sâmbătă, 16 martie 2019



Bianca Michi Nema – George Anca – Sorin Ilieșu – Golea Sorin



All are old and all are new.
Ladies and gentlemen, we continue with a collection of pieces: Eminescu's coffer.
We have starting price of 5000 EUR, who offers 5000 EUR, at number 18
5200. 5200 EUR once, 5200 twice at 120
We have 5500 EUR. 5500 once, 5500 twice at 170
6000 EUR. 6000 to 210. We continue
6300 EUR. 6300 to number 84.
We go on with 6500. At number 100 there at the end.
6800 at a time, 6800 twice. At number 18. Thank you. We continue.
7000 EUR. 7000 at a time. 7,000 twice. 7000 EUR adjudecate.

His wonderful shape is, still today, in my mind. I did saw him. A striking beauty. It was impossible to appear in a hol without attracting by his person even those who did not know him. He was extremely cheerful. And hommed  when coming from his walks in Vienna park.
After an iniatory and bohemian  periplus, along with various theater bands, where Eminescu was accompanied by a travel bag taken from his father, a coffer in which   he kept some books he often read, the young man was sent to Vienna as a student. Here, the coffer begins to host a series of notebooks, which are increasing from year to year.
You, old Vienna, you, ancient cradle emperors. Do you hear, at the gate, the hero's hard step?
Long live the nation!

Eminescu was enrolled as a student at the old university of Bäckerstraße and lived in several homes between 1869-1872 when he left Vienna. He went to the Trolley café at Vollzeite, where other Romanian students were gathering. There he came daily and ordered beer, oranges or Viennese coffee. And at the requirement of the Romanian students, Eminescu held conferences with his  voice full of verve. In the beginning, Eminescu always took part in debates, and he was always able to forget both the time and the self, when the object about  was passionate. He also accepted the opponent's opinion with some restrictive amendments in political, ecclesiastical and social matters. But it was implacable up to fanaticism in terms of history, philosophy and aesthetics.
Mr. Michaelis Eminescu, an eternal doctoral student in many non-useable sciences, a former librarian when he preyed the library, former reviser at the girls' school, a former editor in chief of the Stewardship Sheet and other unreaded  and of other journals collabortor.

On the pages of the 2257 manuscript there is the concept of a telegram to his father, obviously Mihai Eminescu asking for the money to be sent monthly, and on the 103rd street is the address of the National Hotel in Leopoldstadt, where the Romanian Juni Society Ball took place. Eminescu reports details about this ball.
It is known that the Society of Romanian Students in Vienna gives each year a splendid ball that enjoys a certain reputation with its elegance and beauty. Last Monday (February 14), the Society Committee composed of drd. Stihi (president), drd. Ciucu and Popazu were received in audience by His Emperor. On this occasion, His Majesty welcomed to ask for detailed information about the progress of the Romanian student society and more about the reading cabinet; he promised that, forgiving his circumstances, he would come to Bal. The ball itself was set on yesterday, Saturday. On this occasion, Mr. Strauss, Director of the Imperial Court Balls Music, dedicated the Society to a polka-francaise entitled "Snow Flake".

Here seems to be the ball where Mihai Eminescu and Veronica Micle met.

Great room is bright, / table is white,  lot of guests, / sweet talk to listen ever / and its endeared light /  by gloss eyes, by many eyes
here some stay în laziness  / and they dream and think / others  there are yelling / and women with long eyelashes / laugh in secret and watch.
One feigns that doesn’t see /  and her head is bent / wile her enamored eyes /  their rays are fast / to the sad stranger
To  the stranger with  pale brow / and with hair like of  the raven / her red lips sips / now in arms then on the lap / blind love sleeping. 

Trying to re-edit Eminescu's translation from Kant, I came across a miracle: the 44 poet's notebooks. This miracle wos met by others in passing. But it's good to say every story from the beginning. Open the 2258 manuscript containing the 24-year translation of the heaviest book of Kant. Go to the manuscripts 2255, 2264, 2306, all with philosophical notes, and suddenly the magic formlessness, the larval, the primary envelops you and takes you to the rest. Forget that you are pursuing a simple matter of specialty. That you are neither good at the other. That trained hands and  pious minds  have gone over these manuscripts, pulling out or standing to get the best of them, and you say to yourself: beyond what can get out of  Eminescu is Eminescu himself. There are these notebooks, of which he did not split - and you would not want to break up, you reader, even for a while.
This is not about Eminescu's works. About his culture. About  his projects. Of his variants. The retained platonic treasures or the possible philosophical systems - it's all about it. This extraordinary spectacle that gives you a culture of openness to everything.
Death is the extinction of the consciousness of numerical identites.

It is not perhaps to see in other culture a document as impressive and complete but Leonardo's notebooks. It is not easy to mention any culture consciousness that - at a very often naive level - it is right - to attempt to encompass so much (in fifteen years compared to Geothe's 60 years of assimilation and creation) to risk so much and to miss so much.
God is an atom, a mathematical point, the common point where all the powers of the earth melt to form the body of laws, the cosmic system.
How to be thanked only for the 90 poems published during the lifetime or those of the Maiorescu edition? For those of today, the culture is not any more  just a finished work. No genre can name these books of Leonardo or Eminescu. All I can say is that more than in the opera, it’s about Leonardo himself, or Eminescu himself.
So what will we meet in the notebooks? Everything together. For example, at the beginning of the 2255 manuscript, we will see German notes and then notes about principium rationis sufficientis, then literary prose, then math exercises and philosophical thoughts again, with a judgment on Kantian antinomies.
And then ... who knows if it is better / To be or not to be ... but everyone knows. / That what is not, does not feel pain, / And many pains are but few pleasures./
 To be? Madness and both sad and empty; / The ear lies to you and the eye deceives;/   What a century tells us the others denies. / Than a flat dream, better nothing.

But the party under delight of language is not all in the 2257 manuscript. The economist can also take part in the banquet. And not only the economist is served, but also the beekeeper, because on a few tabs  is spoken on the bee's birth is. The biologist and the chemist, with about 20 tabs on the living organism and some chapters of chemistry ; the historian with more than 20 tabs on "ideas to Machiavelli ; even the philologist with about 11 Greek words. For the last pages to talk about the immaterial substance in the universe.
After whot everithing was taken out from these notebooks, all that seemed like a work, as a sketch of work, as a variation, thoughts and sketches of thoughts, you found that all the notebooks remained intact. Not only has it not been deciphered yet, that it was possible to escape interesting thoughts and projects, that the eye of a great critic - like Calinescu - could read other things on the pages over which he had passed;
Our earth is poorer in geniuses than the universe in fixed stars. It is easier to create a new solar system in the vast valleys of chaos than a genius on earth.
But you find that everything that has been given to the printing has taken on an ordinary face, while the chaos in which the works and notations of all sorts are here, the writing of Eminescu, the joining of the unexpected situations and thoughts, everything makes the image the unusual way the pages of the manuscript give you, to exert a magic that, unlike Paul Valery's notebooks, can not be lost.

Without Me, there is no time, there is no space, no God, no Eye is no light, no Hearing is no song - The eye is light, Hear is the song, I am God ... My nation is the world; How without me is not God, so without my nation is not the world. What were the Romanians while I was not? What will they be, while I will not be? What a fading head without a zenith.
Faced with the leonard's fantastic nature, Eminescu's poetic or prose descriptions of other worlds, shattered, thrown in time, or with the time taken out of the woods, projected from the past to the present, when no end-of- beginning with the world, all have a fantastic character of spirit and culture rather than a naturalist.
On Tomorrow's Sunday: 4 shirts, 2 collars, 4 pairs of jewels, 1 nightcloth, 1 pillow ...
About the destiny of these manuscripts there has been a lot of ink flowing over the years. There are still inaccurate things about the route after 1883 of these manuscripts, when Eminescu was interned. Eminescu's few things, including manuscripts and books, were taken by Simțion, an intimate friend of the poet. Then they went over to Chibici-Ravniceanu.

From Ober-Dobling (Vienna), Eminescu, worried, wrote to Chibici on January 12, 1884:
Beloved Chibici, what I want to know from you is if my books and my coffer are safe and if I can hope to see them again. ... I do not have where I put my stuff, it would be good if you kept my so-called crate for some time, though I suppose this is not quite pleasant. Please, however, take the box from Simțion if it is no longer possible to stay there until my condition is correct, if it is possible to ever go.
The coffer with manuscripts and books will reach Maiorescu.
On November 20, 1887, his sister, Harieta, wrote to Cornelia Emilian: Eminescu lacks reading books, he wrote to Mr. Maiorescu to send his library, but so far he has received no answer. On February 27, 1888, again, Harieta writes to Cornelia Emilian: Eminescu is very upset about Mr. Maiorescu, that he wrote it recommended, praying him very warmly for his library and some manuscripts he would haunt. And no answer has been received so far. If I could, I would bring her books from Bucharest, but who knows what they are and is not wasted much.
Maiorescu gave no answer and kept them in his custody for almost 20 years. He donated them to the Academy on January 25, 1902, the inventory being: many manuscripts, part of the published poems, part trials, fragments and variants of published poems, part studies, translations and prose articles ", which he had from Mihai Eminescu. And it goes on: "All these manuscripts, as they are: cartons, sewn notebooks, and flyers, I send them together and give them to the Romanian Academy to serve those who will be in the future with more in-depth research on the life and activity of our great poet. "

I love this good, gentle, human people, on whose backs the diplomats are carving out the charters and the wars, they are painting kingdoms about whom  does not even pass through.
The Eminescian treasury kept at the Academy Library is now up to 15,000 pages, out of letters and archival documents. They were retained as they were submitted by Maiorescu, except for the notebooks, which were not related and which received the respective cartons.
How many flowers are on the ground, all go to vow ...
Some of the notebooks, especially Rhime Dictionaries, less researched and less used, still retain original links today. The idea of preserving these manuscripts appeared since the 1930s, because Nicolae Iorga wrote that "No Eminescu line must remain unpublished".
- But time? But the time ..
- Oh, that damned time, that's when it's long, short, but it's the same, at least the remontorium says it ... When someone's waiting at the gate of some sweetie his sweetheart ... and she's not coming. and waiting ... and she still does not come ... what's the time? An eternity. And when someone reads a beautiful book ... thousands of paintings unfold before the eyes ... what's the time? One minute. Who has never had a whole novel in mind, whose normal reality would be a whole life or a whole youth? ... in his dream he can have one man's whole life in one night. And why of a man? Why not all those who turn around him? And how long? Seven eight times. But what's a tragedy or something else? And, indeed, if such an interest is concerned, you do not even squeeze as long as it has passed. To take the criterion of normality, to wipe out all the esclusiveness of a conventional and flattering possibility and to place another equally right in the home. Then let's just say: this is only possible and only possible, but we say: As soon as our head reaches, it is ... but the hell knows if it could not be a thousand times different ...

But it seems to me that where there is a problem is at same time its solution.  Kant. Most people, however, ask questions, sometimes comical, sometimes unruly, sometimes full of meaning, sometimes deserted.
Then Constantine Noica pleaded for the publication of these manuscripts, elaborating in 1968 a manifesto: Make the Eminescu manuscripts faint! The dream of philosopher Constantine Noica was not possible in the 1970s. Presented on October 2, 1984 in Botoșani and Ipoteşti, Noica raises the issue of facsimilation of Eminescu's manuscripts, leaving to  Ipoteşti 11 Eminescu worksheets for facsimile. Noica speaks of "a miracle" (the existence of notebooks) and the new miracle that should occur: meeting the 14,000 pages with the spirit of younger generations. He thinks it is a national obligation to provoke this meeting and awaits a lot of it. He has an example: publishing the 29 notebooks of Valéry. He consulted a few volumes and, if he had any skepticism about it, he heals: facsimilation can be done. Hard work is being done to copy the manuscripts from microfilms at the Academy Library.
Until December 7, 1986, all the films from the Academy Library had been copied, being photographed, according to the original films, all the manuscripts on the film, leaving the missing pages filled up and the whole material multiplied. On April 1, 1987, the first notebooks were given, and on October 1, 1987 Noica returned to Botosani and saw the 31 photographed Eminescu worksheets, of which 16 were already copied in 3 copies. Every man is a question put back to the spirit of the universe.
The martyr, the hero and the wise are forms of one and the same substance: the truth.
At the 155th anniversary of Eminescu's death, the Romanian Academy launched the first volume of the famous facsimile manuscripts by Mihai Eminescu. On January 15, 2006 volumes II - VI were launched, and on January 15, 2008, a further 12 volumes were released from the facsimile edition of the Eminescu manuscripts. They numbered almost 2,600 pages. In 2009, the editing of all eminescian facsimile manuscripts will be finalized.

The word comes from Conventus, a gathering of people, says Eminescu. How many still know it? How many are looking for their ultimate truth, their community beings, how many love their word and search for it?
Most scholars who have used them have taken research only those interested: prose or poetry manuscripts, those with historical, economic, philosophical or scientific notes. The whole was not interested because it did not seem to be a whole. Undoubtedly, it is not the whole of a work, not even of a destiny; but it's the whole of a culture consciousness.
Eminescu's notebooks can not be crossed entirely, with the feeling that you are in front of the full man of Romanian culture.
These notebooks are a kind of diary of Mihai Eminescu's life. But a very special diary, which no one has ever done, and which we no longer meet in the universal literature, because here we find Eminescu's creation, we find his thoughts, we find his everyday life, with its good and bad parts, with its responsibilities. We find the most beautiful thoughts that a Romanian has ever had. Like the most beautiful lyrics. The fact that Mihai Eminescu studied in Vienna at that time a kind of healthy positivism, which reigned in philosophy, studied history as well as mathematics, astronomy, economics. Medicine is also studied. And we find Eminescu in notebooks scribbles from all these domains. And what is interesting, besides the fact that he transcribed many works, bigger or smaller, because at that time there were no other means of multiplication, but on each occasion he had his own notes. So his own thoughts about what he was reading. And interesting is the fact, especially in connection with the writings of history and psychology - at that time the peoples' psychology was fashionable - and each time Eminescu read a paper, he said: "That is also the Romanians. And this in Romanian has the same meaning, that is. Such events also took place in the history of the Romanians. "So he constantly referred to the Romanians, to the Romanians' history and to our culture.

No more delight as moving once / Stories and lyrics,  riddles, heresies, / Brightening my  childhood forehead was, / Hardly understood,  but full of  meanings - / Vainly  your shadows now surround me, / O,  hour of the mystery, o, sunset even.
To pluck a sound from  past of life, / To do it, soul, to tremble again / With my hand în vain I glide on lyre ;
Lost it all in the horizon of youth / And moves its sweet mouth of other times, / And time grows behind me ... / I get dark!
 Translated  by  George  Anca

Apel adresat tuturor românilor

        Conform unui studiu ONU publicat în anul 2011, „România va fi printre primele 10 țări din lume care vor dispărea”, dacă nu va crește rata natalității. Dar în mod revoltător, această posibilă catastrofă națională e trecută sub tăcere de liderii României, …o tăcere extrem de vinovată mai ales acum când dezastrul demografic a ajuns la dimensiuni colosale din cauza emigrării în masă a românilor. Un proverb latin spune: „Cine tace consimte”. Ar fi posibil ca liderii României să tacă și consimtă la posibila dispariție a țării noastre, cu toate că SRI și SIE îi informează periodic despre acest pericol care ne paște din ce în ce mai amenințător? De ce liderii României nu fac nimic sau aproape nimic pentru a-l înlătura? …Iresposabilitate, lipsă de patriotism, înaltă trădare?

        Oricare ar fi răspunsul, înseamnă că pentru a preveni „catastrofa finală” mai avem o singură scăpare: trezirea noastră, a tuturor românilor din țară și de peste hotare. Niciodată primele versuri ale imnului nostru n-au fost mai actuale: „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte! /.../ Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soartă!” Trebuie deci să ne croim soarta de a dăinui ca popor și ca țară, așa cum au făcut-o strămoșii noștri în ultimele două milenii. Marele istoric Ferdinand Lot, în cea mai importantă lucrare a lui, ne-a dedicat un capitol intitulat sublim: „Poporul român: o enigmă și un miracol istoric”. Trebuie să onorăm acest titlu sublim!

        Cea mai cumplită „ironie a soartei” e faptul că pericolul dispariției noastre a ajuns la paroxism tocmai acum, la Centenarul Marii noastre Uniri.

        Actuala prăbușire a natalității e în totală contradicție cu faptul că nu demult familiile românilor erau foarte numeroase, precum în următoarele exemple: Eminescu s-a născut într-o familie cu 11  copii, Creangă – într-una cu 8 copii, Coșbuc – într-una cu 14 copii, Ion I. C. Brătianu – într-una cu 8 copii, Rebreanu – într-una cu 13 copii, Iuliu Maniu – într-una cu 9 copii, Brâncuși – într-una cu 5 copii, Coandă – într-una cu 7 copii, Enescu – într-una cu 8 copii, Lucian Blaga – într-una cu 9 copii. Nicolae Iorga a avut 11 copii.

        Situația din România de azi e dramatică: o familie are un singur copil, arareori doi. Avem circa 6 urmași la 10 înaintași. Conform studiului ONU, poporul nostru ar apune peste câteva secole. Dar această estimare nu a ținut cont de uriașul dezastru care abia începuse: emigrarea în masă a românilor.

        Marea emigrare a fost încurajată în 2010 chiar de fostul președinte al țării care, după ce a tăiat cu 15% pensiile și cu 25% salariile medicilor, ale profesorilor și ale celorlalți bugetari, a prezentat emigrarea ca pe o soluție salvatoare. Cităm din declarațiile sale din 4 aug. 2010: „Sunt de acord că medicii pleacă în străinătate /.../. Statul român nu poate să-și plătească medicii și profesorii cum ar merita. /…/ Să nu mai facem o dramă din faptul că plecăm în străinătate. /.../ În Italia şi Spania protecţia socială este la un nivel la care spaniolilor şi italienilor le convine mai mult să stea în şomaj decât să facă muncile mai grele. Românii acceptă să le facă /.../. Imaginaţi-vă dacă cei două milioane de români care muncesc în Italia, Spania, Franţa şi Germania ar veni să primească ajutor de şomaj /.../. Vă dați seama ce ar însemna ca, în loc să trimită bani în țară, să vină în România și să ceară ajutor social?”

        Iată urmarea acestui discurs antiromânesc: „1 din 4 medici au plecat din România”, „Românii: pe ultimele locuri în lume la natalitate”, „România are a doua cea mai ridicată rată a mortalităţii din Uniunea Europeană”, „Românii – un popor pe cale de dispariție���, „Un sfert dintre emigranți au studii superioare”.

        Referitor la emigrarea în masă a românilor, iată o comparație zguduitoare: În cele două Războaie Mondiale – cele mai ucigătoare din istorie –, România a pierdut în total 1.500.000 (!), țara noastră situându-se ca număr de victime pe locul 9 la nivel mondial, la aceste războaie participând 61 de țări care cuprindeau trei sferturi din populația lumii. Dar dezastrul cauzat de Războaiele Mondiale e mult mai mic decât dezastrul de azi care are loc pe timp de pace: emigrarea în masă românilor, un exod fără precedent în istorie. În ultimii 10 ani, adică între anii 2007-2017, România a pierdut în urma emigrației 3.400.000 de români, adică peste dublu față de cât am pierdut în cele două Războaie Mondiale. Iar acest exod e cu atât mai devastator cu cât emigranții sunt tineri și deciși să nu se mai întoarcă. Totuși câțiva s-au întors, dar 75% dintre ei nu s-au putut reacomoda la sărăcia și la corupția din țară și – înfiorător de trist! – au emigrat din nou...

        Apreciatul analist dr. Petrișor G. Peiu, sintetizează consecințele acestui exod: „Românii plecați au trimis acasă mai mulți bani decât toate investițiile străine la un loc /…/, permițând astfel perpetuarea la putere a unor incapabili. /…/ S-a pierdut orice posibilitate de a aduce în România investiții în industrii cu valoare adăugată mare: dacă ne-au plecat inginerii, nu se mai investește în tehnologie /…/. Ar mai avea cine să facă azi un baraj de la Porțile de Fier?”. Iată acum răspunsul d-lui Peiu la întrebarea „Unde am fi fost dacă acest exod nu ar fi avut loc?”: „Eram la nivelul de a 33-a economie a lumii (nu a 52-a) /…/. România ar avea a 7-a populație medicală din Uniunea Europeană, ar fi a 5-a putere inginerească a Uniunii Europene [300.000 de ingineri au plecat din țară după 1990; în 1999 mai erau în țară doar 5 dintre cei 250 de absolvenți de Automatică și Calculatoare de la Politehnica din București] și am fi, probabil, a 4-a putere a fizicii Uniunii (aici a fost cel mai mare exod procentual). Veniturile de la fondurile de pensii și de sănătate ar fi mai mari cu cel puțin 50% /…/, adică am avea bani să ne tratăm cu decență copiii și bătrânii… /…/ România ar fi una dintre principalele destinații mondiale pentru investiții în tehnologie și în industrii cu valoare adăugată ridicată, având resursa umană necesară. Dacă mâine Uniunea Europeană ne-ar da /…/ toate zecile de miliarde de euro /…/, nu am ști și nu am putea să le folosim singuri. De ce? Nu ar avea cine să gândească marile proiecte (de infrastructură energetică sau de transport), /…/ și nici cine să le execute.” „Nimic nu se compară cu pierderea catastrofală și ireparabilă a unei cincimi de populație” – a concluzionat d-l Peiu în 2017. Acum, în 2019, situația e și mai gravă.

