CRONICA LITERARĂ
Un poet pierdut
Autor: Daniel
Cristea-Enache | Editia: 9-10/2019 | Data: 1.03.2019
Ioan Alexandru, „O sută și una de
poezii”, antologie și prefață de Mircea Platon, Editura Academiei Române,
București, 2017, 286 pag.
La destui
poeți „șaizeciști” din primul „val”, debutul editorial este mai reprezentativ
pentru epoca încă nedesprinsă de cea a realismului socialist decât pentru
evoluția lor ulterioară, distinctă. Un aer de fericire juvenilă, de frenezie
ideologică și de încredere nețărmurită în comunismul eliberator marchează
coeficientul de originalitate al primelor volume semnate de poeți care, mai
târziu, se vor rușina de ele. Deși vocea tânărului autor, cu modulația ei, se
face de pe acum auzită, există încă frica de a o folosi altfel decât înhămată
la carul alegoric al comunismului de stat. Poeții tineri își găsesc o
posibilitate de subiectivare a discursului, de personalizare a lui, mai ales în
sfera poeziei de dragoste; dar chiar și aici, cei doi îndrăgostiți, aproape
adolescenți, aproape copii, par a se ține de mână în fața uriașei construcții a
socialismului, la care participă.
Care mai
este, atunci, diferența față de poeții puțin mai vârstnici oficializați în
epoca realismului socialist? Ne-o face mai clară debutul lui Ioan Alexandru,
din care antologia O sută și una de poezii reține nouă texte. (Pe drept cuvânt;
selecția e discutabilă, după cum se va vedea, prin includerea de multe, prea
multe „imne” fără relevanță artistică.). Cum să vă spun a apărut în 1964, la
începutul a ceea ce avea să fie epoca Nicolae Ceaușescu și în faza cea mai
liberală a acesteia. Alexandru a „prins” această deschidere și a valorificat-o
din plin, profitând și de breșa făcută în complexul de reprezentări simbolice
de poemele originale ale lui Nichita Stănescu. Le este permis, în fine,
poeților să fie mai curând ei înșiși decât megafoane ale directivelor
partinice, iar concomitența uimitoare de discursuri lirice, în acești ani,
constituie efectul direct al liberalizării. În Cum să vă spun, Alexandru pare
că se năpustește, literalmente, asupra scenei poeziei, „înșfăcând” din toate
posibilitățile de expresie și forțând ușile rămase încă închise. Ploaia arată
deja resursele de originalitate ale tânărului autor (Alexandru avea 23 de ani
pe atunci), cu un decor rural-ancestral conturat cu mână sigură; și cu o
identificare totală a eului poetic cu elementele mitologic-realiste care îl
compun. Nu mai e nimic realist-socialist în această poezie, nici socialist.
Dimpotrivă, îndrăzneala poetului este maximă, iar rugăciunea – adresată unui
Dumnezeu căruia cenzura îi tot pusese minuscula: „Ploaia a trecut. Clopotul ei
pe deal/ Îl mai aud în hohote piezișe./ Fă-mă, Doamne, copita unui cal/ Ori
nezvântat un steag pe-acoperișe!// Drum de pământ cu aripile-n fum,/ Creangă cu
prune roșii ruptă de furtună/ Pe-o uliță cu foarte mulți copii,/ Ori curcubeu
strigând într-o fântână;// Punte tremurată peste-un râu/ Venit din munți pe
ape-nvolburate,/ Și-atât de limpede c-ai vrea să-l treci/ Cu ochii-nchiși și
mâinile la spate;// Culoarea răstignită în frunzele de plop,/ Dorul aprins în
zarea-aceea udă…/ Ploaia a trecut. Clopotul ei, în deal,/ Pe limbi de-argint
ușoare mai asudă”. De observat abilitatea poetului în a strecura simboluri
creștine într-un text, aparent, al tinereții descătușate. El ia clopotul
bisericii și-l „împrumută” metaforic ploii, iar pentru culoarea vegetală
găsește o construcție verbal-asociativă aproape imposibilă: „culoarea
răstignită în frunzele de plop”. În sine, secvența e forțată; dar tânărul
Alexandru și-a atins obiectivul de a strecura prin plasa cenzurii clopotul,
răstignirea și pe Doamne-Doamne.
La fel de
ingenios montate și aproape incandescente liric sunt și alte poezii de la
debutul editorial (Mânzul, Beau lapte), în care energia juvenilă se regăsește
plenar într-un univers deopotrivă familiar și cosmic. Poetul se proiectează ca
„zeul tinereții”, dar cu tot politeismul lui, rugăciunea către Dumnezeul
creștin apare din nou: „Vreau, câte vreau, o, Doamne, dintr-odată!”. Gestul
elementar se ritualizează, și invers: protagonistul trăiește din plin fiecare
episod al propriei existențe, ca și cum cotidianul ar fi un prilej de
necontenită desfătare. Dacă nu e prea emfatic spus, Alexandru încearcă aici
rafinamentul primitivității: „Beau lapte din șiștar cu botul, zgomotos,/
Gâtlejul îmi pocnește, ce strașnic, de plăcere,/ Mă simt în seara asta nespus
de bucuros/ Și freamăt de iubire și putere.” După două strofe, alunecăm
într-un chef
cu horincă, de care poetul nostru se desprinde demonstrativ, cu laptele lui din
șiștar, dar nu înainte de a-l fi evocat: „Căciulile se-neacă smintite în
tavane,/ Horinca ardeleană întunecă mărgele./ Femeile bronzate pe țâțe, frate
Ioane,/ Te trag de după masă și să fii om de ele”. Prima fază a poeziei lui
Alexandru explorează și exploatează terenul noilor libertăți și posibilități
figurative, în climatul liberalizat de la jumătatea celui de-al doilea deceniu
socialist. Energia poetică nu mai este pusă în slujba epocii, ca la autorii
generației anterioare, ci în manifestarea (fie și indirectă, mediată, filtrată)
a unor valori personale și personalizate. De aceea, faza de energetism a
liricii lui e autentică și frumoasă.
A doua, în
schimb, este superioară artistic. Discursul poetic devine mai reflexiv, cu
accente ale unei amărăciuni ce schimbă culoarea paginilor și reconfigurează
lumea înconjurătoare. Sentimentul de apartenență la un etos ardelenesc și la o
matrice de pământ și duh nu s-a pierdut, ca la Goga, unde starea de criză, cu
efecte lirice extraordinare, era dată de ruptura nevindecabilă. Alexandru
rămâne, așa zicând, în lumea lui, dar aceasta trece printr-un fel de boală care
ia toate sevele naturii și ale existenței. Din energia juvenilă în a cărei
gesticulație poetul era atât de credibil cu numai câțiva ani în urmă nu a mai
rămas decât umbra. În Aceeași fată, toamna a venit la propriu și la figurat:
„Stă soarele-n capul meu – funie țeapănă –/ Și trage în Ardeal clopotele de
toamnă”. Poezia se încheie „în poarta prietenului meu mort” și cu un cârd de
ciori negre („o sută”, le numără trist, bacovian, Alexandru) care „au
înlemnit”. În Barca, altă poezie remarcabilă, accentul nu mai e post-simbolist,
ci expresionist: „Valul a obosit/ Să mai legene și înfioare/ Neantul se vede/
Cu colți de duhoare”.
Departe de a
fi o excepție sau o mască pe care poetul de un entuziasm cosmic și elementar să
o poarte tranzitoriu, acest lirism amar, încercănat e chiar modul poetic nou al
lui Alexandru. Poate după modelul lui Blaga, dar cu o indiscutabilă
originalitate de ton și de tematică, autorul „șaizecist” proiectează un cadru
care și-a pierdut vitalitatea și capacitatea regenerativă. Streșinile sunt
„blestemate”, iar oamenii, „supți de pământ”. O Elegie din Viața deocamdată
(1965) descrie pe cât de meticulos, pe atât de dezolant o moară de vânt la care
„piatra rotundă a putrezit de mult”, iar „sacii-n pod sunt plini de păsări
moarte”. O alta, din Infernul discutabil (1966), evocă plastic măcelărirea
cailor, episod real în „modernizarea” socialistă a României rurale. În cazul
acesta, tristețea devenită definitorie pentru poet are un referent real, ceea
ce nu diminuează frumusețea versurilor: „Din cozi s-au făcut bidinele/ și-n
catedrale perne sub genunchi;/ din copite clei pentru lipit afișe./ Și căsăpiți
– cadavrele la porci ce-i mestecau/ cu poftă-ngrozitoare.// S-au scris și
cântece frumoase despre cai,/ cum trec spre abatoare, slăbănogi/ mânați de
floarea soarelui către apus”. Aproape totul se poate cita din poemele, de vârf,
ale acestei faze din lirica lui Alexandru.
Din păcate,
peste un timp, autorul „șaizecist” își va schimba din nou discursul poetic,
într-o direcție nefericită atât sub raportul intenționalității artistice, cât
și sub cel al expresiei. Poetul începe și continuă să scrie niște „imne” tot
mai lungi și mai retorice, în care se scufundă treptat, până la naufragiul
previzibil. Poemul devine excesiv de lung și învârtit inutil pe câte o idee,
într-o sferă tradițional-religioasă și într-o manieră patriotardă de care
autorul nu se mai poate desprinde. Lirica atât de valoroasă a tânărului
Alexandru lasă loc unei producții de serie și de stoc, în care Pintea Viteazul
e echivalat cu Isus („Era cu răstignitul în legătură”), iar „vulturu-n Carpați”
veghează, dar nu destul, asupra unei „poezii” prolixe. Ultima fază, regretabilă,
a creației lui Alexandru este faza bombastică.
Finalmente,
acest poet atât de interesant a ratat poezia cu aceeași energie cu care,
inițial, a ilustrat-o.
https://romanialiterara.com/2019/03/un-poet-pierdut/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu