Revolutia in muzeu - ce s-a intamplat in dec. 1989 ???

Revolutia in muzeu

Dragilor ,
               Cititi  cu  rabdare  pana  la capat ...  Nu  are  cum  sa  nu va impresioneze ...  Si apoi  sa  va  puneti aceleasi  intrebari  : ce s-a intamplat  in  dec. 1989 ??? De  ce  nu  este  gasit  nici un  responsabil  pentru   cele  intamplate  dupa  22 dec. 1989 ??? In  ce  tara  traim ???
                                                                                                                   Iuliana

                  Parca este o minune ca am primit aceasta MARTURIE tocmai cand am intrat in saptamana Patimilor.....  Multumesc !
                 P.S-Nici hitleristii nu au incercat sa distruga Louvrou si nici  bolsevicii Ermitajul....Asta demonstreaza "educatia"  de barbari  implementata oamenilor "noi" in Romania si care continua si astazi. Este sufficient sa ne amintim arderea (?!?) tablourilor furate din Olanda, pt.  a se distruge probele ....

  Revoluţia în muzeu
                TABLOURILE ÎMPUŞCATE Ştefan Luchian - Safta florăreasa împuşcată în inimă-  "Misterele" revoluţiei din decembrie 1989 sunt departe de a se fi dezlegat.
Dar în vreme ce unele sunt investigate continuu, altele rămân  îngropate în uitare, de parcă nici n-ar fi existat.  Printre ele se află şi dezastrul de la Muzeul de Artă al României,  cînd s-au tras rafale de gloanţe, în tablouri de valoare inestimabilă,
aparţinând tezaurului naţional.  O recapitulare târzie, a unui măcel cultural -

Luchian pus la zid
               22 decembrie 1989. După lăsarea întune­ricu­lui, din raţiuni diabolice  şi încă necunoscute, câţiva mili­tari din regimentul de tancuri aflat  pe poziţii în Piaţa Palatului din Bucureşti primesc ordin să tragă în  clădirea Bibliotecii Centrale Universitare.

               În câteva minute,  monumentul istoric este incendiat (unii spun cu napalm), totul  prefăcându-se în scrum. Au fost arse complet peste 500.000 de cărţi  rare şi ma­nuscrise unicat ale unor scriitori precum  Emi­nescu,Caragiale, Coşbuc.
               Puţin mai târziu, pe partea cealaltă a pieţei, Palatul Regal e şi el  în flăcări. Dincolo de zidurile lui, se află Muzeul Naţional de Artă  al României, adăpostind co­mori inestimabile ale patrimoniului  naţional şi univer­sal - Luchian, Andreescu, dar şi Rembrandt, El  Greco, van Dyck, Luca Giordano.
               Dar infernul începe abia după miezul nopţii. Peste zidurile şi  ferestrele palatu­lui se năpustesc obuze de tun şi rafale sinistre de  mi­tra­lieră. Toate par să ţintească două locuri: atelierul de  restaurare al muzeului şi Galeria de Artă Europeană, unde se află
"tezaurul", cele mai valoroase achiziţii ale muzeului.

               Din interior se  aud ţipete disperate: "Nu mai trageţi! Nu ne omorâţi! Nu trageţi în  muzeu! Noi suntem aici ca să-l apărăm!"
                Dar strigătele stârnesc şi mai tare furia gloanţelor. Vuietul lor a  amuţit de spaimă tot centrul oraşului. Abia dimineaţă coşmarul se  încheie, lăsând în urma lui un decor macabru. Clădiri în ruină, un fum  negru şi năclăit aşternut peste piaţă, zidurile palatului dărâmate sau  ciuruite de sute de gloanţe, ferestrele ţăndări şi o linişte
înspăi­mân­tătoare şi grea.

                 În Muzeul de Artă, totul arată ca după   bom­bardament. Cei câţiva angajaţi rămaşi peste noap­te acolo ies  îngroziţi din ascunzători. Atelierul de re­stau­rare e numai scrum. În  Galeria de Artă Europeană, peste 200 de tablouri au fost împuşcate.
Unele atinse mai uşor, altele străpunse de gloanţe, iar câteva  dis­truse complet.
Priveliştea dezolantă e animată de o fe­meie care încearcă să  des­prindă de pe perete o uriaşă tapiserie italiană, o "ver­dură"  minunată, veche de 400 de ani. Abia o atinge, şi toată ţesătura se  năruie într-o pulbere neagră, la picioarele ei. Carbonizată de focul
din noaptea trecută, rămăsese doar o pânză de cenuşă lipită de zid, o  um­bră fantomatică a splendorii ce fu­sese timp de patru secole.  Femeia se uită de jur împre­jur şi începe să plângă ca un copil  speriat. Dar coş­marul abia începe.

Comorile salvate
                Dorana Coşoveanu, omul care a salvat Muzeul de Artă   A trecut un sfert de veac de atunci. În 2006, după 16 ani, clădirea  Bibliotecii Centrale Universitare a fost refăcută total. Dar imensul  patrimoniu cultural ce se găsea acolo nu a mai putut fi recuperate  niciodată. Nimeni nu a fost găsit răspunzător pentru toate aceste
distrugeri demente.
                 Un an mai târziu, în 2007, era refăcută şi clădirea Muzeului Naţional  de Artă. Tot atunci s-a redeschis Galeria de Artă Europeană a muzeului şi s-au repus pe simeze capodopere ale patrimoniului nostru naţio­nal:  tablourile împuşcate în decembrie '89. Aproape 200 de tablouri salvate  de către o simplă muzeografă care a stat lângă ele, apărându-le cu  preţul vieţii, în acel decembrie de coşmar.
               Am cunoscut-o întâmplător, zilele trecute, la un vernisaj de pictură. O doamnă distinsă, îmbrăcată ele­gant. A luat cuvântul, elogiind,  deloc patetic sau pro­tocolar, tablourile expuse. Avea un discurs viu,  fasci­nant, cu referiri rafinate şi pline de tâlc, la picture  euro­peană, la impresionism, la Monet şi Renoir.

               Am aflat că o cheamă  Dorana Co­şoveanu, că are 83 de ani (deşi eu nu-i dădeam mai mult de 70), şi că este una dintre cele mai reputate personalităţi din lumea
isto­ricilor şi criticilor de artă.

               Apoi am aflat că ea este eroina necunoscută a acelui episod de coşmar, în totali­tate uitat, din  zilele sânge­roase ale lui decembrie '89, de la Muzeul de Artă.
Doam­na aceasta elegantă, cu discurs elevat şi gesturi rafinate, este  cea care a apărat atunci muzeul de fanto­maticii terorişti, de hoţi,  de barbaria unei mulţimi scă­pate total de sub control.

                 Singură, cu  braţele goale, cu cheile depozitelor agăţate la gât. În timp ce toţi
ceilalţi angajaţi au dat bir cu fugiţii, ea a rămas acolo, în  mij­locul infernului, printre gloanţe şi obuze, printre flă­cări şi  munţi de moloz.
                Am sunat-o pe doamna Dorana Coşoveanu, ru­gând-o să ne întâlnim pentru
un interviu. Iniţial, a cre­zut că ar fi vorba despre un subiect cultural, despre vreo expoziţie sau alt eveniment din lumea artelor.
                Zilnic primeşte asemenea telefoane, de la tot felul de jurnalişti sau de la artişti care o invită la vernisaje. Când i-am spus ce anume mă  interesează, episodul din zilele revoluţiei, a început să râdă,  surprinsă parcă de o glumă îndrăzneaţă. "Haideţi, domnule, fiţi  se­rios! Au trecut 26 de ani de atunci. Cu atâtea orori pe care le vedem azi pe la televizor, pe cine credeţi că ar mai interesa povestea  asta? Sincer, cui îi mai pasă astăzi de nişte tablouri sau de artă, în  general?"
                 În cele din urmă, după lungi tratative, a acceptat să ne în­tâl­nim  după două săptămâni. Gerul năprasnic n-a lăsat-o până atunci să iasă din casă, mai ales că de cu­rând fusese operată pe cord   deschis. E o persoană ex­trem de activă, scrie foarte mult, lucrează  la o nouă carte, participă periodic la tot felul de evenimente  cul­tu­rale.

                Despre zilele acelea din decembrie '89 nu s-a gândit  niciodată să scrie. E un episod pe care ar vrea să-l uite complet.

Cu cheile de la gât Decembrie 1989.
                 Război şi haos în Piaţa am, uneori, coşmaruri, în care-mi apar imagini
de-atunci, îmi spune, cu glasul uşor tremurat. Nu o să-mi iasă  niciodată din minte. A fost ceva cumplit, aproape im­posibil de  poves­tit. Şuierul acela în­fiorător de gloanţe, decorul acela  sinis­tru, ca de sfârşit de lume, oa­menii ace­ia cu chi­puri de  mon­ştri, ca­re umblau înar­maţi prin mu­zeu, fără să ştii cine sunt  ei şi ce intenţii au, nopţile acelea de groază, în care mă aşteptam în  fie­care moment să văd ieşind din bez­nă un terorist care trage în  mine. Toate astea sunt momente care mă vor urmări toată viaţa.

- Aţi stat în tot infernul acela pa­tru zile şi patru nopţi. Ce anume  v-a făcut să rezis­taţi atâta timp, să vă învingeţi frica?
- Culmea e că atunci nu simţeam nicio frică. Abia du­pă ce s-a  terminat totul şi am ajuns aca­­să, am început parcă să mă trezesc din  coşmar, să simt o spaimă uriaşă pen­tru toate prin care trecusem.
                  Curajul meu a fost, de fapt, un fel de nebunie, a venit dintr-o  inconştienţă totală. Eram parcă într-o transă continuă, care mi-a  amorţit orice teamă. La început, plângeam ca un copil, de bu­curie că,  în sfârşit, am scăpat de Ceauşescu. Pen­tru ca puţin mai târziu să  plâng de disperare, când vedeam zidurile muzeului distruse de obuze
sau ta­blourile îm­puşcate.
                   Nu ştiu dacă puteţi înţelege, dar dincolo de valoarea lor artistică  imensă, acele tablouri erau ca nişte fiinţe vii pentru mine, am trăit  cu ele 24 de ani în muzeul acela, făceau parte din familia mea, le  sim­ţeam zi de zi vibraţia. Fiecare gaură de glonţ pe care o vedeam  într-un tablou era pentru mine o rană, o rană care mă durea cumplit.
                   Ce frică să mai simţi în ase­menea momente? Nu aveam voie să mă împiedic de niciun pic de teamă, de niciun fel de emoţie. Nu aveam  timp. Înţelegeţi?
Mă priveşte ferm, ca şi cum ar retrăi hotărârea şi curajul de-atunci.

- Cum a început? Când au apărut primele semne că lucrurile iau o  întorsătură urâtă?
- Aşa cum spuneam, la început a fost bucuria. Bucuria că Ceauşescu nu mai e.  Tocmai fugise cu elicopterul şi piaţa era plină-ochi, cred că erau  sute de mii de oameni. Am ieşit la una din ferestrele muzeu­lui,  uluită de toată priveliştea de-afară. Era un entu­ziasm ireal, aş zice  chiar îngrijorător de ireal.

              La nici o oră după fuga lui Ceauşescu, au  apărut primele sem­ne de îngrijorare.
Mulţimea intrase în Comitetul Cen­tral, şi prin ferestrele clădirii au  început să zboare tot felul de obiecte: cărţi, tablouri, dosare,   portrete, lo­zinci. Într-o fracţiune de secundă, am realizat pericolul   care ne pândea şi pe noi, cei din muzeu. În aceeaşi clădire cu muzeul
se afla Consiliul de Stat, un loc atât de iubit de Ceauşescu şi-atât  de detestat de români.
                Furia mulţimii se putea îndrepta oricând şi în direcţia noastră. Deja  apăruseră câţiva oameni dubioşi, care instigau la escaladarea  gardului. Ba, unul ceva mai oacheş venise chiar cu un cărucior de  cărat marfă.

                Mi-am dat seama imediat că lucrurile o iau raz­na, că  prin­tre oa­menii de bună cre­dinţă s-au stre­curat tot felul de  in­frac­tori şi că tot en­tu­zias­mul se poate transforma numai­decât  într-un dezas­tru.
                  Am făcut repe­de rost de o pancar­tă pe care am scris cu litere mari  "Mu­zeul de Artă al Ro­mâ­niei. Apăraţi-l! Este al poporului!". Am  sărit pe fereas­tră în curtea muzeu­lui şi am prins pan­carta de gard. 

                  A­co­lo, pe trotuarul din piaţă, erau deja câţi­va tineri care  făcu­seră un fel de baraj, luptându-se cu mul­ţimea, să nu sară  gar­­dul în curtea mu­zeului. Printre acei tineri era şi o fată de  vreo 17 ani, scundă şi firavă, care m-a rugat să o iau cu mine  înăuntru, spu­nându-mi că vrea să mă ajute, să apere şi ea mu­zeul.
                 Mi-a zis că o chea­mă Miri­am. Împreună cu ea şi câţiva colegi, am  scos mai întâi pie­sele de la parter, cele mai valoroase icoa­ne şi  obiecte liturgice, obiecte de artă medievală, cele mai preţioase piese  de tezaur. Le-am transportat pe toate în depozite.
                 Ţin minte că directorul de atunci al muzeu­lui, un important activist  PCR, s-a opus vehe­ment, spunându-ne să lăsăm lucră­rile la locul lor,  că n-are rost să provocăm panică. Ni­meni însă nu-l mai ascul­ta, nici  măcar nu m-am obosit să-i răspund.
                  Am urcat apoi la etajul al doilea, locul unde era Galeria de Artă  Europeană. Am găsit o singură supraveghe­toare, cu care am început să  ducem cele mai valoroase lucrări la adăpost, lucrări de mai mici  dimensiuni, pe care le puteau căra în grabă nişte femei speriate. Ţin  minte că, la un moment dat, am luat dintr-o nişă, după ce am decuplat  alarma şi am des­chis un geam gros, o capo­doperă de-a lui Anto­nello  da Messina, "Crucifi­ca­rea lui Iisus".

                Şi atât de tare îmi tremurau  mâinile, că mă gândeam cu groază să nu scap tabloul pe jos. Şi nu  întâmplător vă spun de lucrarea asta, o să vedeţi mai încolo de ce.
- De fapt, ce anume vă speria? Mulţimea din stradă? Din câte ştiu,  muzeul avea pază militară la vremea aceea.
- Da, dar din motive foarte ciudate, toţi militarii care păzeau muzeul fuseseră dezarmaţi cu două zile înainte.
                  În momentul acela, nu mai exista nicio pază. Nici măcar un portar.  Oricine putea intra ca la el aca­să. Eram într-o panică uriaşă, mă  aşteptam ca, din moment în moment, mulţimea să dea năvală peste noi.
                    Şi nu cred că atunci ar fi intrat cineva acolo ca să vizi­teze muzeul. Era vorba de cele mai splendide opere, tablouri de valoare mondială  din patrimoniul euro­pean. În haosul acelor momente, orice se putea  întâm­pla. Iar eu n-aş fi putut îndura aşa ceva. Îmi agăţasem la gât  cheile de la toate depozitele. Doar să mă omoare ar fi putut să mi le
ia cineva. Asta îmi dădea un sen­timent de siguranţă, de linişte.
                   Habar n-aveam eu, la momentul acela, care era de fapt peri­colul şi ce  măcel avea să urmeze. A fost, fără nicio îndoială, cea mai neagră  expe­rienţă a vieţii mele. Aş putea să spun că am petrecut câteva zile  şi nopţi în ante­camera morţii.

                 Am continuat să strân­gem tot ce se  putea dintre lu­cră­rile mai valoroa­se şi să le ascundem în depozite.  Când s-a lăsat seara, nu mai eram în clădire decât o mână de oameni,  câţi­va anga­jaţi şi Mi­riam, fata care venise din stradă să mă ajute  şi care stă­tea încon­tinuu li­pită de mine.

                Mare lucru nu pu­team să  fa­cem doar noi, pala­tul adăpostea atunci peste 90 de mii de lucrări.  Dar nu voiam cu niciun chip să mă opresc până nu ştiam că măcar cele
mai valoroase din ele sunt la loc sigur. Doar că, la un moment dat, am  auzit nişte sunete pe care nu o să le uit niciodată.

                Erau nişte  ră­păieli scurte şi sacadate, cam ca zgomotul unui pica­mer. Apoi am
auzit spărgându-se nişte gea­muri. Abia atunci am realizat că se  trage. Nu ştiam de unde, în cine şi de ce. Nici astăzi nu ştiu.
                Răpăielile se tot înte­ţeau, după care au urmat nişte explozii. Erau  obuze de tun sau de tanc. Auzeam de-afară bubuitul lor, urmat de  explozii la câteva uşi distanţă de mine. Explodau geamuri, uşi, se  dărâmau ziduri. Începuse infernul, totul era un haos sinistru. După  scurt timp, s-au stins toate luminile. Curentul şi telefoanele au fost
întrerup­te. Eram într-o beznă totală, sub asediu, în plin război,  fără nicio şansă de a ne apăra sau măcar de a cere cuiva ajutor.

              Eram  îngrozită, dar nu atât de şocul aces­tei situaţii, ci de neputinţa de  a înţelege de ce se în­tâmplă toată oroarea asta. Ne-am strecurat  prin­tre gloanţe, am urlat de la fereastră din toţi rărun­chii să nu  se mai tragă, iar replica a venit imediat: niş­te rafale lungi, care  ne-au şuierat pe la urechi. Sim­ţeam, pur şi simplu, aerul rece al
gloanţelor care vâ­jâiau pe lângă noi.

               Apoi a urmat măcelul, se trăgea  fără oprire, în toate părţile, din toate direcţiile, auzeam cum se  lo­vesc gloanţele în tablouri, cum se prăbuşesc la podea bucăţi din
candelabre sau din pereţi. De ce? Cine poate să fie capabil de o  ase­me­nea crimă? De ce ar vrea cineva să distrugă cu atâta furie  nişte opere de artă? Erau întrebări care mă îngrozeau mai tare decât  răpăiala aia de gloanţe.

                Şi nu mai puteam să fac nimic. Am luat-o de  mână pe biata Miriam, fetiţa aceea din stradă care abia mai respira de  spaimă, şi am fugit or­be­căind prin beznă pe un coridor lung, care  ducea că­tre o scară interioară din spatele muzeului. Acolo, sub scara
aia mică, ne-am găsit adăpost. Ne-am ghe­muit sub ea, lipite de  perete. Rafalele şi bubuiturile se au­zeau parcă la fel de tare, deşi  eram cam la 50 de metri de sala în care se trăgea. M-am gândit atunci   că poate se trage şi dinăuntru. Miriam era lipită de mine, simţeam cum   îi tremură tot corpul şi, în bezna aia, nu îi vedeam decât ochii cum
străluceau de spaimă. Am luat-o în braţe şi am strâns-o tare, tare,încercând să o liniştesc.      

             Nu ştiam nimic despre fata asta, nici măcar  numele ei nu mi-l aminteam. Şi totuşi, atunci, în mo­mentele alea, o  simţeam ca pe fiica mea, aş fi apărat-o cu preţul vieţii mele. Ţin  minte că la un moment dat m-a întrebat: "Doamnă, spuneţi-mi, se moare
greu?" I-am răspuns că nu trebuie să se gândească la moarte, că era cu  neputinţă ca Dumnezeu să nu ne ocrotească tocmai acum, când am scăpat  de dictatură şi avem atâtea speranţe şi-atâtea lucruri noi de făcut.
                 Pe urmă am auzit-o cum şop­tea încontinuu "Doam­ne, apă­ră-ne! Doamne,
pă­­zeş­te-ne de cel rău!" Aşa am petrecut ore întregi acolo, cu ea la  pieptul meu şi cu şoap­­tele rugăciunilor ei, lungi ca o litanie,  întrerupte doar de ră­păiala de gloanţe şi bu­buituri. Nu mai ştiam ce  va fi, dacă vom scăpa vii de-aco­lo. Aşa am stat toată noaptea, cu  spai­ma că întregul palat se va pră­­buşi peste noi, o noapte cum nici  în fil­mele cele mai dure nu vezi.

          

     Am ieşit de sub scări abia când a  înce­put să se lumineze pu­ţin. Miriam era pur şi simplu desfigurată  de spaimă şi oboseală. Am condus-o la ieşi­rea din partea laterală a
clădirii, am sărutat-o pe frunte şi i-am spus să meargă ime­diat  a­ca­să. N-am mai vă­zut-o niciodată de atunci. Sper că în di­mineaţa   aceea a ajuns cu bine acasă.

Revoluţionarii cu gusturi artistice  Aceeaşi piaţă, după 26 de ani.
Noaptea muzeelor deschise
- Cum arăta mu­zeul după măcel?
- Ce m-a şocat mai întâi a fost mirosul. Mirosea în­grozitor a fum, a  cau­ciuc sau plastic ars, a cenuşă, deşi toa­te ferestrele erau  ţăn­dări şi bătea un vânt rece prin tot muzeul. Am încer­cat să fiu  curajoasă şi să merg la Galeria de Artă Eu­ropeană, apoi mai jos cu un
etaj, la Galeria Naţională. Iar pe mă­sură ce desco­pe­ream locurile  astea, chiar deveneam cura­joasă, pentru că frica era înlocuită de  disperare şi de o furie nebună împotriva acelor de­menţi neştiuţi care  au fost capabili de tot dezastrul pe care-l vedeam.

               Totul era  pârjolit, ca după război. Pereţii sălilor în care erau expuse toate
minunile lumii, Luca Giordano, Rubens, El Greco, Rembrandt, Monet,  Luchian, Andreescu, erau găuriţi de gloanţe şi obuze. "Safta  florăreasa" lui Luchian era împuşcată în inimă. Madonnele picturii  italiene din secolele al XVI-lea şi-al XVII-lea, adevă­rate  capo­dopere ale lumii, erau pur şi simplu ciuruite, ramele erau rupte,  atârnau fără pânze, luminatoarele erau carbonizate, peste tot erau  numai cioburi şi mo­loz.

               Am început să plâng. Pe urmă, ţin minte că am  descoperit ceva care mi-a dat parcă o rază de speranţă. Geamul care  protejase "Crucificarea lui Iisus", a lui Antonello da Messina, fusese  străpuns de gloanţe, dar tabloul rămăsese nevătămat. Reuşisem să
salvăm, totuşi, câte­va, şi asta mi-a dat voinţa să con­tinui.

              Au  venit lângă mine un muzeograf şi câţiva soldaţi din paza muzeu­lui. Şi  ei petrecuseră toată noaptea as­cunşi. Erau spe­riaţi, nici ei nu  înţe­legeau nimic din tot ce se întâmpla. I-am mobilizat imediat,  ne-am împărţit în două gru­puri şi am început să cărăm în depozite  lucrările ră­mase. Cu cheile la gât, am luat la rând sală cu sală,  tablou cu tablou, coborând şi urcând de zeci de ori scările.

               Soldaţii  erau tineri, fă­ceau tot ce le ziceam, de parcă eram comandantul lor.
Ţin minte că le vorbeam întruna, încercând să-i moti­vez. Le explicam  ce în­seamnă o operă de artă, ce lucru grozav fac ei salvând  tablourile acelea, cât de valo­roase sunt ele pentru ţară. Am ţinut-o  tot aşa, ore în şir, până când am reuşit să scoatem toate lucrările
din cei 7000 de metri pătraţi de expunere.  Doamna Dorana se opreşte, privindu-mă cu un zâm­bet de mulţumire.

- Aşadar, s-ar zice că misiunea dumneavoastră s-a încheiat. Totuşi,  din câte ştiu, aţi rămas acolo încă trei zile.
- Păi, începând din acea zi, de 23 decembrie, a început un alt fel de  coşmar. Au apărut primele nedu­meriri şi suspiciuni. Pentru că atunci  au venit în mu­zeu aşa-zişii revoluţionari, adică nişte indivizi cu  feţe dubioase, care purtau la braţ o bandă tricoloră.

          Erau înarmaţi  până în dinţi şi susţineau că au primit ordin să păzească muzeul de
"terorişti". Au transformat un hol într-un fel de cazarmă, şi-au  improvizat nişte pa­turi din covoare, au adus câteva lăzi cu muniţie,  altele cu mâncare, băutură, ce mai, erau ca la camping.

             Re­ţineţi,  erau civili, oameni adunaţi de pe stradă şi înar­maţi, fiecare cu câte
o puşcă. Erau ca nişte gărzi aşa-zis voluntare, iar şe­ful lor era un  anume Muscalu, care avea o legiti­ma­ţie elibe­rată de Fron­tul    Sal­vării Naţio­na­le. Au instituit pa­trule in­ter­ne, ne-au interzis  să mai cir­culăm ne­în­soţiţi prin muzeu, au aruncat gaze  la­crimo­gene prin sub­soluri, au cău­­tat te­rorişti cu câini lupi.
               Un spec­ta­col de toa­tă fru­mu­se­ţea. Ni­meni n-a văzut niciun  terorist. În schimb, acest Mus­­ca­lu se ţinea tot timpul după mine,  încercând să mă con­­vingă să plec. Să las cheile de la de­po­zite şi  să plec acasă, că au ei grijă.

               La început, mi-a zis că-i un ordin.  I-am răspuns că acolo, în mu­zeu, eu îi ordon lui. Pe urmă mi-a zis că  a primit informaţii cum că palatul va fi bombardat şi că trebuie
urgent evacuat. I-am spus că nu-i nicio pro­blemă dacă mor şi eu  acolo, îngropată în ruinele pa­latului, că locul ăla e ca şi casa mea.
               Tot timpul, trei zile şi trei nopţi la rând, m-a agasat cu ase­menea  me­tode de a mă con­vinge să plec. Şi sunt con­vinsă că n-o făcea de  ca­pul lui, că cineva îi dădea indi­caţii să facă lucrul ăsta.

              Sunt  absolut convinsă că dacă aş fi plecat din muzeu, ar fi fost un prăpăd,
că mare par­te din lu­crările aflate în depozite astăzi nu mai erau.  Am găsit, de exemplu, sub una din canapelele pe care stăteau  "re­vo­luţio­narii", un Pallady de toată fru­museţea.                    De­sigur, nimeni  nu ştia cum a ajuns aco­lo.

              Vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat dacă ar  fi avut acces la depozite? Mi-e şi frică să mă gândesc. Aşa am trăit  eu zilele acelea în muzeu. Într-o tensiune şi teroare continuă. N-am  reuşit nici măcar să aţipesc puţin, îmi era frică să nu adorm de-a
binelea şi să-mi ia cineva cheile de la gât.

              Abia pe 25 decembrie s-a   terminat coşmarul şi am putut să plec şi eu acasă. După ce lucrurile  au intrat în normal, iar "revolu­ţio­narii" au părăsit mu­zeul. Cam
asta a fost "revoluţia" din Muzeul Naţional de Artă. O diversiune  mârşavă a unor smintiţi. Nimeni n-a fost vreodată găsit vinovat pentru  tot dezastrul de-acolo, pentru cele peste 200 de tablouri ciuruite de  gloanţe şi obuze, pentru distru­ge­rea palatului.

               Nimeni, niciun  procuror sau alt repre­zentant al vreunei insti­tuţii de stat, n-a
avut vreodată cu­riozitatea sau inte­re­sul să afle ce s-a întâmplat  atunci cu patrimoniul ţării din cel mai important mu­zeu de artă al  României. De 26 de ani, nimeni n-a avut interesul să scoată adevărul  la lumină.

În loc de epilog
Mircea cel Bătrân - fragment decupat din fresca de la Curtea de Argeş, ciuruit de gloanţe
Pe 15 ianuarie 1990, Dorana   Coşoveanu a fost numită director adjunct al Muzeului Naţional de Artă  al României. Primele ei griji au fost declanşarea acţiu­nii de  refacere a Palatului Regal şi cea de restaurare a celor aproape 200 de  tablouri distruse.
                 Chiar ea a în­soţit o parte din lucrări în străinătate, la marile  la­bo­ratoare care s-au oferit să le restaureze. Apoi, a iniţiat un  amplu proiect de afirmare internaţională a colec­ţiilor din muzeu, în  colaborare cu cele mai im­portante muzee ale lumii.

                 În tot acest timp,  a încercat prin toate mijloacele să-şi facă cunoscută povestea acelor  zile şi nopţi de coşmar din decembrie '89.   Pentru că, se gândea ea, adevărul trebuie să iasă la iveală, iar  vino­vaţii trebuie să plătească. S-a ales cu zeci de telefoane şi  scrisori de ameninţare.

               După patru ani, în 1994, a fost demisă din funcţia de director  ad­junct al mu­zeului. Fără nicio explicaţie, a fost arun­cată în  stradă de câţiva oameni de la Ministerul Cul­turii.

      Astăzi, la 83 de ani, este una dintre cele mai importante  per­sonalităţi din lumea criticilor de artă din ţară. 

             Si noi NU stim nimic despre  aceasta doamna-eroina a culturii romanesti , in schimb stim mult mai multe de Bianca Dragusan , Oana Zavoranu , Eba sau Florin Salam si Guta cu toata familia.

Sursa IL