Nicolae MĂTCAȘ - CÂTE-S VISELE, MULTELE… (2003)

     Nicolae MĂTCAȘ 

 CÂTE-S VISELE, MULTELE… (2003)

                  Ghiocul

În podul casei moșilor plecați

pe-un drum abrupt, pe care nu-l mai vinu-l,

mi-a răsărit în palmă un ghioc.

Și-mi amintesc:

o țigăncușă mi-a citit odată

în tainele ghiocului

destinul.

Dar n-am crezut-o,-nveterat ateu,

care dădea cu barda-n vrăji

și-n Dumnezeu.

Și-acum, ajuns în pragul marilor răspunsuri

 și la răspântia a multe întrebări,

gândind la anii ce s-au scurs ca fulgul,

ca slava lumii peste mări și zări,

scrutând și răsăritul, și amurgul,

eu mă conving din ce în ce mai mult

de-ntreg temeiul profeției vrăjitoarei

și mă întreb:

dar, Doamne, cum încape

într-un ghioc atât de mic

o soartă-atât de mare?

                                     Neîmblânzită leoaică

Am pus pariu

că voi încăleca – necowboy – cel mai sireap mustang din America –

Și l-am câștigat,

că voi îmblânzi cea mai furioasă leoaică din junglă  —

Și l-am câștigat,

că voi străbate înot cel mai zbuciumat ocean de pe glob –

Și l-am câștigat,

că voi urca pe cel mai înalt pisc de pe Himalaia –

Și l-am câștigat.

Pun pariu

că aș putea îmblânzi cerberul de la poarta infernului –

Sunt convins că-l voi câștiga,

că aș putea răcori cu apa izvorului buzele uscate ale pustiului –

Sunt convins că-l voi câștiga,

că aș putea inventa un telemobil pentru a vorbi cu cei trecuți

                                                                         în împărăția cerului –

Sunt convins că-l voi câștiga,

că aș fi în stare să descopăr taina nemuririi omului  —

Sunt convins că-l voi câștiga.

Dar nu pun pariu

că voi ști să îmblânzesc dragostea –

Nu sunt deloc sigur de șansele lui,

pentru că dragostea a fost, este și va rămâne

                                           o dulce și tandră, dar

                                         de neîmblânzit leoaică,

                                      un de neîmblânzit ocean,

                                          un de neîmblânzit pisc,

                                        o de neîmblânzit femeie,

                                         o fără de fund prăpastie,

care te cheamă și care te-alungă fără-ncetare,

până când într-o zi te îngite în hăul ei

și se pune la pândă din nou.

La cea de-a treia cumpănă

 

În prag de dor, la cumpăna de vise,

o țigăncușă-mi prezicea destinul,

citind în palmă-mi linia vieții:

”Cólo te-așteaptă-o cumpănă cumplită.

Anevoios, vei trece, totuși, peste ea.

Ici te pândește alta, mai cu cale.

O vei învinge relativ ușor.

Dar ce te paște după cel de-al treilea prag,

te va sorbi cum soarbe sorbul valul mării

și-l poartă,-nvârtejindu-l, printre nori”.

În prag de ani, la cumpăna de vârste,

când doar în vis de viu mă arde-Afganistanul

și-și trece razele, letal, prin mine, Cernobâlul,

acum, când ochii tăi mi-ntunecă și mintea,

când vraja lor, cu voce de sirenă,

mă-mbată și mă poartă ca un sorb

pe valul cel de-al nouălea-al iubirii,

eteric, emisferic, pulveral,

abia acum încep a înțelege

aluzia smolitei despre cumpăna a treia.

   

Mânca-ți-aș ochii, țigăncușă Aza,

că bine-mi mai citiră:

ca-n Scriptură!

                     Complexul lui Oedip

Ziceam undeva

că nu te-am văzut de mai bine de cincizeci de ani,

de când te-ai călătorit, precum toți îmi spuneau,

                                          în împărăția Domnului,

fiindcă lui Dumnezeu îi plac numai oamenii buni.

De mai bine de cincizeci de ani plânge copilul din mine

                                                                            de dorul tău.

Știai că distanța dintre

corăbiile vârstelor noastre

e inversă scurgerii timpului?

Cucul din ornicul timpului tău

înghițise trei boabe de orz din spicele date în pârg

la doar douăzeci și două de primăveri ale tale

în rochii fulguinde de mireasă.

Ceasornicul meu devansat-a demult

fatidica vârstă a lui Balzac.

Cum mă cutremur la gândul burghiu

c-ai ajuns să-mi zici bade, mamă!...

S-ar putea să ne întâlnim în plină lume

și să nu te mai recunosc.

S-ar putea să te opresc pe stradă și să-ți spun

că ești mult prea frumoasă.

S-ar putea să mă îndrăgostesc de tine

de la prima vedere.

S-ar putea…

Ah, ornicul vil măsurând destrămarea-mi,

de ce te-a șters, gâdele, de pe retină?

În noapte de vară, pe cergă de ierbi și de rouă

În noapte de vară, pe cergă de ierbi și de rouă, visam.

Și se făcea că veniseși să zbori

la balul de-adio de la ”Eliade”.

Mătasea-ți curgea transparent serpentină,

ca valul de mare pe trup nereid.

 Și trupu-ți curgea, pe sub rochia fină,

ca raza de soare pe miriști de grâu.

Doi sâni ca doi sori îmboldeau sfidător

ochiri năucite de chipeși feciori.

Din tocul de opt centimetri-al pantofilor

mândrie de gaibe-ți creșteau de flamingo.

Din umerii albi de zăpadă velur

părea că-ți dăduseră áripi să zbori.

Se făcea că și laserul ochilor mei scrutători

neapăratul tău trup de fecioară-l ardea.

Și rochea aceea, erete de pradă,

plutindă ca fulgul pe trupu-ți felin,

subțire ca clipa în care-o să-ți cadă,

cum mă îmbătase, amețitoarea,

ca tămâioasa de Bohotin!...

În noapte de vară, pe cergă de ierbi și de rouă,

visam. 

                  Ah, ploaia aceea…

Și doar te văzusem de-o mie și una de ori!...

Nimic osebit.

Erai, ca și mine, un X, o-ntrebare.

Aveai, ca și mine, două mâini, două picioare,

doi ochi, doi obraji, două sprâncene…

Eram

un fel de substantive epicene.

Ne apucasem, ca de-un colac de salvare,

de aceleași firicele cărunte din barba părintelui Mălaimare,

când ne ridicase, în numele Tatălui și-al Fiului

                                                   și-al Sfântului Duh,

                                                    din apa cristelniței,

ghemotoace cuvântătoare.