P O S T U L
- Arhim. Sofian Boghiu -
Postul, dacă nu este făcut cu
dreaptă socoteală ca să fie într-adevăr de folos, neunit cu bunătatea inimii,
cu paza gurii, cu abținerea de a osândi pe altul – lucru foarte vinovat
înaintea lui Dumnezeu – nu folosește, ba chiar vatămă. Poți să te usuci și să
mori de foame, dar dacă ai răutate împotriva aproapelui tău și-l vorbești de
rău când el nu e de față, zadarnic îți este postul.
DRAGOSTEA ȘI SĂRĂCIA
Bucuria cea mai mare, slava, cinstea,
precum şi bogăţia cea mai de preţ pe care o poate avea un cuplu este de a avea
dragoste unul pentru celălalt. Mai bine este să fiţi săraci şi să aveţi
dragoste, decât să aveţi bogăţii şi să vă lipsească dragostea. Dacă aveţi
dragoste, Îl aveţi pe Dumnezeu, şi, dacă Îl aveţi pe Dumnezeu nu mai aveţi
nevoie de nimic altceva, aveţi tot ceea ce vă trebuie. Vor urma zile negre şi
vremuri grele. Generaţia de acum, căreia îi aparţinem şi noi, este o generaţie
pervertită (stricată). E nevoie de multă atenţie, de rugăciune continuă, de
credinţă adâncă şi de dragoste deplină ca să ne mântuim în vremurile acestea
tulburi. Pocăinţa, nu doar că dă iertare de păcate celui ce a greşit, dar chiar
îl transformă din păcătos, într-o clipă, într-un om drept, din potrivnic,
prieten şi casnic al Lui Dumnezeu.Ori de câte ori păcătuim, trebuie să facem
pocăinţă adevărată pentru a primi iertare de la Dumnezeu. Toată omenirea
trăieşte într-o mare confuzie şi neorânduială. Pe zi ce trece, se scufundă tot
mai mult în întuneric şi abis. Se scufundă tot mai mult în întuneric şi este
tot mai debusolată. Unde o să ajungă, oare? Acolo unde au ajuns toţi păcătoşii
şi toţi cei care au încălcat poruncile Lui Dumnezeu. Generaţia aceasta de acum
este vicleană şi făţarnică, iar celor vicleni Domnul le trimite pedepse pe
măsură, pentru a se pocăi… Toate mijloacele de îndreptare pe care Pronia
Dumnezeiască le foloseşte (războaie, foamete, epidemii, cutremure, revărsări de
ape) pentru îndreptarea, pocăinţa şi întoarcerea oamenilor de pe drumul
păcatului şi al pieirii, pe drumul virtuţii şi al mântuirii, toate, dar absolut
toate, cu foarte puţine excepţii, şi bărbaţi, şi femei, şi laici, dar şi
clerici, şi bogaţi, dar şi săraci, şi mari, dar şi mici, pe toate le
dispreţuiesc, şi, precum caii cei nărăvaşi, galopând, aleargă în calea
pierzaniei. Preferă păcatul în locul virtuţii, pe diavol în locul Lui Hristos,
pedeapsa veşnică în locul Împărăţiei Veşnice în ceruri… Această stare de plâns
se datorează, în principal, lipsei virtuţilor şi a dragostei celei adevărate.
Păcatul, cel atât de mult urât de Dumnezeu, pe toate le dărâmă, pe toate le
face să dispară, pe toate le surpă. Astăzi, oamenii nu se mai sfinţesc pentru
că nu doresc, nu se silesc pe ei înşişi spre tot lucrul bun, nu mai iubesc pe
Dumnezeu şi cele cereşti, şi nu păzesc poruncile Lui… Cauza tuturor acestor
lucruri se găseşte în noi înşine. Provine din dorinţele noastre deşarte, din
nepăsarea noastră, din puţina credinţă în Dumnezeu şi în cele cereşti, din
importanţa pe care noi o acordăm celor materiale şi celor lumeşti… Membrii
acestei generaţii pervertite şi viclene nu mai sunt fiii Lui Dumnezeu, ci, prin
păcatele şi prin lipsa lor de pocăinţă, s-au făcut fii ai diavolului. Neamul
nostru, pentru ca să se ridice, trebuie, mai întâi, să renască moral, să
înceteze stricarea şi paralizia moravurilor, să înceteze necuviinţa şi faptele
păcătoase, să înceteze nedreptatea, lăcomia, impietatea şi blasfemia.
