Cui ne mai închinăm azi?
Teodor Palade 29 Septembrie 2019
Am învățat
bine, în decursul istoriei noastre zbuciumate, să ne închinăm. Să ne închinăm
în sus, spre Cel Atotputernic, dar mai ales să ne prosternăm spre diferite
zări, spre locurile unde bănuiam a se afla sursa fericirii noastre pământene.
Începând cu demnii urmași ai lui Decebal și până în zilele noastre ne-am
închinat preaplecați Romei, Istambului, Vienei, Parisului, Berlinului și
Moscovei. Acum, încotro ne mai ploconim? Cu cât înaintăm în democrația asta
plină de excrescențe nedemocratice cu atât mai mult ar trebui să ne întrebăm
cine conduce cu adevărat România. De ce excrescenţe[1]? Pentru că, în
societatea pseudodemocratică românească, există nenumărate protuberanțe
tumorale. Iată câteva: prezența mai mult reală decât ipotetică a statului
paralel; încălcările repetate ale Constituției la cel mai înalt nivel din stat;
aplicarea cu entuziasm a justiției preferențiale care condamnă fără nicio
legătură cu vinovăția reală a condamnatului; efervescența evidentă a abuzurilor
structurilor de forță, influența crescândă a serviciilor secrete în actul
alegerii ori numirii demnitarilor; Și multe, multe altele asemenea.
Un secret teribil
Intervențiile,
mai mult sau mai puțin vizibile pentru cetățeanul preocupat în principal de
traiul de la o zi la alta, din partea celor care se consideră (pe drept sau pe
nedrept) tutorii acestei țări, a unei țări care dovedește că nu este în stare
să-și găsească singură cărarea întortocheată pe care să pășească spre un viitor
sigur, ne apasă pe fiecare dintre noi precum palma pe creștet a unor
supraveghetori prea drastici. Țin minte că, acum câțiva ani, într-o discuție
colocvială, l-am întrebat cu inocență pe un fost prim-ministru: „Fiindcă ai
avut șansa sau neșansa de a fi fost acolo sus, acum, după ce ai plecat din
fotoliu, îmi poți spune de unde se conduce țara? În mâine cui sunt, cu
adevărat, hățurile cailor acestei căruțe care se numește, încă, România?”. El
m-a privit surprins și a tăcut îndelung. Într-un târziu, apropiindu-se de
urechea mea a șoptit: „De-ar fi să am eu o asemenea curiozitate, nici mie n-aș
îndrăzni a-mi răspunde”. Cât de teribil pare a fi acest secret!
„Ferește-mă, Doamne, de prieteni!”
Dar, hai să
facem câteva presupuneri! Poate dezlegăm singuri misterul. În primul rând să ne
gândim la prieteni. De ce la prieteni?
Experiența mea de viață îmi arată că, în decursul vremii, cei care s-au
dorit prietenii noștri nu au făcut-o niciodată dezinteresat, din dragoste
frățească. Toți, fără excepție, au dorit să ne călărească, să ne stăpânească,
să se înfrupte fără corectă plată din ceea ce noi aveam iar ei duceau lipsă, să
impună legi favorabile pofetelor lor, să transforme conducătorii noștri în
marionete, să ne folosescă tineretul drept carne de tun pentru servirea peste
mări a intereselor proprii.
Avem prieteni pe continent…
Unora dintre
noi ne este încă proaspătă în minte clipa în care, chemat la Bruxelles,
prim-ministrului Ponta i s-a impus o „foaie de parcurs” în zece puncte de către
Jose Manuel Barroso, ex-președintele Comisiei Europene. Comisia Europeană fiind,
și atunci ca și acum, o instituție „ultrademocratică” (subl. r.) a celei mai
democratice construcții politico-economice europene contemporane. Structură în
care noi, românii, am fost admiși cam în scârbă după 10 ani de recomandări,
negocieri, etape intermediare interminabile, nenumărate rapoarte de țară care
ne puricau „progresele obținute pe calea democrației”, sperieturi peste
sperieturi cu propuneri de stopare a negocierilor și condiționări economice și
politice fără de număr precum bancnotele azvârlite la picioarele maneliștilor.
Ca să luăm
un singur exemplu, în Raportul de țară din 2003, întocmit de baroneasa Emma
Nicolson, parlamentară europeană în grupul popularilor creștin-democrați, se
menționa: „Finalizarea negocierilor de aderare la sfârșitul lui 2004 și
integrarea în 2007 sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme
structurale endemice: eradicarea corupției și punerea în aplicare a reformei”
Care reformă? Aceea impusă de U.E!
Toată, dar toată, doar în interesesul Românie, pentru a fi ajutați să
prosperăm pe post de colonie! Cum așa? Ne lămurește, prin câteva întrebări,
eminentul economist Ilie Șerbănescu: „Cum dracu se face că tot aceia care nu
sunt deloc deranjați de lichidarea economiei naționale se arată atât de vexați
de aprecierile privind transformarea României într-o colonie în sistemul
centru-periferie pe care îl reprezintă U.E?! Păi, din două, una: ori nu este
rău să nu ai economie națională, dar atunci trebuie să accepți că, făcând parte
dintr-un sistem centru-periferie, devii inevitabil o colonie, ori respingi
ideea în sine că ai putea fi o colonie pentru că nu ar fi atât de onorant
într-un sistem atât de « political correctness » precum cel occidental, dar
atunci cum poți accepta și chiar aplauda absența unei economii naționale?! Sau
delirul este atât de mare încât să pretinzi că România continuă să fie o țară
suverană, că decizia se mai află la București, cu toate că românii au pierdut
proprietatea asupra țării lor, iar capitalul românesc, de stat sau privat, nu
mai deține controlul asupra resurselor și pârghiilor economice?!”[1]
Ne mai
amintim, stârniți și acum de un inutil și steril simțământ de revoltă,
intervențiile de vătaf ale bădăranului Frans Timmermans, Vice-Președinte al
aceleeași Comisiii Europene. Timmermans era un tip care venea periodic în
România ca pe moșia neamului său și impunea conduita autorităților, decizii ale
guvernului, sentințe ale justiției, chiar și
modul în care ar trebui să funcționeze Parlamentul. În februarie 2019,
supărat că premierul nu i-a cerut lui voie înainte de ca Guvernul României să
emită unele Ordonanțe de Urgență, numitul Timmerman îi scria enervat
prim-ministrului Voirica Dăncilă: „Dragă Doamnă Prim-Ministru, vă scriu pentru
a vă cere clarificări cu privire la cele două Ordonanțe de urgență […]
Ordonanțele amintite par să contrazică în mod direct raportul MCV atât în
esența acestuia, cât și în ceea ce privește lipsa de consultare și adoptarea
lor pe neașteptate […] Cel mai bun punct de început rămâne abordarea stabilită
de Comisie în noiembrie, apelul de oprire a schimbărilor şi un nou început pe
baza consultărilor adecvate şi a expertizei din străinătate. Dimpotrivă,
actuala situaţie generează noi îngrijorări […] Acum devine cu adevărat urgent
că România să reia procesul de reforme. Aceasta înseamnă un parcurs înainte, nu
înapoi, şi abţinerea de la orice măsuri care ar inversa progresele obţinute
de-a lungul anilor”. Citind cele de mai
sus, putem afirma, fără să ne facem cruce cu limba în cerul gurii, că România
este condusă de la București?
Avem prieteni peste ocean…
Mai avem,
slavă Domnului, prieteni. Partenerii noștri strategici de peste ocean par la
fel de interesați de a îndrepta mersul României în direcțiile dorite de ei.
Numai naivii cronici mai cred că, mare putere mondială, cu înterese la scară
globală, S.U.A. n-ar fi interesată de o țară uitată de Dumnezeu undeva la
marginea Europei. Anii din urmă au demonstrat cu prisosință că România este de
interes pentru America. Plasarea aici a uneia dintre principalele baze militare
din Europa estică, interferența plenară în procesul de prospectare și
exploatare a resurselor României, utilizarea accentuată a militarilor români pe
teatre de acțiuni din diferite colțuri ale lumii, presiunile exercitate pentru a ne înzestra
armata, la prețuri exorbitante, cu tehnica scoasă din uz în complexul militar
al S.U.A., prezența periodică la București a oficialilor de peste ocean,
invitarea (uneori sub forma chemării la ordin) a înalților demnitari români la
Washington, demonstrează pe deplin că poziția geostrategică a României și
resursele sale interesează acut administrația americană.
Ca semne ale
„interesului prietenesc” american, vedem, în împrejurările cele mai diverse,
atitudinea complet nefirească pentru un ambasador, de-a dreptul condamnabilă,
adoptată de reprezentantul administrației S.U.A. acreditat la București. Știm
că, înaintea oricărei sesiuni de alegeri, candidații cel mai bine plasați
aleargă la Washington spre a-l asigura pe marele prieten de dragostea
românească neostoită și pentru a-i primi binecuvântarea. Între noi fiind vorba,
este un demers deloc ieftin plătit din banii noștri… Aflăm, de cele mai multe
ori cu indignare, despre amestecul trimișilor Washingtonului în chestiuni de
strictă competență românească privitoare la numirea unor demnitari sau a unor
persoane în funcții administrative. Fără a mai dezgropa susținerea Codruței
Koveși de către structura C.I.A. din România, fără a mai aminti atitudinea de
stăpân în fața supușilor a rubicondei doamne subsecretar de stat Victoria Nuland,
ne vom limita în a aminti atitudinea ceva mai recentă a reprezentanților
Unchiului Sam la anunțul posibilei remanieri a ministrului justiției Ana
Birchall.
Când s-a
răspândit vestea că Birchall, numită ministru cu sprijin substanțial american,
poate fi trecută pe linie moartă, omologul său de peste ocean William Barr, în
face o invitație urgentă în S.U.A. și încruntat declară presei: „Departamentul
de Justiţie al S.U.A. a lucrat îndeaproape cu Ana Birchall şi o vede ca pe un
partener vital şi de încredere în lupta împotriva corupţiei. Prezenţa sa în
fruntea Ministerului Justiţiei a venit într-o perioadă vitală pentru România,
în care controversele au ridicat întrebări legate de angajamentul României faţă
de valorile statului de drept şi au redus încrederea publică şi a generat
îngrijorări crescânde în rândul comunităţii internaţionale. Sub conducerea lui
Birchall, România poate să devină din nou exemplu în regiune pentru progresele
luptei anti-corupţie”. Inclusiv ambasadorul S.U.A. la U.E., Gordon Soundland,
aflat „întâmplător” la București imediat după ce postura de ministru a dnei.
Birchall era amenințată, vorbește despre o „foaie de parcurs” pentru Birchall
și exprimă „preocuparea” S.U.A. privitor la intenția de a fi schimbată
ministresa din funcție, subliind că prin acest gest este amenințată existența
statului de drept în România: „S.U.A. sunt foarte preocupate de statul de drept
şi nu doar din motivele evidente, anume că nu poţi avea o societate civilă fără
statul de drept. Este foarte greu să creezi un climat de investiţii propice în
orice ţară unde cei care vor să îşi rişte
capitalul nu ştiu care sunt regulile sau care, mai rău, se confruntă cu
faptul că regulile de azi se schimbă mâine, după ce ţi-ai riscat capitalul.
Statul de drept este esenţial, iar un exemplu al preocupării noastre este
faptul că procurorul general a invitat ministrul dumneavoastră al Justiţiei,
acesta fiind unul din motivele vizitei mele: să vorbim despre invitaţia de a
veni în Statele Unite ale Americii şi de a continua să lucreze cu el şi cu
echipa sa, pe baza unei foi de parcurs”.
Deci, ministrul justiției român ar trebui să lucreze (pentru statul
român) colaborând cu procurorul general al SUA, pe baza unei „foi de parcurs”
elaborată la Washington… Brrr!
A protestat
cineva? S-a ofuscat vreun oficial? S-a simțit atacată în prerogativele sale
doamna prim-ministru care, supusă protocolului, urmează ea însăși să viziteze
la sfârșit de septembrie SUA pentru a primi instrucțiuni? A elaborat
administrația prezidențială (având în vedere că, urmând același protocol,
președintele abia se întorsese de la o întâlnire „prietenească” la Washington
cu președintele american) vreo declarație prin care să sublinieze că suntem un
stat suveran și nu admitem asemenea ingerințe în treburile noastre interne?
Sanchi!
Prin urmare…
Prin urmare,
să continuăm a ne închina! De data asta spre îndepărtatul Capitoliu de la
Washington, D.C., spre mai apropiata clădire comparată cu Turnul Babel de la
Bruxelles și înspre sediile U.E. din burgurile europene cunoscute nouă ca
Strasbourg și Luxemburg. Și, respectând obiceiul liturgic al doamnei
prim-ministru, să nu uităm momentele de reculegere, plecăciunile și rugăciunile
în fața moaștelor autohtone păstrate cu sfințenie în nenumăratele noastre
lăcașe de cult.
Aranjament
grafic - I.M.
-----------------------------------------
[1] Protuberanțe cu aspect tumoral pe
suprafața unui organ (conf.dex online)
[2] Ilie Șerbănescu, Colonialismul
actual şi Colonia sa, România, Bucureşti,
editura Mica Valahie, 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu