joi, 28 martie 2019

Poezii de Irina Lucia Mihalca




Poezii de Irina Lucia Mihalca

~*~
Prin barierele timpului

Noapte de noapte treci
prin pădurea de vise-pastel
cum ţi-am trecut
prin barierele timpului,
noapte de noapte mă respiri
ca pe un tainic mister
în care legământul inimilor
dăinuie pentru eternitate.

Pâlpâitoare umbre la lumina focului,
imaginile dansează pe tavan
înainte de a se pierde,
în căldura noptii, în mătăsuri delicate,
în speranţa unui vis uitat.

Imprevizibilă este dragostea,
un cântec îţi adie în suflet,
sărutul nostru contopeşte
planeta cu o nouă planetă.

Revii în soarele inimii tale,
o călătorie pe care o faci
pentru a fi cu mine
în toate dorinţele tale secrete,
acele clipe de cer pe care
le aşezi
peste pământul trupului meu,
un paradis ai găsit aici, în acest calm,
cu fiecare vis împlinit,
absorbi puterea constantă a iubirii.

Mă simţi profund, o flacără care
îţi trece prin  fiecare celulă,
inimile tăcute rămân neclintite,
aşteaptă un semn,
în fiecare mişcare de dragoste,
o catedrală a iubirii
îţi urmează inima
care pulsează buimacă,
în timp ce
ultimul ecou al muzicii
dispare între pereţii singuri,
prin noaptea din vise,
pentru a rezista unei noi zile.

Zorii zilei au crescut
cu întunericul care oftează şi dispare,
în mâna stângă
păstrezi cald visul
presat printre frunzele sângerii
şi o durere acută îţi strânge inima.

Miresme stranii de flori sălbatice
persistă prin amprentele pernei,
răspândite într-o armonie perfectă.

4 ianuarie 2014



Un ţipăt risipit

În miresme de mai, fir de lumină
- suspendat în timp şi spaţiu -
am apărut din sclipirea undelor argintii
revărsate peste inima ta.
Asculţi respiraţia tandră şi caldă,
simţi pulsul sângelui, modulat ca un cântec,
ca un tresărit, ţi-am readus zâmbetul
desprins din matca sufletului
ce parcă uitase
că viaţa-i un dar ce trebuie primit.
Simţim la fel şi nu suntem slabi!

Un răspuns este viaţa, o literă vie,
mai puternică decât gravitaţia,
îşi urmează inima.

Treaptă pe drumul păzit de zei,
până-n adâncimile lăsate,
uneori neatinse, am ajuns, iar de-acolo
ne vorbeam într-o limbă nou răsărită
fără de care nu ar fi fost
niciun cuvânt, nicio poveste
- strop de rouă în vânt,
topit de o rază de soare,
înmiresmează culoarele lumii,
lasă o urmă de cer peste genuni
şi ridică lumina nevăzută,
datorată, uneori, umbrelor -.

Mi-ai cuprins mâna în mâna ta,
ochii s-au regăsit în abisurile visate,
glasul sibilin ne-a fermecat,
cu un sărut am deschis porţile
ce ţineau cetatea trupului ca o citadelă.
La atingerea mea, pământul
s-a zguduit în inima ta,
iar totul s-a reaşezat.
- Sunt doar al tău, am fost tot timpul,
ţi-am dăruit întregul meu,
cu tine sunt
acum şi mereu, când mă chemi!
Un cuvânt e de-ajuns să-ţi simt chemarea,
deschide-ţi braţele şi înfăşoară-mă,
cuprinde-mă
şi ţine-mă lipit de inima ta,
acolo unde, în taina aprinderilor,
dorinţele aşteaptă să fie destăinuite.
Lasă-mă, pentru o clipă, să văd cine eşti!

Un ţipăt din tine se stinge-n depărtări,
fulg neatins,
ecoul revine în adâncurile tale...

25 mai  2014



Cuvântul îşi începe tăcerea

Suntem gândurile, cuvintele,
trăirile,
sentimentele
sau imaginile amprentelor noastre?
Le dăm viaţă, hoinăresc,
înfloresc, se-ating, se-mpletesc,
ard în extaz,
strălucesc în noi,
ca o piatră de safir,
se-nalţă contopite,
trăiesc magia
cu simplitate şi candoare,
prin dragoste le salvăm
sau blocate între lumi, frânte,
mocnesc, suferă,
oftează din adânc
şi se desprind cu aceeaşi forţă,
eliberându-le ecoul
în liniştea ascunsă a poemelor noastre.

Timpul dintre noi e diferit,
graniţele apar, cresc,
se prelungesc,
se estompează şi dispar.

M-am plimbat prin grădină,
un boboc roşu de trandafir
s-a agăţat de mine,
tremură, în cădere, în palma mea.
Odată cu sfârşitul respiraţiei lui,
în inima mea,
ne-am luat rămas-bun.

Emanând din el însuşi,
un cântec lin
de sub cascada de sunete radiante
se spală
şi-acum pluteşte-n eter
prin aburii dimineţii revărsate.

21 iunie 2014



Începutul şi sfârşitul

- Când plângi?- te-am întrebat,
privindu-te acum.
- Niciodată când zâmbesc,
am plâns simţind că te pierd, pierzându-mă!
- De ce-ai plâns,
care parte din tine a plâns?
- Cea care te dorea demult,
cea rănită,
sunt şi acel pe care l-ai simţit.

Cu-mbrăţisări mari ca de trestie,
marea leagă malul
cu boabe mici de nisip,
în calea ei, o dulce mişcare în ritm infinit.

Eşti o pasăre călătoare
spre ţărmurile veşniciei, acolo unde
lumea devine parte din tot,
îngerul-copil rătăcit, prin timp, în uitare,
o lumină a stelelor adusă aici,
o scânteie coborând Cerul
şi pe-acest tărâm.

Ai simţit tremurul acela,
trecând prin tine,
până-n adâncul trupului,
să nu mai exişti.

Infinitule,
ţi-am adus neliniştea căutată!

Suntem senzorii,
reglaţi după ceasul lumii!
Dacă, la sfârşitul călătoriei, ai învăţat
cine suntem, abia atunci,
începe adevărata viaţă.

Adâncirea propriilor temeri,
regăsire, eliberare,
zbor spre paradisul interior,
trezirea menită,
caldă bucurie, flux al dăruirii,
pur şi simplu noi, împământeniţi,
însăşi creaţia,
începutul şi sfârşitul tuturor.

25 martie 2014



O pace de puţini înţeleasă

Departe, în Oraşul Grădinilor, te-am luat de mână,
cu viteza luminii mă simţi, m-aşez lângă tine,
cu gândul te-arunc înainte şi te-aduc înapoi,
te surprind, zâmbind, în spate,
oriunde-ai fi te simt,
parcă e-ntr-o poveste, undeva deasupra plutim,
în stropi de ploaie descompunem realitatea,
spre neuitare, în palmele calde strâng irealul,
încă nu te-acomodezi, suntem mai mult decât trupul,
ştii de ce m-ai întâlnit, în dansul inimilor
amintiri meandre înoată înapoi,
te-ai regăsit acasă, acolo, în inima ta,
în urmă rămân întrebările cine în visul căruia intră.
- Ai ceva aparte, o siguranţă nemărginită,
scânteia divină aşezată-n ochi,
o pace de puţini înţeleasă, pacea care din doi
a făcut unul şi-a surpat zidul din mijloc.

Un zbor ne-adie pe buze miresme stranii
de flori sălbatice, amprenta pastelată din alte vieţi.
Prin trecerea dintre lumi, în viteză,
traversez realităţile, citesc timpul
pe coordonatele dinspre viitor spre prezent,
ai ritmul şi curgerea cuvintelor mele,
îndrăgostiţii mor ultimii.
- Cu tine numai aşa pot să fiu,
te doresc ca pe aerul pe care-l respir,
viaţa din tine-mi transmite
mângâiere şi-alinare, un tremur aparte,
un ropot de simţuri, o revărsare de senzaţii,
un fluid ce se plimbă agale prin tot corpul.
Mă gândesc la cartea vieţii tale,
m-am cuibărit la tine-n inimă, e ceva asumat.

- Încântătoare eşti în sariul
cu flori presate şi frunze sângerii!
Oare cât de tare poate răni frumuseţea?
În aburii dimineţii mă topesc,
te urmăresc cu privirea, te simt aici, încă,
copleşitoare prezenţă, apăsată duioşie.
- Reţine gândul, pecete sunt pe inima ta,
într-o zi o să te văd faţă-n faţă şi voi trăi veşnic,
ţine-mă strâns, simte-mi bătăile inimii,
sărută-mă pe pleoape, minunatul meu dar divin!

- Ochii mei sunt şi munte, şi inimă,
dorinţa e-un cer deschis în liniştea lacrimilor
din ochii tăi, în adâncul viselor,
în atingerea buzelor, în căldura mâinilor.
Privesc în ochii inimii tale, mă văd limpede,
e ceva liniştitor, acolo eram mereu
chiar dacă n-am înţeles,
căutăm altceva, acum ştiu, erau fricile mele,
m-ai învăţat să-mi ţin echilibrul,
locul tău e-n adâncul meu,
cu tine stau când rămân doar cu mine.

31 mai 2014















2 comentarii:

  1. "Timpul dintre noi e diferit,
    graniţele apar, cresc,
    se prelungesc,
    se estompează şi dispar." Frumos!

    RăspundețiȘtergere

  2. "Timpul dintre noi e diferit,
    graniţele apar, cresc,
    se prelungesc,
    se estompează şi dispar." FRUMOS!

    RăspundețiȘtergere