“RIDICAȚI BOIERI…”
La sfârșitul
Utreniei Învierii, atunci când reintră în Biserică, Arhiereul, sau la caz
Preotul, lovește cu Crucea în ușa închisă și rostește întrebare și primește
răspuns:
“Ridicați, boieri,
porțile voastre și va ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul
slavei/ Cine este acesta Împăratul Slavei?/ Domnul Cel tare și puternic, Domnul
Cel tare în război./ Ridicați, boieri, porțile voastre și va ridicați porțile
cele veșnice și va intra Împăratul slavei./ Cine este acesta Împăratul Slavei? Domnul
puterilor, Acesta este Împăratul slavei.” (Psalmul 23;7-10)
Ne întrebăm
cine sunt “boierii” cărora le vorbește aici Cuvântul lui Dumnezeu?
Este puterea
înțelegătoare a omului,”mintea”, cea care stăpânește sufletul și trupul omului,
cea care ține sub control voința și libera voie a omului. Puterea cugetătoare, ”mintea”
, stăpânește mica lume, micul univers care este fiecare om.
Această
putere cugetătoare nu va fi luminată și nu își va putea împlini rostul decât dacă
va fi stăpânită de Adevăr și Adevărul este Iisus Hristos.
“Porțile”
care împiedică intrarea lui Iisus în ființa noastră se cer ridicate. Care sunt
aceste “porți”? Aceste “porți” sunt păcatele noastre, cele de voie și cele fără
de voie, cu gandulul, cuvântul sau fapta. Aceste păcate ne despart de Împăratul
slavei și aceste “porți” împiedică intrarea Lui în inimile noastre. Aceste
“porti” sunt veșnice, căci păcatul lam moștenit în fire de la proto-părinții
nostri și l-am înmulțit fiecare la nesfârșit, făcându-l ‘veșnic”. Dar aceste
“porți” nu se cer a fi doar deschise, așa cum este rânduiala porților, se cere
ca ele să fie “ridicate”, distruse cu totul, nimicite.
“Pocăința
pentru păcate”, a zis un mare Părinte, “stă în a-și pricepe omul păcatul sau, a
se căi de el și a nu-l mai savârsi”. Doar în sufletul care va lepăda păcatul cu
hotarâre, care se va curați în chip mulțumitor prin pocăință, doar în acela ”
va intra Împăratul slavei”.
Sfântul Duh,
poruncind să fie ridicate porțile, poruncește și porților,adică păcatelor, să
se ridice: “ridicați-va, porți veșnice”. Asta înseamna că pentru părăsirea
păcatului și a vieții păcătoase este neapărată nevoie de propria voie și strădanie
a omului; însa, iertarea păcatelor, eliberarea de silnicia deprinderilor păcătoase,
curățirea de însusirile păcătoase, ce s-au înstăpânit firii căzute, se
savârseste prin lucrarea Atotsfântului și Atotputernicului Duh al lui Dumnezeu.
Iar, după aceea, așezarea fundamentala a naturii omenești, care este căutarea
asemănării cu Dumnezeu, se va putea dezvălui plenar. Iar în această privința
este bine sa ne aducem aminte de un lucru esențial.
Setea de a
fi nu doar chip , dar și asemănare, înseamnă a înțelege că a fi ca Dumnezeu
înseamnã a ierta pãcatele.
Toatã
puterea lui Dumnezeu poate fi rezumatã la această,puterea de a ierta păcatele.Aici
trebuie să înțelegem bine că prin păcatele iertate se înțeleg acelea pentru
care este pocainta și voință de a nu le mai săvârși; păcatul trebuie aruncat și
păcătosul trebuie mântuit.
Creştinismul
este nevoia esențială de a ierta pãcatele altora. Aceastã nevoie este atât de
stringentă, încât ne caracterizeazã ontologic, existențial. Oamenii stăpâniți
de patimi, nu o realizeazã. Însã sfinţii, înaintând pe calea desãvârşirii, care
nu este altceva decât restaurarea adevãratei noastre naturi, revenirea la
starea “în care ne-a vrut Dumnezeu”, știu bine acest lucru și mai știu că
îndreptarea, fie și a unui singur păcătos, iertarea lui, este suficientă pentru
a reașeza starea căzută a celui care ajută acest lucru, înapoi la “starea
dintâi”. Poate niciunde nu este nevoie mai mare de a înțelege și de a acționa
în lumina celor spuse mai sus, decât în relația cu tineretul României.
A devenit un
obicei și o patimă să vorbești despre tineretul României în mod critic, în a ne
grăbi cu tot soiul de acuze, cu repeziciune aflăm acestui tineret tot soiul de
defecte. În anume măsură această atitudine vine din partea celor mai vârstnici
care, pur și simplu, îi invidiază pe cei tineri. Pentru că sunt frumoși, sunt
sănătoși, pot iubi la toate modurile. De fapt acest tineret nici nu are
“păcate” esențiale, cel mai adesea transgresiunile sunt excese de comportament,
compensații juvenile, frondă și eventual obrăznicie prostească. Aici este de
reținut o “particularitate”.
Cei mai critici
către tineret sunt bărbații bătrâni. Pe lângă invidia de care pomeneam, aceștia
sunt stăpâniți și de un soi de trufie prostească, ”meritele” lor nu sunt luate
în seamă, nu sunt elogiate ba, după ei culmea culmelor, nici nu sunt amintite! În
plus, ca să fiu de tot deschis, adesea aceste “critici” sunt reflexe nostalgice
ale regresului hormonal iremediabil.
În contast
sunt femeile care, cel mai adesea, îi acceptă pe tineri așa cum sunt. Îi acceptă
deoarece iubesc “tineretul”, în care văd pe proprii copii. In aceasta acceptare
neconditionata a celor tineri putem vedea trasatura feminina cea mai caracteristica,
mai eroica si mai emotionanta: capacitatea de a da viata si vointa de a o
apara. Deci aceste femei dovedesc din nou că dragostea biruiește totul și
împlinește totul! Iar acest tineret al României merită acesta dragoste. În
această privința să fim deplin lămuriți “precum și noi iertăm greșiților noștri”
este imperativ în relația cu cei tineri. Iar aici se mai adaugă ceva.
Tineretul de
azi este supus unor încercări pe care, poate, nici o generație nu le-a mai avut
de înfruntat. Acest tineret nu poate învăța aproape nimic din experiența generației
anterioare căci, împrejurările în care trăiește sunt cu totul diferite. Acest
tineret nu a pututu moșteni, în bunuri materiale, aproape nimic de la generația
anterioară, căci acea generație fusese secătuită de comunism. Acest tineret
este expus unor atacuri satanice de o violență și eficacitate fără precedent, atacuri
planetare. Acest tineret stă singur, în linia întâia, a unei bătălii gigantice
pentru sufletul omenesc. Iar în aceste împrejurări ultimul lucru de care ar mai
avea lipsa tinerii României ar fi să fie “judecați” de cei bătrâni. Ar fi și
fără folos și ar fi și din cale afară de nedrept. Ce are nevoie tineretul
României este dragostea necondiționată a celor mai vârstnici.
Poate nimic
nu este mai emoționant și mai ziditor decât imaginea unor bunici care își țin
de mână nepoții.Și acești tineri nu vor uita asta!
Să îi
învățăm,cu dragoste și răbdare,pe prunci să își facă semnul Crucii și sa
iubească Ortodoxia!Și acești tineri nu vor uita asta!
Să îi
învățăm pe nepoți să cânte Colinde,să țină tradiții și sa se bucure de ele și
în ele! Și acești tineri nu vor uita asta!
Să îi
povatuim pe cei tineri,cu dragoste și răbdare,că Pamanul Românesc nu are egal în
lume! Și acești tineri nu vor uita asta!
Să îi iubim
pe acești tineri, în vreme și în afară de vreme! Și acești tineri nu vor uita
asta!
Iar la
capătul acestei iubiri vom auzi din nou:” Ridicați,boieri,porțile voastre și vă
ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei/”; Împăratul slavei,
Iisus Mântuitorul, Iisus în veci Biruitorul, același: ieri, azi, întotdeauna!
Alexandru Nemoianu
Istoric
USA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu