgi au plecat cu marile lor turme din Carpaţi înspre Elada, Asia Mică, Liban, Egipt şi „oriunde se stabileau în

   aceste timpuri depărtate, ei erau stăpâni. Ei duceau şi instituţiile lor naţionale, o

 religiune strămoşească formată, divinităţile şi preoţii rasei lor. Acolo îşi formau şi centrele lor politice. Însă, Ţara cea sfântă, în religiunea pelasgă egipteană, rămase cea de la marginile pământului, de la Oceanos Potamos sau Istru... Aici erau munţii lor cei sfinţi. Aici erau columnele ceriului...” (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică-„Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 128)

   Faptul că aparţinem Naţiunii-Mumă care a dezvoltat prima Civilizaţie universală şi prima Cultură a omenirii, patriarhii scrisului în lume, certifică Marea Taină care ne înconjoară, dar şi raţiunea că acest Neam ales a avut Cartea sa Sfântă, sau mai corect Cărţile sale Sfinte, Regula de Aur a Cetăţii, a Regelui, a Castelor, a Divinităţii.

   Este firesc ca Naţiunea primordială, prima cultură şi prima civilizaţie cosmică să aibe BIBLIA ei, dar despre care, aşa cum era de aşteptat s-a şi întâmplat, ne-a fost furată, falsificată: „Biblia-Cartea Sfântă a Geţilor a fost furată şi falsificată...” (Tudor Diaconu, Scrierea Secretă, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 42, 65) 

   Omul fiind creat de Dumnezeu este purtătorul genei religioase, indiferent dacă se reclamă ateu sau religios. Dar cel care este conştient şi conlucrează prin fibra religioasă, prin natura ontologică, firească, se umple de har, se atinge de intuiţie.

   Aşa se transmite filonul tainic al înţelepciunii divine, prin cei aleşi, pentru cei aleşi, formându-se astfel un PATRIMONIU al GÂNDIRII naţional-universale, din care cei împlinitori de Destin al sinelui şi al Naţiei, tălmăcesc Taina, redându-i sensul ei divin.

   Acest lucru dezvăluie misterul căutărilor filosofului Culturii, Artur Gabriel Silvestri de a descifra învăţătura tainică din sânul apologiei spiritului getic în al cărei tezaur s-ar afla Cartea Sacră, purtătoare de înţelepciune, călăuzitoare întru nemurire.

   „Cartea Sfântă începuse să mă preocupe într-un chip stăruitor, aproape chiar de a deveni obsesie şi aporie irezolvabilă. Avusesem, oare, o Carte de învăţături ce s-ar fi putut împărtăşi de la bătrân şi, deci învăţător, la tânăr şi, pe urmă, la discipol?” (Cuvinte pentru Urmaşi-„Modele” şi „exemple” pentru Omul Român. O „carte de învăţătură” concepută şi îngrijită de Artur Silvestri. Carpathia Press-2005, p. 3)

   Nu era/ este nevoie de un miracol pentru a ajunge în faţa „Marelui Secret”, ci doar de o Taină, pe care Teoforii, purtătorii de Dumnezeu o au în suflet şi o dăruiesc luminând cu lumina lor lumina altora. „Şi, totuşi, cu vremea, am început să alătur concluzii diferite, ce îmi veneau din toate părţile şi de la un anumit fel de învăţători care semănau, în ultimă analiză, cu Oamenii Mari ale căror cărţi, fundamentale mă ajutaseră să cresc intelectualiceşte. Erau, aceştia, un fel de povăţuitori secreţi, de obicei bătrâni şi izolaţi, ce cultivau un gen de înţelepciune, de îndrumare scurtă, enigmatică şi orală, totdeauna concentrată şi apoftegmatică, şi, câteodată, neclară ca un <<cuvânt în răspăr>> ce s-ar fi spus aproape într-o limbă veche ce nu se mai vorbeşte dar i se recunoaşte melodia, frântura muzicală, intonaţia... Şi, totuşi, lecţia lor că nu se împrăştiase şi fiindcă şi eu, ca şi alţii, o întrevăzusem, înseamnă că nici pe atunci nu se risipise, alungată din memorie, căci avea un sens mai înalt.” (..., p. 4)

   Viaţa lui a fost o continuă odisee a spiritului religios, o introspecţie metafizică abisală, o cutezanţă mistică depăşind cugetările serafice care au răscolit toate încercările călăuzindu-le spre tărâmul spiritual al Biruinţei române creştin-ortodoxe.

   Gânditorul român aflat într-o lume deplină a decadenţei s-a orientat spre mistica ortodoxiei salvatoare, păstrătoare a spiritualităţii religioase în concordanţă cu valorile supreme testamentare ale Neamului: Cultura şi Tradiţia ca veşnicie a Patrimoniului.

  „Patrimoniul este acel spaţiu enigmatic ce însemnează deopotrivă univers de valori şi univers al memoriei, dar, mai întâi de toate, Urma de existenţă în istorie. De la clădirile cu vechime, exprimând tradiţie, urmă şi memorie şi până la cărţile uitate, risipite, pierdute, de la personalităţi ignorate şi fapte ce ar bine-merita recunoaştere publică şi exemplificare drept model social şi până la idei ce nu se evocă şi se pierd şi se uită-iată o imensă geografie de valori a căror coeziune trebuie realizată şi păzită căci, la drept vorbind, Patrimoniul în sine este ceva tainic, este Pomenirea Părinţilor.”

   (Pro Memoria-Artur Silvestri, Fapta culturală, Documentar alcătuit de sociolog Teodora Mîndru, 135 de mărturii. Colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Ed. Carpathia-2009, p. 11)

  

   Conştient de chemarea sa, de alegerea întru slujirea lui Dumnezeu şi a neamului Artur Gabriel Silvestri, a cernut psihologic, moral şi estetic Cultura clasică, convenţională, separând-o de proletcultismul purtătorilor de osanale, steril, sec, sterp şi fără noimă, fără ancora creativă a intuiţiei, a harului, revoluţionând-o într-un ev revelat, pătrunzător, cardinal, cu adâncimi pătrunzătoare până în fibrele ancestrale ale Neamului rânduit spre menirea sa aristocrată, până în sufletul şi raţiunea unei comunităţi creştine aflate în comuniune cu Dumnezeu, pentru o cunoaştere în care sălăşluieşte iubirea de Hristos, dragostea de Adevăr, sublimul Crucii, armonia Jertfei, măreţia Libertăţii, filocalia Mărturisirii, sofianismul sufletului frumos a Dacoromânului.

   Ca o Albină regală, enigmatică, habotnică, strângătoare, uimitoare, cutezătoare, înţepătoare a strâns polenul din inima şi sufletele unor Aleşi pentru a alcătui un Stup de modele Omului Român, din mierea faimoaselor lor cuvinte pline de aromă.

   „Cartea aceasta, ce se iveşte acum fără timp, a fost gândită ca un şir de mărturisiri şi de încheieri aparţinând unor Oameni Mari care, lăsând faptă şi întruchipare, vor putea, astăzi încă, să creeze exemplu şi model pentru Români. Ea este, de fapt, o Predanie colectivă.”  (Cuvinte pentru Urmaşi-„Modele” şi „exemple”, op. cit., p. 4)

   Icoana statuară care rămâne a creştinului ortodox dacoromân este DEMNITATEA!

  

   Mă întreb mereu alături de marele Părinte moldav al Duhovniciei ortodoxe, Ioanichie Bălan: „Oare o să mai vină totuşi o ploaie aducătoare de rod, cu picurii de demnitate pe lumea aceasta?” (Pr. Constantin Catană, Părintele Ioanichie Bălan, cel cu Hristos în inimă şi niciodată singur. Ed. Nepsis-2017, p. 57)

   Oare picurii de sânge ai miilor de martiri români numai ai secolului al XX-lea, a miilor de cuvioşi, a miilor de eroi, a miilor de mărturisitori, a milioanelor de pătimitori, vor mai aduce vreodată roadă a Demnităţii acestui Neam atât de hulit de cei mai mulţi dintre presupuşii români şi a celor mai mulţi dintre ostenitorii neromâni?

   Zelul febril de a descifra enigmele, de a le aşeza în lumina tâlcului lor, migala truditoare de a le potrivi cu sensul lor de întocmire, patosul de aşezare în esenţă, în atitudine, în desfăşurare pentru a deveni creatoare de spirit, de istorie, de cultură.

„Căci doar înaintarea în taina marilor desfăşurări este esenţială şi, pretutindeni, ea lucrează precum apele adânci, necunoscute, care fac să se prăvălească deodată ceea ce părea până cu o clipă înainte mai imutabil decât munţii.” (Cuvinte..., p. 5)

    Artur Gabriel Silvestri n-a avut îndoieli asupra rugăciunii şi a credinţei privind înfrângerea sinelui autonom, n-a avut îndoieli asupra suferinţei şi a jertfei rânduite de Dumnezeu pentru biruinţa vrăjmaşilor din ţară sau din afara ei, tocmai de aceea a gândit, s-a ostenit, a trudit, a luptat şi a sângerat pentru Patrimoniul spiritual al Neamului, pentru a deschide o nouă ERĂ, era unui nou APOSTOLAT în care să fie suverană o ROMÂNIE TAINICĂ CREŞTINĂ a românilor de pretutindeni, care n-au renunţat la credinţa lor, la nădejdea lor, la libertatea lor, la năzuinţa lor, la lupta lor, la suferinţa lor, la jertfa lor, la demnitatea lor, la iubirea lor de cer şi pământ, glăsuind parcă deodată cu marele prigonit, dar şi cu marele iubitor de Neam şi de Hristos, Ioan Ianolide: „- Doresc mult să slujim Domnului întru totul şi întru toate. Suntem fiii Bisericii şi nu ne vom despărţi de ea. Se deschide o eră nouă în lume, care trebuie umplută de duh, idei şi activităţi creştine. Creştinismul reînvie, dar sarcinile creştinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 184)

   Artur Gabriel Silvestri era conştient că păcatele societăţii de consum, corupţia societăţii comunitare, imoralitatea, ateismul, obedienţa, oculta, oligarhia, trădarea, laşitatea, fariseismul, căderea devastatoare în minciună, demagogie, nepăsare, lene, nonvaloare, nonsens, nonideal, nontranscendent, dar credea că se vor vindeca terapeutic prin minte, inimă şi suflet curat, purificat prin har, creaţie, suferinţă, credinţă şi dragoste.

   Imediat ce s-au anunţat tunetele, ce au străfulgerat Zorii libertăţii spiritului, prin lacrimile de sânge şi de foc ale cerului lui Decembrie 1989, Artur Gabriel Silvestri a continuat Rezistenţa Anticomunistă, respectiv Rezistenţa Religioasă printr-o cruciadă creştină, literară, morală, culturală, privind isihia, trezvia, redeşteptatea, redresarea psiho-spirituală, dar şi materială a ţării pustiită de cataclismul proletaro-burghez ateu.

   În Vatra Strămoşilor, în Patria Străbună, în Grădina Maicii Domnului, în Ţara Părinţilor, Patrimoniul Ţării noastre, scriitorul şi gânditorul ROMÂN, Artur Gabriel Silvestru a ctitorit pentru vecie: „ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU.”  

   Edificiul spiritual purcede cunoaşterea apofatică, tainică, râvnitoare, harică, atentă, pătrunzătoare, scrupuloasă de a reinstaura hegemonia dinastică a Străbunilor, a Profeţilor, a Învăţătorilor, a Părinţilor Patriei* întru armonia Frumoseţilor Carpatine.

* „Părinţii Patriei” era ideea născută de straniul scriitor profetic Dan Zamfirescu la o Cină de Taină spirituală în Cetatea Bucureştilor prin 1985, care resfira o mireasmă de înrădăcinare şi de stabilitate în Univers. Litania sau predania „Părinţii Patriei”, „descria, la drept vorbind, cerul nostru sufletesc, axa lumii noastre, totemul colectiv fără de care totul s-ar fi precipitat în haos...” (Cuvinte pentru Urmaşi, op. cit., p. 6)

   Dan Zamfirescu, profeticul straniu îmi este cunoscut prin celebra sa Teză de Licenţă în Teologie din 1956: Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice, teză care depăşea cu mult pe cele doctorale de atunci.

   Fiecare faptă misionară a celui Ales trebuie să se împlinească într-o înaltă vocaţie istorică întru dimensiunea continuităţii veşniciei Neamului său.

   „Vocaţia istorică presupune un simţ al <<devenirii>>, viziunea unei curgeri în care eşti cufundat şi al cărei ritm interior îl poţi simţi...Omul cu vocaţie istorică simte zămislindu-se, în adâncul realităţilor prezente, realităţile viitoare şi le serveşte servindu-se la rându-i de ele pentru ţelurile sale.” (Dan Zamfirescu, Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice. Ed. Roza Vînturilor, Bucureşti-1992, p. 161)

   Viziunea şi împlinirea vocaţiei istorice presupune PILDA misiunii creştine-hristice.

   „Ideea însăşi de a reţine <<Modelul Faptei Esenţiale>> şi a-l arăta pentru a se putea urmări, înţelege şi, dacă va fi vrednicie, să se continue cât va fi omenet şi Limba Română în Carpaţi este ea însăşi tulburătoare.” (Cuvinte pentru...op. cit., p. 6)   

   Artur Gabriel Silvestri a devenit Scutul şi Sabia Cuvântului, o amplă Antologie a spiritului în încleştarea cu regimul continuator al celui fost, respectiv cu industria literară care căzuse din treapta de instituţie fundamentală a culturii noastre naţional-universale, militând asiduu pentru recuperarea Memoriei Elitei Neamului Românesc.

   Şi-a ctitorit o citadelă a Rezistenţei spirituale axată pe o avangardă de idei novatoare, pe o flamură a esenţei, pe o şarjă a cavaleriei de sensuri pentru asaltul care aducea biruinţa fenomenalului ROMÂNIEI TAINICE aflată între MIT şi ADEVĂR.

   „Căci noi suntem România tainică, oameni de tot felul şi de peste tot, pentru care esenţial nu este de a câştiga în imediatul trecător ci de a fi încredinţaţi că pentru locul acesta, unde, într-un sat de departe, stau adormiţi cei ce ne aduseră lumină şi sens, pentru acest loc am făcut, <<ce trebuia>>. Şi la o vreme, când o mai trebui, vom face şi Predania definitivă, către cei ce ne urmează şi vor fi.” (Cuvinte...op. cit., p. 7)

În inima lui n-au stat grijile cotidiene, mărimile lumeşti, jilţurile demnitare, compromisurile diplomatice, ci o întreagă şi o profundă ROMÂNIE TAINICĂ, în Sânul căreia stau împreună: „învăţătorul de ţară, vlădica de <<Ţări>>, povăţuitorul de tineri şi de copii, desluşitorul de semne vechi, descoperitorul de forme şi culori de azi ori de alatăieri, o lume cu toate stările sociale desfăşurate fiindcă pretutindeni sentimentul misiunii a apărut şi <<lucrează>> în felul lui nedesluşit, enigmatic, aşa cum pogoară harul.” (Cuvinte pentru Urmaşi, op. cit., p. 7)

  12 ani sunt un ciclu profetic care se deschide-închide şi se redeschide pentru un alt ciclu mai înalt de creaţie religios spirituală, îngăduit şi rânduit de Profet discipolului său.

   Acest Ciclu s-a dechis pe 14 Martie 2007, s-a împlinit pe 14 Martie 2019 şi s-a redeschis pentru o altă etapă tainică a Profetismului dacoromân.

   Luna Martie-Mărţişorul, deschide ciclul vieţii, poarta Primăverii, fereastra creaţiei. Pe 15 Martie 1940 a urcat la ceruri şi marele filosof metafizico-mistic Nae Ionescu.

   „Moartea lui, consemna un alt mare filosof brăilean Vasile Băncilă, neaşteptată şi neverosimilă, (programată de discipolul criminal Carol al II-lea n.a.), pune încă o dată problema dacă noi, românii, avem îndeajuns parte de oameni excepţional de dotaţi pe care ni-i dăruieşte naţia noastră. El vine să se adauge la acea serie de bărbaţi ajunşi în plină putere de creaţie, dar dispăruţi înainte de a-şi fi împlinit opera: Lambrior, Bogrea, Pârvan, Vâlsan, Matei Nicolau...”(Istoria logicei, p. V. cf. Dan Ciachir, Gânduri despre Nae Ionescu, Lumea Credinţei, Bucureşti-2018, p. 46)  

   Destinul Filosofului NAE IONESCU este asemănător cu cel al Filosofului ARTUR GABRIEL SILVESTRI: unul a avut tărâmul filosofiei creştine, celălalt meleagurile literare întru spiritualitatea religioasă. Amândoi au fost deschizători de drumuri. Amândoi au fost formatori de şcoală. Amândoi au fost naţionaliştii demnităţii.

Amândoi au fost geniali. Amândoi au fost purtători de Destin profetic românesc. Amândoi au plecat „forţat” înainte de vreme: unul la 50 de ani, celălalt la 55 de ani.

   „Filosofia-nu este un meşteşug, ci o chemare. Ea are fără îndoială o anumită tehnică, un aparat de lucru mai mult sau mai puţin determinat care se poate învăţa şi care trebuie învăţat. Dar partea de creaţiune personală-aceasta stă în afară de orice metode. Ea atârnă de bogăţia sufletească a fiecăruia dintre noi; de inspiraţia care se coboară de sus asupra noastră; de durerea chinuitoare cu care anumite probleme se pun şi-şi cer dezlegare; de puterea cu care în fiecare dintre noi se afirmă necesitatea de a ieşi din contingenţele vieţii-de a ne ridica, dacă nu până la mântuirea noastră, cel puţin până la liniştea noastră.” (Nae Ionescu, Funcţiunea epistemologică a iubirii, în Isvoare de filosofie, I, 1942)

   Viziunea Profetului constă în alegerea Căii şi Călăuzitorii pe care trebuie s-o,/ să-i urmeze în formarea, împlinirea, devenirea, vocaţia, definirea sa discipolul ales.

„Eseistica, de mare forţă intelectuală, a lui Gh. C. Nistoroiu se întemeiază pe o erudiţie ieşită din comun care însă nu-i o <<cunoaştere de carte rară>> ce conduce adeseori la sterilitate şi la studii de tematică minoră ci, fiind ştiinţa însuşită care lucrează la formula intelectuală, produce un gen de <<contribuţie>> cu gen indefinit, deopotrivă filosofie a culturii cu aspect tradiţional. Cărturarul, căci un cărturar autentic este acest autor despre care abia mai recent a început să se ştie mai mult, înaintează pe o direcţie care altădată a fost ilustrată de <<autohtonismul profetic>> al lui Haşdeu şi N. Densuşianu iar, mai încoace, de Constantin Noica, Paul Anghel şi Petre Ţuţea. Ceea ce îi lipseşte încă lui Gh. C. Nistoroiu este <<bibliografia operei>>, adică opera manifestată prin titluri căci altfel, în constituţia întregului impresionant de clar, ea există şi se călăuzeşte după un ceas interior orânduit pe ciclurile lungi. Opera lui s-a alcătuit prin reflecţie şi <<scris secret>> şi cu rost de perfecţiune interioară, de un călugărism mirean, şi, întocmindu-se în penumbră precum în vremurile fanariote, păstrează ceva de inactualitate de privire superioară care aparţine <<modelului eminescian>>, unde <<ce e val ca valul trece>>. Însă, cu toate acestea, câteva culegeri de eseuri documentează prin forma finită imensul şantier ce se află îndărătul titlurilor prea puţine, iar între acestea <<Privirea sun Coroană>> este cea mai reprezentativă.” (Artur Silvestri, Un Breviar de „Autohtonism”-post-faţa la vol. „Privire sub Coroană. Preliminarii la o analiză a <<noului jaf regal>>.” Page 1 of 5, http:// floareadarurilor.wordpress.com/carti-ce puteau-sa-nu-existe/un-breviar-de-autor...14.03.2007)

   Viziunea profetică a lui Artur Gabriel Silvestri care, mi-a netezit Calea sinelui pentru a urca spre Piscurile Profetismului pelasgo-dacoromân: Bogdan-Petriceicu Haşdeu (1838-1907),  Nicolae Densuşianu (1846-1911), Mihail Eminescu (1850-1889), Constantin Noica (1909-1987), Paul Anghel (1931-1995), Petre Ţuţea (1902-1991) este copleşitoare şi cutremurătoare în acelaşi timp fiindcă te provoacă permanent la o întrecere de esenţă, de sens, de spirit, de înnoire mistică cu tine însuşi întru destinul filocalic şi sofianic al Neamului tău, al Înaintaşilor Aleşi.

   Atunci, în 14 Martie 2007, mărturisesc că nu întrezăream neobişnuitul creaţiei, taina mistică a iluminării pe care trebuia să o urmez, să o urc, spre înălţimi serafice.

   Astăzi, 14. Martie 2019, mulţumesc Bunului Dumnezeu şi Profeţilor călăuzitori, am urcat, vorba prietenului meu, bibliofilul, omul de cultură Dumitru Ionescu-Bucureşti, spre Culmile montane ale Misticii ortodoxe a spiritualităţii creştine.

   Misiunea ontologică a Naţiunii pelasge, hărăzită de Dumnezeu în Vatra Daciei Mari, a fost de a  pune în brazda adâncă a Neamului ghinda sa nobilă de STEJAR.

   „Scăpat ca prin minune din spulberătorul vârtej al străinismului şi plămădit în ţărâna cea sfântă a străbunilor, sâmburele cel curat românesc n-ar fi întârziat o clipă d-a se înfige cu putere în brazdele mănosului nostru pământ, pentru ca din sânu-i să răsară mai falnic şi mai verde stejarul Românismului.”  (B. P. Haşdeu, IV. Publicistica politică. Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă-Univers enciclopedic, Bucureşti-2007, p. 1425)

   Aşa, cum Pantocratorul HRISTOS susţine cosmosul în mâna Sa, aşa cum Atlanţii susţin pe umerii lor Ţara ideală, aşa cum creştinul ortodox poartă pe umerii Crucea destinului său, aşa cum Biserica poartă Destinul neamului ei, tot aşa ISTRUL, ţine axa cerului, marginile civilizaţiei pământului şi marginile culturii omenirii.

   „Olympul Iliadei este Olympul cel vechi de la Okeanos Potamos (Istru), unde era <<originea zeilor>>, la <<marginile pământului>>, ce nutrea multă lume... Aici, la Carpaţi şi la Dunărea de Jos, ni se prezintă leagănul străvechi al civilizaţiunii omeneşti.” (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică-„Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova)

  

   Din grâul sacru al sufletelor Profeţilor încolţeşte, răsare şi înfrăţeşte în inimile curate ale Tinerilor discipoli pâinea dătătoare de viaţă a Naţionalismului creştin-ortodox, care trebuie să spulbere tendinţele străine, cosmopolite: „Interesul nostru naţional este ca noi şi numai noi să ne sporim în ţara pe care noi şi numai noi am apărat-o timp de veacuri, noi şi numai noi am pregătit-o prin curături pentru cultură; trebuie dar să combatem pe toţi cari lucrează în vederea unui elemnet străin.” (Mihai Eminescu, Ortodoxia. O antologie de Fabian Anton, Cuvânt înainte de I.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2003, p.27)

   Veşnicia unui Neam se măsoară cu măsura participării eternităţii sale la fiinţa pe care i-a hărăzit-o Atotcreatorul, întru slujire şi slăvire, întru trăirea sa religioasă. „Neamul nostru rămâne pentru că şi el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei.” (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc. Ed. Humanitas, Bucureşti-2014, p. 11)

   Filosoful culturii, istoricul literar şi romancierul Paul Anghel, răsfăţatul lui Heidegger: - „Was ist die genialische Walach?, a aderat şi el la ROMÂNIA TAINICĂ, proiectând Enciclopedia performanţelor româneşti în secolul XX, punând Omul deasupra planului existenţial, hărăzit întru spiritualitate, ca o „fiinţa care crează”, adică o făptură „dăruită.” (Ilie Bădescu, Paul Anghel - <<Genialul valah>>-Cele opt lumi ale literaturii române.Ed. Mica Valahie, Bucureşti-2018, p. 14)

   Omul istoric descende din cel primordial, pelasg, dar pentru a trece din imanent în transcendent, conform chemării lui Hristos, ca urmare a Crucii sale, murire-nemurire, înspre mântuire, starea lui trebuie să fie o permanentă comuniune cu Mântuitorul prin mistica spiritualităţii creştin-ortodoxe.

 „Mistica creştină a scos omul de sub stăpânirea naturii destin, prin fiinţa supremă, care, creându-l, l-a destinat nemuririi, definitorie pentru libertatea reală, pentru depăşirea jocului vieţii şi al morţii, supranaturalul asigurându-i moştenirea suverană în natură, modelele invariante fiind obiectice-transcendente-nu raţional-obiective, gîndind platonic-paulinic, peste obiectivitatea ca punct de vedere general acceptat prin limitele formal-comode sau utile, coerenţa şi necontradicţia fiind tot formal-comode sau utile.” (Petre Ţuţea, Bătrâneţea şi alte texte Filosofice. Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti-1992, p. 26)