Poezii de Irina Lucia Mihalca

Poezii de Irina Lucia Mihalca

~*~

Prin barierele timpului

Noapte de noapte treci

prin pădurea de vise-pastel

cum ţi-am trecut

prin barierele timpului,

noapte de noapte mă respiri

ca pe un tainic mister

în care legământul inimilor

dăinuie pentru eternitate.

Pâlpâitoare umbre la lumina focului,

imaginile dansează pe tavan

înainte de a se pierde,

în căldura noptii, în mătăsuri delicate,

în speranţa unui vis uitat.

Imprevizibilă este dragostea,

un cântec îţi adie în suflet,

sărutul nostru contopeşte

planeta cu o nouă planetă.

Revii în soarele inimii tale,

o călătorie pe care o faci

pentru a fi cu mine

în toate dorinţele tale secrete,

acele clipe de cer pe care

le aşezi

peste pământul trupului meu,

un paradis ai găsit aici, în acest calm,

cu fiecare vis împlinit,

absorbi puterea constantă a iubirii.

Mă simţi profund, o flacără care

îţi trece prin  fiecare celulă,

inimile tăcute rămân neclintite,

aşteaptă un semn,

în fiecare mişcare de dragoste,

o catedrală a iubirii

îţi urmează inima

care pulsează buimacă,

în timp ce

ultimul ecou al muzicii

dispare între pereţii singuri,

prin noaptea din vise,

pentru a rezista unei noi zile.

Zorii zilei au crescut

cu întunericul care oftează şi dispare,

în mâna stângă

păstrezi cald visul

presat printre frunzele sângerii

şi o durere acută îţi strânge inima.

Miresme stranii de flori sălbatice

persistă prin amprentele pernei,

răspândite într-o armonie perfectă.

4 ianuarie 2014

Un ţipăt risipit

În miresme de mai, fir de lumină

- suspendat în timp şi spaţiu -

am apărut din sclipirea undelor argintii

revărsate peste inima ta.

Asculţi respiraţia tandră şi caldă,

simţi pulsul sângelui, modulat ca un cântec,

ca un tresărit, ţi-am readus zâmbetul

desprins din matca sufletului

ce parcă uitase

că viaţa-i un dar ce trebuie primit.

Simţim la fel şi nu suntem slabi!

Un răspuns este viaţa, o literă vie,

mai puternică decât gravitaţia,

îşi urmează inima.

Treaptă pe drumul păzit de zei,

până-n adâncimile lăsate,

uneori neatinse, am ajuns, iar de-acolo

ne vorbeam într-o limbă nou răsărită

fără de care nu ar fi fost

niciun cuvânt, nicio poveste

- strop de rouă în vânt,

topit de o rază de soare,

înmiresmează culoarele lumii,

lasă o urmă de cer peste genuni

şi ridică lumina nevăzută,

datorată, uneori, umbrelor -.

Mi-ai cuprins mâna în mâna ta,

ochii s-au regăsit în abisurile visate,

glasul sibilin ne-a fermecat,

cu un sărut am deschis porţile

ce ţineau cetatea trupului ca o citadelă.

La atingerea mea, pământul

s-a zguduit în inima ta,

iar totul s-a reaşezat.

- Sunt doar al tău, am fost tot timpul,

ţi-am dăruit întregul meu,

cu tine sunt

acum şi mereu, când mă chemi!

Un cuvânt e de-ajuns să-ţi simt chemarea,

deschide-ţi braţele şi înfăşoară-mă,

cuprinde-mă

şi ţine-mă lipit de inima ta,

acolo unde, în taina aprinderilor,

dorinţele aşteaptă să fie destăinuite.

Lasă-mă, pentru o clipă, să văd cine eşti!

Un ţipăt din tine se stinge-n depărtări,

fulg neatins,

ecoul revine în adâncurile tale...

25 mai  2014

Cuvântul îşi începe tăcerea

Suntem gândurile, cuvintele,

trăirile,

sentimentele

sau imaginile amprentelor noastre?

Le dăm viaţă, hoinăresc,

înfloresc, se-ating, se-mpletesc,

ard în extaz,

strălucesc în noi,

ca o piatră de safir,

se-nalţă contopite,

trăiesc magia

cu simplitate şi candoare,

prin dragoste le salvăm

sau blocate între lumi, frânte,

mocnesc, suferă,

oftează din adânc

şi se desprind cu aceeaşi forţă,

eliberându-le ecoul

în liniştea ascunsă a poemelor noastre.

Timpul dintre noi e diferit,

graniţele apar, cresc,

se prelungesc,

se estompează şi dispar.

M-am plimbat prin grădină,

un boboc roşu de trandafir

s-a agăţat de mine,

tremură, în cădere, în palma mea.

Odată cu sfârşitul respiraţiei lui,

în inima mea,

ne-am luat rămas-bun.

Emanând din el însuşi,

un cântec lin

de sub cascada de sunete radiante

se spală

şi-acum pluteşte-n eter

prin aburii dimineţii revărsate.

21 iunie 2014

Începutul şi sfârşitul

- Când plângi?- te-am întrebat,

privindu-te acum.

- Niciodată când zâmbesc,

am plâns simţind că te pierd, pierzându-mă!

- De ce-ai plâns,

care parte din tine a plâns?

- Cea care te dorea demult,

cea rănită,

sunt şi acel pe care l-ai simţit.

Cu-mbrăţisări mari ca de trestie,

marea leagă malul

cu boabe mici de nisip,

în calea ei, o dulce mişcare în ritm infinit.

Eşti o pasăre călătoare

spre ţărmurile veşniciei, acolo unde

lumea devine parte din tot,

îngerul-copil rătăcit, prin timp, în uitare,

o lumină a stelelor adusă aici,

o scânteie coborând Cerul

şi pe-acest tărâm.

Ai simţit tremurul acela,

trecând prin tine,

până-n adâncul trupului,

să nu mai exişti.

Infinitule,

ţi-am adus neliniştea căutată!

Suntem senzorii,

reglaţi după ceasul lumii!

Dacă, la sfârşitul călătoriei, ai învăţat

cine suntem, abia atunci,

începe adevărata viaţă.

Adâncirea propriilor temeri,

regăsire, eliberare,

zbor spre paradisul interior,

trezirea menită,

caldă bucurie, flux al dăruirii,

pur şi simplu noi, împământeniţi,

însăşi creaţia,

începutul şi sfârşitul tuturor.

25 martie 2014

O pace de puţini înţeleasă

Departe, în Oraşul Grădinilor, te-am luat de mână,

cu viteza luminii mă simţi, m-aşez lângă tine,

cu gândul te-arunc înainte şi te-aduc înapoi,

te surprind, zâmbind, în spate,

oriunde-ai fi te simt,

parcă e-ntr-o poveste, undeva deasupra plutim,

în stropi de ploaie descompunem realitatea,

spre neuitare, în palmele calde strâng irealul,

încă nu te-acomodezi, suntem mai mult decât trupul,

ştii de ce m-ai întâlnit, în dansul inimilor

amintiri meandre înoată înapoi,

te-ai regăsit acasă, acolo, în inima ta,

în urmă rămân întrebările cine în visul căruia intră.

- Ai ceva aparte, o siguranţă nemărginită,

scânteia divină aşezată-n ochi,

o pace de puţini înţeleasă, pacea care din doi

a făcut unul şi-a surpat zidul din mijloc.

Un zbor ne-adie pe buze miresme stranii

de flori sălbatice, amprenta pastelată din alte vieţi.

Prin trecerea dintre lumi, în viteză,

traversez realităţile, citesc timpul

pe coordonatele dinspre viitor spre prezent,

ai ritmul şi curgerea cuvintelor mele,

îndrăgostiţii mor ultimii.

- Cu tine numai aşa pot să fiu,

te doresc ca pe aerul pe care-l respir,

viaţa din tine-mi transmite

mângâiere şi-alinare, un tremur aparte,

un ropot de simţuri, o revărsare de senzaţii,

un fluid ce se plimbă agale prin tot corpul.

Mă gândesc la cartea vieţii tale,

m-am cuibărit la tine-n inimă, e ceva asumat.

- Încântătoare eşti în sariul

cu flori presate şi frunze sângerii!

Oare cât de tare poate răni frumuseţea?

În aburii dimineţii mă topesc,

te urmăresc cu privirea, te simt aici, încă,

copleşitoare prezenţă, apăsată duioşie.

- Reţine gândul, pecete sunt pe inima ta,

într-o zi o să te văd faţă-n faţă şi voi trăi veşnic,

ţine-mă strâns, simte-mi bătăile inimii,

sărută-mă pe pleoape, minunatul meu dar divin!

- Ochii mei sunt şi munte, şi inimă,

dorinţa e-un cer deschis în liniştea lacrimilor

din ochii tăi, în adâncul viselor,

în atingerea buzelor, în căldura mâinilor.

Privesc în ochii inimii tale, mă văd limpede,

e ceva liniştitor, acolo eram mereu

chiar dacă n-am înţeles,

căutăm altceva, acum ştiu, erau fricile mele,

m-ai învăţat să-mi ţin echilibrul,

locul tău e-n adâncul meu,

cu tine stau când rămân doar cu mine.

31 mai 2014