Deschideţi şi citiţi în Istoria Bisericii, şi veţi vedea că, încă de la Facerea
lumii, fiecare faptă de neascultare şi de încălcare a poruncii Lui Dumnezeu a
primit pedeapsa cuvenită. Egoismul şi mândria constituie cauza tuturor
păcatelor, a tuturor relelor, a tuturor ereziilor, a dezastrelor naturale, a
suferinţei din lume, şi, dintre toate relele şi nenorocirile, cea mai mare o
reprezintă îndepărtarea harului Lui Dumnezeu de la noi. Cultura şi ştiinţa,
lipsite de morală, de evlavie şi de virtute, sunt inutile şi chiar vătămătoare.
Atunci, însă, când sunt completate de evlavie şi de virtute, atunci dau roade
bogate. Şi Biserica, dar şi societatea, şi cei ce le conduc, în zilele noastre
dorm somnul greu al nepăsării şi al trândăviei, şi, dacă ei înşişi nu se
trezesc, şi nu trezesc clerul şi poporul la pocăinţă adâncă, la lucrarea
poruncilor Lui Dumnezeu, a virtuţilor şi a lucrurilor celor bune, vor da seama
la Judecată şi îşi vor primi pedeapsa. Două lucruri vor opri lumea din drumul
către rău şi pierzanie, iar acestea sunt pocăinţa şi mânia Lui Dumnezeu. Din
moment ce pocăinţă adevărată nu există, rămâne mânia Lui Dumnezeu şi
milostivirea Lui pentru noi. Doar când se vor pocăi, asemenea ninivitenilor,
oamenii vor scăpa de mânia Lui Dumnezeu. Vai de păcătosul care nu se va pocăi!
Fără Sfânta Taină a Mărturisirii şi a Pocăinţei, foarte puţini se vor mântui.
Viaţa noastră întreagă este timp binevenit pentru pocăinţă şi mântuire.
Binecuvântat şi fericit este cel ce va muri pocăit. Dacă ne vom cerceta pe noi
înşine, cu grijă şi discernământ, vom constata că suntem lipsiţi de foarte
multe – nu şi de păcate – că suntem iubitori de noi înşine, de slavă deşartă,
de a plăcea oamenilor, de mândrie. Ne lipseşte pocăinţa adevărată, de aceea
nici nu putem ierta greşelile ,,greşiţilor noştri”. Dacă am avea credinţă
fierbinte, dragoste curată şi pocăinţă adevărată, niciodată nu am păcătui.
Oamenii acestei generaţii, dacă se vor pocăi, se vor mântui. Dacă nu, vor fi
pierduţi. Domnul să ne dea pocăinţă adevărată ca să ne mântuim din suferinţele
trecătoare de aici, dar, mai ales, de cele viitoare. Să ne revenim, să ne
ridicăm şi să ne întoarcem către preabunul Dumnezeu, de care ne-a îndepărtat
puţina noastră credinţă, nepăsarea, trândăvia şi multele noastre păcate. Să ne
tânguim şi să ne pocăim pentru păcatele noastre. Viaţa se scurge cu
repeziciune. Cum au trecut 97 de ani, nici nu-mi dau seama. Întreaga viaţă se
scurge într-o oră, parcă. Viaţa veşnică nu se compară cu viaţa aceasta care, la
un moment dat se termină.Viaţa veşnică este veşnică. Acolo nu mai este durere,
nu mai sunt nici boli, nici ispite, nici întristări, nici noapte, nici iarnă,
nici dogoarea soarelui, nici vreun alt rău. Acolo, în Împărăţia Lui Dumnezeu,
toate sunt pline de bucurie, toate sunt cereşti, toate veşnice…Acolo nu mai
există nici un rău, ci doar cele bune. Fie ca Domnul să ne învrednicească de
toate acestea. Să ne îngrijim mai întâi de a ne curăţa şi vindeca sufletele, şi
nimic nu ne va despărţi de dragostea lui Hristos. Hristos nu va lăsa de
izbelişte Biserica Sa, dar, şi noi, să facem ceea ce putem face. Fericiţi vor
fi aceia care vor rămâne până în ceasul morţii credincioşi Bisericii Lui Hristos.
Aşa cum, odinioară, în timpul lui Noe, potopul a scufundat pământul şi a înecat
tot neamul omenesc, în afara dreptului Noe, a familiei sale şi a dobitoacelor
ce se găseau în chivot, la fel şi acum, potopul păcatului, al decăderii morale,
al depravării, al necredinţei, al lipsei de evlavie, ameninţă să-i atragă pe
toţi şi să-i scufunde în abisul iadului. Vor fi salvaţi doar cei care vor
alerga la ,,Chivotul cel Duhovnicesc”, care este Biserica. Sfântul Chiril ne
spune:,,Toţi cei care se îndepărtează de Biserică şi de Sfintele Taine, se fac
potrivnici Lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului. Cine se găseşte în Biserică,
nu se va pierde”. ,,Am primit puterea (posibilitatea) de a deveni fii ai Lui
Dumnezeu – spune Sfântul Ioan Damaschin – însă, nu vom deveni, atâta timp cât
nu ne vom curăţa de patimi şi nu ne vom înveşmânta în mantia virtuţii”. Oamenii
aceştia făţarnici de astăzi au devenit indiferenţi, s-au întunecat la suflet,
au orbit, au asurzit, şi-au pierdut minţile, s-au făcut precum ,,idolii neamurilor”.
Vai de lumea aceasta, căci s-a întinat pământul de răutăţile şi păcatele celor
ce trăiesc în ea. Domnul să ne acopere şi să ne apere de vicleşugurile acestor
vremuri viclene, şi să ne învrednicească pe toţi, prin pocăinţă adevărată şi
prin mărturisirea păcatelor, de Împărăţia Sa cea Veşnică. Iată, mă găsesc în
faţa morţii. Voi, însă, cei care veţi rămâne mai departe în urma mea, în
această lume vicleană, să ştiţi că se vor întâmpla foarte multe rele, dezastre,
suferinţă, dacă oamenii nu se vor pocăi. Fă ceea ce poţi face, ca toţi să afle
şi să se pocăiască, dar neamul acesta viclean, pervertit şi desfrânat, ochi are
şi nu vede, urechi are şi nu aude. Îi ajunge mânia Lui Dumnezeu, iar pocăinţă
tot nu există. Păcatul i-a orbit şi nu mai cer ajutorul Lui Dumnezeu. Prin
predică trebuie propovăduit adevărul şi pocăinţa! Doar pocăinţa adevărată şi
rugăciunea fierbinte către Dumnezeu, către Maica Domnului şi către toţi Sfinţii
ne va mântui de dreapta mânie a Lui Dumnezeu… Întoarcerea noastră la Hristos
este colacul de salvare pentru acest neam care se primejduieşte. O singură
speranţă ne rămâne, dacă vrem să ne salvăm din acest pericol, iar ţara noastră
să dăinuiască: pocăinţa. *** Părintele Filótheos avea inimă miloasă, era ca o
mamă iubitoare. Aşa precum cerbii aleargă la izvoarele limpezi pentru a se
adăpa, tot aşa alergau şi creştinii la părintele lor cel milostiv. Părintele
Filótheos avea blândeţea lui David, bunătatea îngerului, răbdarea lui Iov,
iubirea de străini şi milostenia lui Avraam. El spunea:,,Doamne, de vreme ce nu
m-ai găsit drept pentru a primi mucenicia, învredniceşte-mă să primesc
mucenicia conştiinţei şi a suferinţei. Binecuvânta-voi pe Domnul în toată
vremea”. *** Într-un text de-al lui, Părintele Filótheos scrie: ,,Mare lucru
este că port numele de Creştin, mai mare este că am devenit monah cu numele
Filótheos (Filótheos= care iubeşte pe Dumnezeu), dar, şi mai mare este că m-a
învrednicit Dumnezeu de a deveni preot. Învredniceşte-mă, Doamne, ca nu doar cu
numele, ci şi cu lucrul, cu cuvântul, în mod real, să fiu demn de numele de
creştin, de monah şi preot, şi prieten al tău, Filótheos”. Viaţa se scurge. Am
97 de ani şi, când au trecut atâţia ani, nu pot să-mi dau seama. Ca o singură
zi. Viaţa veşnică este veşnică. Să avem grijă de a ne vindeca sufletul, mai
întâi, şi nimic să nu ne despartă de dragostea Lui Hristos. El nu va lăsa de
izbelişte Biserica Sa, dar, şi noi ceea ce putem face, să facem. Şi fericiţi
aceia care vor rămâne statornici în Credinţa şi Mărturisirea Ortodoxă. Îndemnul
meu cel de pe urmă este: Să aveţi pace, dragoste deplină pentru Dumnezeu şi
pentru semeni, şi vă las în grija Lui Dumnezeu şi sub acoperământul Maicii
Domnului, a Sfinţilor Îngeri şi a tuturor Sfinţilor. Cu dragoste părintească şi
binecuvântări, Părintele vostru duhovnicesc,
Arhimandritul Filótheos
Sursa: Pr.
ALEXANDRU STANCIULESCU BARDA
URMELE PASILOR
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi urme de oameni ori ale altor
vietati si recunosti dupa ele atât mersul acestora, cât si pe ele însele, asa
cum, de pilda, dupa urmele omenesti poti cunoaste umbletul omului. Dintr-o
asemenea întâmplare sa-ti amintesti cântarea Prorocului: „Vazutu-s-au umbletele
Tale, Dumnezeule, umbletele Dumnezeului si Împaratului meu” (Psalmul 67, 25).
Lucrarile Domnului nostru sunt asemenea unor urme lasate de El, dupa care putem
cunoaste dumnezeiescul Sau umblet si pe Însusi Dumnezeu. Când privim cerul si
frumusetea lui, soarele, luna, stelele si lumina lor, pamântul si belsugul sau,
atunci aflam întru acestea pasul Domnului nostru si Îl cunoastem pe Însusi
Dumnezeu, Care si-a aratat umbletul Sau prin ele. Si astfel ne încredintam ca
ni se cuvine a proslavi puterea Sa atottiitoare, caci pe toate acestea le-a
zidit din nimic numai cu cuvântul; întelepciunea Lui, de vreme ce atât de
minunate le-a întocmit si întru rânduiala Sa le-a asezat; bunatatea Lui,
întrucât pentru noi le-a facut pe toate. Caci El nu are trebuinta de nimic din
acestea pentru Sine Însusi, ci precum înca mai înainte de veci era îndestulat
si fericit în Sine Însusi, întocmai este si acum. Fapturile sunt asemenea unor
urme ale Domnului nostru, prin care suntem îndemnati sa-L cunoastem pe Însusi
Dumnezeu: „Cerurile marturisesc slava lui Dumnezeu” (Psalmul 18, 1)
SFASIEREA CERULUI
Sfantul Ioan din Kronstadt
Cerul acesta senin si pasnic, fara
seaman de frumos, presarat cu stele, ne va înfatisa odata o priveliste
înspaimântatoare si aceasta se va întâmpla înainte de aratarea lui Hristos pe
cer. O, pacatosilor, cautati sa învatati zilnic din privelistea cerului, atâta
timp cât mai puteti învata. „Soarele se va întuneca si luna nu va mai da lumina
ei, iar stelele vor cadea din cer” (Matei 24, 29).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 254.
DUHUL SFANT
- Sfantul Ioan din Kronstadt
Duhul este atât de subtil, încât
poate patrunde prin orice creatura, materiala sau spirituala, prin toate
„duhurile” rationale si prin toate sufletele nerationale, prin corpurile
ceresti, prin pamânt, prin toata materia organica si anorganica, fara sa
întâmpine vreun obstacol, fiind totdeauna mai presus de ele si dându-le viata,
ca Duh al lui Dumnezeu, sau penetrând cu usurinta orice materie, fara a-i da
viata, precum muntii, pietrele, peretii, ca si cum n-ar întâlni nimic în cale.
Prezenta lui Dumnezeu se vadeste chiar daca faci abstractie de orice alta
realitate de natura spirituala sau materiala. De aceea pot spune oricând ca
sunt cu Dumnezeu, închipuindu-mi ca sunt numai eu cu El. „Ca Tu cu mine esti”,
spune psalmistul (Psalmul 22, 4). „Eu sunt cu tine”, îi spune Domnul
Apostolului Pavel (Faptele Apostolilor 18, 10).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 403
ROADE PÂRGUITE
- Sfantul Teofan Zavoratul
Vazând roadele bine coapte,
lucratorul de pamânt sârguieste sa le culeaga, ca sa nu sufere vatamare: si Tu,
Mântuitorule, îi culegi pe cei alesi, care cu dreptate se ostenesc.
Iar noi, cei lenesi si slabi cu
voia, staruim în învârtosarea noastra si roada noastra ramâne întotdeauna
nepârguita, fiindca nu ne hotarâm sa ne ostenim, fara a ne cruta pe noi însine,
ca sa ne pârguim în faptele cele bune si sa fim adunati pe drept în jitnita
vietii.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 86-87.
SIMPLITATEA COPILAREASCA
Sfantul Ioan din Kronstadt
Straduieste-te sa ajungi la simplitatea
copilareasca în purtarea cu oamenii si în rugaciunea catre Dumnezeu.
Simplitatea e cel mai mare bine si vrednicie a omului. Dumnezeu este cu
desavârsire simplu, fiindca este cu desavârsire duhovnicesc, cu desavârsire
bun. Fie ca nici sufletul tau sa nu se împarta între bine si rau.
Sfantul Ioan din Kronstadt, In lumea
rugaciunii, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2003, p. 12
ICOANELE
Sfântul Ioan din Kronstadt
Icoanele sunt o necesitate a
naturii omului. Poate oare firea noastră să se lipsească de imagine? Poți oare
să-ți aduci aminte de un obiect sau o ființă care nu sunt de față fără să ți le
„imaginezi”? Oare nu Însuși Dumnezeu ne-a dat capacitatea de a ne imagina?
Icoanele sunt răspunsul Bisericii la una din necesitățile stringente ale
naturii noastre.
Sfântul Ioan din Kronstadt, Viața mea
în Hristos, traducere de Boris Buzilă, Ed. Sophia, București, 2005, p. 387.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu