UN DON QUIJOTE PE TĂRÂMUL EPIGRAMEI CONTEMPORANE

UN DON QUIJOTE

PE TĂRÂMUL

EPIGRAMEI CONTEMPORANE

Este ușor să recunoști că Ionel Iacob-Bencei este greu de definit. Acest epigramist „TREI-ÎN-UNU” al lumii noastre epigramatice amintește, prin structura numelui, de triada hegeliană: teză, antiteză, sinteză. Și, paradoxal, Ionel Iacob-Bencei înseamnă trei nume care au devenit un NUME. Cunoscut. Răsunător. De invidiat. Dacă încerci să-l creionezi, pixul o ia razna, stiloul se face că nu are cerneală, pana face… pană. Dar Domnia sa nu este, niciodată, în pană de idei. Ceea ce uimește, de la început, este memoria de elefant. Colaboratorilor, pe linie de artă, pe care îi cunoaște de când lumea, le precizează, cu orice ocazie, numele, profesia, viciile, bolile. Se precizează, ca într-un proces-verbal, ziua întâlnirii, starea vremii, tema dezbaterii, participanții, numărul acestora. Scrierile în proză, mărturisiri get-beget, sunt adevărate documente de epocă și de suflet. Extraordinara sa memorie pune vinișoare și carne pe scheletul trecutului, peste care suflă cu duh, aducându-l la viață. Ferice de cei care au stat în preajma umoristului Ionel Iacob-Bencei, pentru că-i amintește, înviindu-i, pomenindu-i, nemurindu-i! Și, Doamne, de-ar fi numai atât! Uimește, de asemenea, viteza de reacție. Dar și har. Dar dumnezeiesc și har dumnezeiesc. În cartea de față, sunt destule exemple care atestă această „anomalie” frumoasă, benefică și ingenios născătoare de voie bună. La Ionel Iacob-Bencei, artisticul este altoit pe un viguros trunchi rațional. Foamea de ordine îi trădează clasicitatea. Nevoia de a defini este viscerală. Epigrama trebuie definită. Epitaful trebuie definit. Definirea se face cu toată seriozitatea, cu profesionalism. „Ce este epigrama”, cu care debutează volumul, amintește de „Cioara” lui George Topârceanu. Așa cum poetul George Topârceanu încerca să epuizeze definiția ciorii, în peste patruzeci de strofe, la fel, Ionel Iacob-Bencei se luptă, în douăzeci de strofe, să ghicească ceva-ceva din esența epigramei. O reușită, bineînțeles, dar și un asumat eșec, pentru că epigrama este o infinitate de posibilități. În concepția umoristului, epigrama se sprijină, în esență, pe un nucleu dur, șocant: „trăsnet coborât din cer”, „armă”, „vargă”, „picătură de acid”, „bumerang meșteșugit”, „lovitură fără veste”, „epigrama este țeapa”. La fel, epitaful este „cuvântarea de la groapă”, „picătură de venin”, „vorbe tari, dar cu măsură”, „ultima împunsătură”. Om calculat, Ionel Iacob-Bencei, nu poate purcede la drum dacă nu precizează oportunitatea improvizației în epigramă. Uneori, epigramele improvizate pot „da în bară”, alteori, cele reușite „rezolvă”, cu succes, unele treburi. Prezentarea celor șaisprezece membri ai Cenaclului „Ridendo”, chiar dacă este „prezentare umoristică”, nu se poate face la întâmplare, „după ureche”, lăutărește, ci metodic, alfabetic, responsabil: Andronescu Nicolae, Buzărnescu Ștefan, Chira Petru, Chirșbaum Arcadie, Ciugudean Mircea, Conciatu Traian, Condan Monica, Crăciun-Petrișan Ioan, Dogaru Alexandra, Fărcaș Ioan, Ghirocean Aurel, Iacob-Bencei Ionel, Jivan Alexandru, Lazăr Ioan, Miloș Petru, Rogobete Caius. Fiecare coleg este „taxat” după un specific: nume, profesie, preocupare, participare la ședințe, hormoni, rezonanța numelui (Lazăr], numărul broșurilor scrise. Interesant este „Duelul în neant”, de fapt, un duel cu sine însuși, întrucât „atacatorul” (Mircea Ciugudean), a lovit și a fugit, ca un erou. Înțepat și rămas singur, duelistul Ionel Iacob-Bencei se luptă în oglindă, risipind, benefic, muniția, din exces de zel. Asistăm, astfel, la un ingenios exercițiu de „culturism” umoristic. Antrenamentul virtual se dovedește a fi util, pentru că, Bencei Don Quijote începe un duel adevărat, palpabil, în carne și oase, cu maestrul de ceremonii, Dimitrie Jega. De data aceasta, nu mai sunt cartușe oarbe, ci gloanțe adevărate care fac un duel „pertinent, inteligent și savuros”. Ironiile celor doi combatanți se luptă în săbii, iar săbiile se rup, se luptă în pistoale, iar pistoalele se topesc, în final, se luptă corp la corp, făcându-se de basm. Culmea, ies învingători doi mari epigramiști. Duelul este, de aproape și de departe, bun de pus „în ramă”! Mare spadasin mare, I. I. Bencei s-a contrat, după cum agrăiește volumul de față, cu mulți „pirați” ai condeiului inteligent, care au atentat la „pudoarea” talentului său epigramatic: Damian Ureche, Petru Chira și, în treacăt, cu Al. Jivan, Teodor Uiuiu, Ion Micu, Ion Pop, Ionescu Ghindeni, George Petrone, Arthur Daba, Constantin Păun, Virgil Șchiopescu, Dumitru Ivan-Teiu, Sorin Beiu, Valeriu Grădinaru, Aurel Iancu, Laurian Ionică. Și, stârpind „toți lupii, toți șerpii de pe plai”, cum zicea Vasile Alecsandri, în „Dan, căpitan de plai”, maestrul Bencei a plecat în lumea largă, mai precis, în România Mare, s-o întroneze, pentru totdeauna,  drept regină, pe Dulcineea Epigramă. Astfel, în Ardeal, îl întâlnește pe castelanul Eugen Albu. Acesta lovește crunt: „Nu-mi amintesc exact momentul / Dar cred că-n pântecele mamei / Maflam în clipa când talentul / M-a pus în slujba epigramei!”. Don Quijote-Bencei lovește mortal: „Nu vreau să mă întrec cu gluma / Dar faptu-n sine se cunoaște:/ Ai scris, ‘nainte de-a te naște / Ceva mai bine ca acuma!” Trecându-l prin sabie și pe clujeanul Bălan Barbu-Ioan, spadasinul nostru merge și merge, zi și noapte, și ajunge în dulcele târg al Ieșilor, unde-l întâlnește pe vestitul comandor Mihai Batog-Bujeniță. După o mică neînțelegere lingvistică, puseurile ironice se risipesc pe câmpia păcii. Dar, ca în poveste, îi apar în cale, monștrii sacri Gheorghe Bâlici și Ion Diviza care tronau pe acele meleaguri, mai bine zis, pe „beci” și pe „butoaie”. După o „băută” patriotică, spiritele se materializează și își dau mâna. Dacă își închipuie cineva că maestrul Bencei se bate aiurea, cu ochii închiși, se înșală amarnic. Nu, maestrul Bencei se duelează cu confrații, planificat, din nou, alfabetic, parcă după Anuarul epigramiștilor români. Asta, pentru a nu-i scăpa niciun adversar. Ultimul duel al capitolului „se face” cu maestrul George Zarafu. Ionel Iacob-Bencei îi reproșează acestuia că a publicat în „Antologia epigramei politice” un epitaf de-al său, sub alt nume: „Reclam pe meșteru’ Zarafu / Că îmi vânduse epitafu’; / Dar și mai tare m-a durut / Când am văzut cui m-ai vândut!” Dar George Zarafu restabilește adevărul: „Cu acel catren pierdut, / Să-ți spun eu ce s-a-ntâmplat:/ Nici măcar nu l-am vândut, / Pentru că ți-a fost furat!” Al șaselea capitol, „Șarje amicale, dueluri la zi, comentarii”, demonstrează plăcerea autorului de a dialoga cu prietenii, în special cu Alexandra Dogaru și Ștefan Buzărnescu, de-a lungul anilor, pecetluind, dacă mai era nevoie, eticheta, celebră, de acum, de „rob al lui Dumnezeu și al epigramei”. Scânteile inteligenței răsar din te miri ce aspecte ale vieții: „De mulțime să mai scape / Nea Grigore, barcagiul, / Trage de îl trec trei ape: / Vinul, berea și rachiul!” (I. I. Bencei: ÎN STAȚIUNEA „TREI APE”). „Când cu plan aduse-n barcă,/ Să le impresioneze, / Trei dudui, n-avea habar că / Barca are trei…viteze!” (ALDO: LUAT DE VAL). Aluzia la locul de baștină (profesorul Ștefan Buzărnescu este oltean) naște perle: „Prazul invocat în vers / Că-i tot ceapă am aflat / Când îl foloseam prea des, / În Banat mi s-a strâmbat!” (Ștefan Buzărnescu); „Prazul strâmb avea un scop / E un fel de periscop / Ca să vadă în Banat / Posturi… pentru ocupat!”(I. I. Bencei). În virtutea inerției, în capitolele al șaptelea și al optulea, autorul se luptă, imaginar, cu al său ALTER EGO, croșetând pe teme politice vechi și noi, încercând să scoată inflexiuni umoristice nebănuite. În concluzie, cu volumul „Epidramatice”, avem în fața noastră un umorist complet, un mare epigramist, un împătimit al nuanțelor ironice și autoironice rare, o explozie de inteligență artistică incitantă și, în același timp, relaxantă și tămăduitoare, întru binele eternei Epigrame.

JANET NICĂ