        În ultimii ani, România a înregistrat un sinistru record mondial: locul doi la emigrație, pe primul loc fiind sirienii care emigrează însă pentru a scăpa de urgia războiului. Românii emigrează pe timp de pace pentru a scăpa de urgia sărăciei și a corupției.

        Iar știrile înfiorătoare nu se mai termină: „Numărul celor care decid să plece din ţară crește în fiecare an cu 7%, întrucât scade speranța că România va scăpa de sărăcie și corupție”, „Conform statisticilor Eurostat, în anul 2016 s-au născut pentru prima dată în istorie (!) mai mulţi copii români în diasporă decât în România”, „Exodul românilor confirmat: din 2007 până în 2017 au plecat din ţară 3.400.000 de români”, „În 2017, anul protestelor masive anti-PSD și împotriva corupției, au emigrat 219.000 de români”, „Depopularea României crește accelerat, iar cei plecați nu se mai întorc”, „În comunităţile de români din străinătate sunt înregistrați peste 4.500.000 de emigranți, dar mulți sunt neînregistrați”, …deci urgia reală e de fapt mai mare decât cea oficială.

Am putea spune, parafrazându-l pe Cioran, că istoria de azi a României e un șir interminabil de catastrofe „în așteptarea catastrofei finale”.

Pierdem oare definitiv cea mai mare bogăție a noastră, resursa umană?

        În întreaga noastră istorie, nimeni nu ne-a făcut mai mult rău decât cei care au luat deciziile care au dus la această nimicire națională. Dacă ne gândim la istoria românilor, în ultimii zece ani am pierdut mai mulți români decât suma tuturor celor care au murit în timpul invaziilor popoarelor migratoare, în timpul războaielor cu imperiul otoman și cu celelalte imperii vecine, în timpul războaielor mondiale și-n timpul marii terori comuniste. Actuala devastare demografică a României e fără precedent (!) în întreaga istorie a omenirii: niciun popor nu a pierdut vreodată pe timp de pace 3.400.000 de oameni în doar 10 ani! Se răsucesc în mormânt făuritorii Marii Uniri văzându-i pe liderii României pe culmile lipsei de patriotism, asistând – indiferenți? – la pustiirea națională? Domnule procuror general al României, doamnă președinte a Înaltei Curți, deciziile care au dus la această pustiire reprezintă crime de înaltă trădare națională? Dacă da, aveți datoria de a-i judeca pe cei responsabili. Iar dvs, domnule Avocat al Poporului, aveți datoria de a apăra dreptul poporului nostru de a dăinui.
        Domnule Președinte al Academiei Române, vă propun să decideți elaborarea, sub egida Academiei, a unui studiu despre actuala catastrofă demografică, studiu care să includă propuneri de măsuri pentru a ne salva poporul și țara.
        Doamnelor și domnilor parlamentari și guvernanți, e obligația dvs să concepeți – sperăm că în consens cu experții Academiei Române –, și să adoptați în procedură de urgență un pachet de măsuri, de legi și de ordonanțe de urgență care să fie aplicate începând din acest an, astfel încât: (1) țara noastră atât de bogată să devină prosperă și să scape de flagelul corupției; (2) natalitatea să crească; (3) să nu mai fim obligați să emigrăm; (4) cei plecați să se întoarcă în număr cât mai mare.
        Preafericite Părinte Patriarh, Biserica Ortodoxă Română a avut o contribuție decisivă în tot ce a fost mai bun în istoria noastră. Aveți marele merit de a fi construit Catedrala Mântuirii Neamului, dar aveți datoria sfântă de a acționa pentru ca aceasta să nu fi fost înălțată pentru mântuirea unui popor pe cale de dispariție.

        Oficial, la 1 iunie 2018 populația rezidentă a țării noastre a fost de 18.748.206. Azi suntem probabil circa 18.650.000. Să calculăm cât va fi populația României peste 50 de ani în situațiile în care: (a) natalitatea va continua să scadă la fel, (b) rata mortalității se va menține, (c) emigrarea va continua în același ritm, adică 3.400.000 de români la fiecare 10 ani, cu o creștere anuală de 7%. Conform calculelor, peste 50 de ani numărul emigranților ar ajunge la 18.400.000. Dar, din cauza scăderii natalității, n-ar mai putea emigra atât de mulți...

*    *    *

        Ar putea oare liderii României de azi și de mâine să-și condamne la moarte poporul și țara? Tocmai acum, după ce am demonstrat lumii că suntem un popor înzestrat? După Marea noastră Unire, am dat lumii oameni de cultură de valoare universală precum Brâncuși, Enescu, Blaga, Eliade, Ionesco, Cioran, Victor Brauner, Marcel Iancu, Paul Celan, Fondane (Fundoianu), Arsenie Boca, Celibidache, Țuțea, Steinhardt, Noica, Nichita Stănescu, Elie Wiesel; …și oameni de știință de nivel mondial precum Vuia, Coandă, Babeş, Antipa, Racoviţă, Cantacuzino, Gh. Marinescu, Vasilescu-Karpen, Paulescu, Oberth, Stoilov, Hurmuzescu, Procopiu, Ştefania Mărăcineanu, Hulubei, Odobleja, Ana Aslan. Tinerii români uimesc lumea prin geniul lor științific, precum cei care crează la NASA roboți autonomi trimiși să exploreze planeta Marte. România e lider în tehnologia informaţiei (IT), iar româna e a doua limbă vorbită în birourile Microsoft din întreaga lume. În SUA, în Imperiul IT din Silicon Valley, a doua limbă vorbită, după engleză, e tot limba română.

        Datorită limbii lor, românii au dăinuit și s-au unit. Ne întrebăm ce soartă ar avea limba română dacă ar dispărea poporul român și România? Împrăștiați pe toate continentele, românii ar mai vorbi între ei românește cât timp ar exista familii și comunități de români. În cele din urmă însă, ar putea fi complet asimilați de popoarele-gazdă, ceea ce ar duce la dispariția limbii române ca limbă vorbită.
        Am putea fi oare, prin tăcerea și prin inacțiunea noastră, spectatori indiferenți, complici sau coautori ai Cataclismului Demografic de azi care, peste circa 45 de ani, s-ar putea transforma într-o Apocalipsă Națională? Iar dacă ne-am amâna Apocalispa cu 200 sau cu 500 de ani, ne-am putea cufunda liniștiți în „somnul cel de moarte”?
        Așadar, singura salvare e trezirea noastră, a tuturor românilor din țară și de peste hotare: trebuie să impunem organizarea unui Referendum național pentru aplicarea, începând din acest an, a celui mai urgent proiect de țară – Prevenirea Dispariției României și a Poporului Român –, prin demararea proiectelor conexe: România prosperă, România cu natalitate sporită, România fără corupție, România fără emigranți, Întoarcerea românilor acasă.

În numele celor care vor să înlăture pericolul dispariției noastre ca popor și ca țară,

De ce au cerut Bulgaria și Ungaria unirea cu România

În această vară s-au împlinit 131 de ani de când Principatul Bulgariei a cerut unirea cu Regatul României. De asemenea, anul acesta se împlinesc 99 de ani de când Ungaria a cerut şi ea să fie condusă de Casa Regală a României. Dacă aceste lucruri s-ar fi întâmplat, România ar fi avut acum un teritoriu aproape la fel de mare ca şi cel stăpânit cândva de Burebista.
În 1877 România a pornit, alături de Rusia, un război împotriva Imperiului Otoman. Luptele s-au dus pe actualul teritoriu al Bulgariei. Înfrângerea Turciei otomane a avut drept rezultat Independenţa României şi apariţia pe harta lumii a Principatului Autonom al Bulgariei. S-a vorbit foarte puţin despre faptul că, după câţiva ani, bulgarii au venit cu o propunere ieşită din comun: în iunie 1886 ei au cerut oficial Regelui Carol I constituirea unei Confederaţii Româno-Bulgare şi crearea unei armate comune.
Între 1886-1887 a fost pregătită în detaliu Unirea României şi Bulgariei sub sceptrul lui Carol I, unire susţinută puternic de Germania. Acest proiect urmărea, printre altele, eliminarea influenţei ruseşti din Balcani. Tocmai de aceea Rusia a ameninţat imediat România şi Bulgaria cu ocupaţia militară, dacă nu renunţă la ideea Confederaţiei. Pentru a evita un război cu Imperiul Ţarist, cel două state  au abandonat proiectul, în 15 iunie 1887.

Grofii maghiari i-au propus lui Ferdinand Isă fie rege şi la Bucureşti şi la Budapesta

În 1916 România a intrat în unul din cele mai sângeroase conflagraţii ale omenirii, primul război mondial, ca aliată a Franţei, Angliei, Statelor Unite şi Rusiei împotriva Puterilor Centrale, adică
Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia. Obiectivele Regatului României erau unirea cu Ardealul. În august 1916 armata română a trecut munţii şi a învins în câteva lupte trupele austro-ungare. Atunci a trebuit să intervină Germania pentru a schimba raportul de forţe în Transilvania. Concomitent, trupe germano-bulgaro-turce au atacat Regatul României dinspre sud. În aceste condiţii,  a fost respins atacul românilor asupra Ardealului, iar trupele Puterilor Centrale au înaintat şi au ocupat Bucureştiul. Armata română şi topate oficialităţile statului s-au retras în Moldova, Iaşiul devenind capitala Regatului.  În 1917, aliatul principal al românilor, Rusia ţaristă, a renunţat la luptă din cauza războiului civil declanşat de bolşevici pe tot teritoriul rusesc. În urma acestui război civil s-a născut Uniunea Sovietică.
Deşi situaţia era disperată pentru români, campaniile germane din 1917 nu au putu sparge frontul din Moldova, în celebrele bătălii de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, iar în mai 1918 germanii propun o pace, prin care se promite României unirea cu Basarabia, în schimbul demobilizării armatei. A urmat un respiro de câteva luni, după care, în octombrie 1918, România a reluat de una singură atacul asupra coaliţiei germano-austriaco-ungaro-bulgare, pe fondul victoriilor repurtate de francezi pe frontul de vest împotriva Germaniei şi au reuşit să ia sub control întregul spaţiu dintre Nistru şi Tisa (Vorba lui Mihai Eminescu).
Controlul românesc a durat patru luni
Între timp, comuniştii puseseră stăpânire pe Rusia. Mai mult, oamenii lui Lenin au reuşit să instaleze un guvern bolşevic şi la Budapesta, condus de Bela Kun. În primăvara anului 1919 comuniştii unguri au strâns o armată şi au încercat să contraatace în Ardeal, în timp ce o armată comunistă din Ucraina a trecut Nistrul şi a încercat să invadeze Basarabia. Românii au respins atacurile şi, pentru a fi sigură de linişte dinspre Vest, în iunie 1919 au trecut Tisa şi au ocupat Ungaria.  În 4 august trupele româneşti au ocupat Budapesta, fără luptă. După cum se vede din fotografiile de epocă, ostaşii români, foarte relaxaţi, erau mereu înconjuraţi de o populaţie mai mult curioasă decât speriată în Budapesta.
Trupele noastre s-au retras după patru luni, conform înţelegerilor internaţionale, după ce au fost sigure că marile puteri ale lumii recunosc drepturile României asupra Ardealului, Basarabiei şi Bucovinei.
În acest context, în1919 Ungaria se afla în ipostaza unui stat învins în primul război mondial, izolat din punct de vedere politic, cu economia ruinată şi cu teritoriul redus la o treime din cât avea înainte de război.
Elita politică maghiară, în special reprezentanţii ei de dreapta şi extremă dreaptă, a încercat în acel moment o apropiere între Ungaria şi România. Astfel, timp de 7 ani, între 1919 şi 1926, ungurii au cerut cu insistenţă unirea dinastică a celor două ţări sub un singur rege aparţinând Casei Regale a României, fie Ferdinand I, fie Carol al II-lea. Adică tot o manorhie dualistă, cum fusese Austro-Ungaria, în care locul Austriei să fie luat de România. Cei mai înfocaţi suţinători ai acestei idei au fost conţii Bethlen, Banffy, Teleki şi amiralul ultranaţionalist Miklos Horthy.
S-a mers până acolo încât contele Miklos Banffy, fost ministru de externe al Ungariei, a renunţat la cetăţenia maghiară în favoarea celei române şi a negociat timp de două săptămâni împreună cu Regele Ferdinand, la Sinaia, detaliile acestei uniri. Ferdinand era încântat de idee, dar opoziţia liberalilor lui Ion I. C. Brătianu, care se temeau că maghiarii vor primi rol preponderent în noul stat, a dus la eşuarea tratativelor.
(Detalii în volumele ”Istoria politică a României sub domnia lui Carol I”, de Titu Maiorescu, şi ”România şi Tripla Alianţă”, de Şerban Rădulescu Zoner şi G. Cazan)


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu