Valeriu Lupu - Diaspora românească; între comunitățile istorice și românii de pretutindeni

Diaspora românească;

între comunitățile istorice și românii de pretutindeni

(în memoeria tatălui meu, Lupu Vasile (1925-2017), care a cunoscut amărăciunea

exilului și binefacerile diasporei)

                                                                      ”România este o  țară  înconjurată de români”

                                                                                                          Nicolae Iorga

Afirmație dureros de adevărată, pe care marele istoric o făcea înaintea primului război mondial și care la vremea aceea corespundea la fel de dureros realităților timpului. Afirmație cântată cu sensibilitate afectivă de geniul nostru național, Mihai Eminescu, în nemuritoarea lui ”Doină”; De la Nistru pân’la Tisa (…), Din Boian la Vatra Dornei (…), Din Hotin până la Mare (...), Din Sătmar până’n Săcele (…), De la Turnu’n Dorohoi (…) care, cu acuratețea cunoscătorului întru ale istoriei neamului, desemnează spațiul românismului.

Această ”insulă latină într-o mare slavă”, cum a numit-o același Nicolae Iorga pe baza argumentelor care veneau încă din vremea cronicarilor (Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir), fundamentată de Școala Ardeleană și urmașii ei, este la fel de adevărată și astăzi. Pentru că  Marea Reîntregire de la 1918, ca urmare a imenselor jertfe pe care poporul român le-a dat pe câmpurile de bătălie ale primei conflagrații mondiale, avea să dureze doar 22 de ani, după care aveau să vină odiosul tratat Ribentrop-Molotov și Diktatul de la Viena, prin care România pierdea a cincea parte din teritoriul național; Basarabia, Transilvania de Nord, Bucovina de Nord și ținutul Herței, Odessa și sudul Basarabiei și sudul Dobrogei.

Nu trebuie niciodată uitat faptul că istoria nu a fost deloc blândă cu  poporul nostru. Vicisitudinile vremurilor, valurile migratoare, disputele celor trei mari imperii (Țarist, Habsburgic și Otoman) în câlcâiul cărora România stătea ca un spin, nu rareori ne-au adus în postură de victimă, folosindu-ne teritoriile ca monedă de schimb, fără nici un drept, decât doar în virtutea dreptului celui mai tare, călcându-ne plaiurile și jefuindu-ne bunurile. Se adăugau acestora dușmăniile și atitudinile hrăpărețe ale vecinilor, indiferent că erau maghiari, polonezi, ucrainieni, ruși, sârbi, bulgari, cazaci sau tătari.

                   Comunitățile istorice - enclave ale românismului

Dincolo de faptul că cele trei provincii românești delimitau din totdeauna nucleul dur al românismului prin limbă, credință, cultură și tradiție, și ținuturile din jurul lor aparțineau etnic aceluiași spațiu, pentru că erau populate de același neam. Nu este de mirare, și documentele istorice o atestă, că acest spațiu se întindea din Transcarpatia (pe vremuri ne învecinam cu polonii) până în munții Pindului din Balcani, din câmpia Panoniei până în ținuturile transnistrene până spre Bug. Așa se face că în zonele vulnerabile și expuse mereu disputelor teritoreale, au rămas enclave cu populație autohtonă care au format colectivități mai mari sau mai mici, de cele mai multe ori supuse unui crâncen proces de deznaționalizare și asimilare, zone care vremelnic sunt înafara țării, deși locuitorii lor nu s-au băjenit niciodată din motive economice, religioase sau politice.

Această etnie a rămas cu rădăcinile înfipte adânc în baștina natală cultivându-și tradiția lingvistică, religioasă și culturală, delimitându-se astfel în comunități istorice care nu pot fi asimilate cu diaspora, lipsindu-i criteriul împrăștierii forțate dincolo de țara de origine, așa cum este definită diaspora clasică. Moldova dintre Prut și Nistru, ca și Transnistria, deși constituie astăzi un al doilea stat românesc ce însumează peste 4 milioane de etnici români, a rămas acolo unde le-a hărăzit destinul, prin urmare, rămâne totuși la statutul de comunitate istorică.

De asemenea, comunitatea românească din Bucovina de Nord cu peste 400.000 de etnici români, Maramureșul Istoric cu peste 100.000, sudul Basarabiei cu peste 60.000 de etnici români, Banatul Sârbesc (Voivodina) și Valea Timocului cu peste 80.000 de români, Cadrilaterul din sudul Dobrogei cu cele două județe (Caliakra și Durostor) cu mai puțin de 1.000 de etnici români (?), ca și cei de pe malul drept al Dunării de-a lungul graniței cu Bulgaria, îndeosebi în orașele Vidin și Ruse, cu peste 60.000 de suflete, cele din Ungaria cu peste 20,000, comunitățile din Macedonia, Albania și Grecia a căror număr variază ca cifră, se constituie în minorități naționale pe teritoriul statelor  în care se află, Practic nu există stat balcanic fără minoritate românească, numai că majoritatea acestor state nu o recunosc, mai mult, Grecia consideră vlahii ca fiind greci romanizați sau latinizați, așa cum și Bulgaria consideră că vlahii din Valea Timocului sunt slavi romanizați.

Lipsa criteriului dislocării forțate și motivației împrăștierii scot aceste populații din rândul diasporei. Ele nu au fost expulzate prin forță, nu sunt rezultatul unei deplasări grupate în căutarea unui liman existențial, cum s-a întâmplat cu populația evreiască alungată de Nabucudonosor al II-lea, regele Babilonului, care pur și simplu a dărâmat cetatea Ierusalimului și a pustiit tărâmul Palestinei, patria evreilor. Pe aceleași criterii se înscrie și diaspora armeană, grecească și chineză, având o cauză similară.

Pentru etnicii români din jurul granițelor țării, vicisitudinile vremurilor au făcut ca ei să fie când înafara granițelor țării, când în interiorul lor, comunitățile rămânând în același loc, fie ca enclave etnice, fie ca structuri statale (Republica Moldova) sau provinciale; Transinistria, regiunea Cernăuți sau Voivodina). Fiind cetățenii altui stat decât cel românesc, abordarea acestor comunități este destul de dificilă și se poate face doar în cadrul relațiilor interstatale, chiar și atunci când parte dintre aceștia au cetățenie dublă. A le considera ca făcând parte din diaspora, sau a le plasa în categoria românilor de pretutindeni este o mare greșeală de abordare,

În primul rând, pentru faptul că au o individualitate etnică, lingvistică, religioasă și culturală bine definită, au un parcurs istoric care le conferă legitimitatea apartenenței la poporul român, așa încât afirmarea apartenenței și raporturile cu România ca țară de origine, trebuie să fie rezultatul conștientizării în spirit democratic a realității istorice din care fac parte.

Din nefericire România nu a înțeles că aceste comunități nu sunt și nu pot fi mase de manevră politică sau electorală, decât în măsura în care acestea acceptă. Plantarea de filiale ale partidelor politice românești în interiorul acestor comunități de pildă, nu înseamnă altceva decât condiționarea politică a unor programe destinate comunităților dinafara granițelor țării și, ceea ce este mai grav și contraproductiv, exportul vrajbei și circului politic dâmbovițean.

Ceea ce poate face România, nu este doar recunoașterea oficială a comunităților cu asumarea identității lor etnice (și nu doar culturală), ci și acordarea de ajutor material pentru promovarea apartenenței etnice ca limbă (școală cu predare în limba maternă) credință prin construcția de biserici, promovarea tradițiilor și conservarea specificului etnic, acordarea cetățeniei la cerere și nu înregimentări politice, sau tratament discriminatoriu în raport cu populația autohtonă.

Prin urmare, comunitățile istorice situate în jurul României ar trebui să se bucure de un tratament special din partea  statului român, între care facilități de integrare națională, dreptul la educație, sănătate și piața muncii în țara de origine, indiferent dacă au sau nu cetățenia română. Aceste facilități ar trebui să se adauge statutului de minoritate națională pe teritoriul statului în  care se află respectiva comunitate, în concordanță cu legislația internațională și cu raporturile interstatale pe tema minorității românești. Or, este o realitate a istoriei noastre că raporturile României cu țările vecine la acest capitol, de cele mai multe ori tensionate, continuă să rămână într-o situație pe care nici România nu a gestionat-o corespunzător și nici statele respective nu sunt dispuse la o colaborare onestă, începând cu recunoașterea minorității românești.

Un exemplu de gestionare neadecvată în raport cu marile comunități etnice  românești este cel al Moldovei dintre Prut și Nistru, unde Mișcarea Unionistă a fost înnăbușită în fașă în anul 1991, odată cu recunoașterea Republicii Moldova ca stat independent și suveran, prin fatidica hotărâre a regimului Iliescu, comunicată de însuși Ion Iliescu, risipind astfel o uriașă șansă a revenirii Moldovei la patria mamă. O greșală politică de neiertat, aparținând unui comunist internaționalist de factură bolșevică, într-un momemt când marea majoritate a moldovenilor de peste Prut doreau sincer reunirea. De altfel același personaj, vreme de trei mandate va reuși să distrugă visul unionist al românilor de pe cele două maluri ale Prutului.

O greșală istorică, aplaudată ca un merit deosebit într-o emisiune radiofonică de un alt personaj (Răzvan Teodorescu ”Apel Matinal” RAActualități, aug 2019), care ar trebui să se abțină când este vorba de istoria poporului român. Este o reeditare a sorții unioniștilor supraviețuitori ai perioadei interbelice când regimul comunist, care considera România interbelică ca stat imperialist, a reușit performanța de a-i extermina fizic, ca dovadă ale cui interese servea acel regim.

Situația se va repeta și la sfârșitul anilor 90, când un alt președinte (Emil Constantinescu) împreună cu ministrul său de externe (Adrian Severin), în fatidicele lor trilaterale vor abandona pur și simplu populația românească din vechile teritorii din nordul Bucovinei, ținutul Herței, Maramureșul istoric și sudul Basarabiei. Situația se va regăsi și în celelalte state, unele din ele (Bulgaria și Grecia) asumându-și minoritatea românească ca slavi, respectiv greci romanizați, banalizând subiectul din start și aruncându-l în derizoriu.

Pentru Republica Moldova însă,  ora astrală a trecut pentru a doua oară, iar singura șansă rămâne doar întegrarea în Uniunea Europeană. Or, acest proces de integrare este unul foarte greoi, din două motive; diversitatea etnică la care s-a ajuns (prin deportările masive de populație românească în epoca țaristă și sovietică desigur) care a atras după sine o diversitate de opinii și atitudini și, influiența rusă extrem de puternică, cel mai adesea prin populația rusofonă care a devenit semnificativă procentual și propaganda extrem de agresivă, susținută uneori și militar.

Republica Moldova, deși este un stat suveran, rămâne cea mai mare comunitate istorică  românească, întrucât autohtonii sunt băștinașii locului, nu au venit ca dislocați sau risipiți din alte zone. Ea însăși are o diasporă rezultată din deportările masive în cadrul procesului de deznaționalizare practicat de regimul țaristo-sovietic spre Siberia, Kazahstan și Turkmenistan. Este o diasporă pe care trebuie să ne o asumăm și noi, alături de Republica Moldova.

Însăși acțiunile și obiectivele pe care cele două state românești și le propun, sau trebuie să și le propună, exced posibilităților unui minister a cărui menire este gestionarea mai mult formală a românilor de pretutindeni care, nu rareori, numai români nu sunt. Or, această preocupare a statului român trebuie ridicată la rang de obiectiv de țară, care nu poate fi și nu trebuie să fie altul decât emanciparea și integrarea lor într-un stat unificat, așa cum a fost în perioada interbelică. În acest context preocuparea pentru diaspora moldoveană trebuie să fie un obiectiv și pentru România.

          Comunități istorice dincolo de cea a Republicii Moldova

A doua grupare de comunități istorice majore o reprezintă Bucovina de Nord, ținutul Herței, Maramureșul istoric, cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Ismail) și Hotinul din nordul Basarabiei încorporate noului stat Ucraina, stat de sorginte sovietică. În partea nordică etnia românească numără 409.608 din care 258,619 se consideră moldoveni și 150.989 se consideră etnici români.

Parte a Moldovei până în 1775, Bucovina a fost vândută Imperiului Habsburgic de către Imperiul Otoman ca teritoriu tampon pentru a tempera tendințele expansioniste ale Imperiului Țarist. Va reveni la Patria mamă în 1918 cu ocazia Marii Uniri, dar va fi pierdută din nou, exact după două decenii prin Tratatul Ribentrop-Molotov și probabil nu va mai reveni în structura originară decât după dezintegrarea Ucrainei, care a și început prin dezlipirea estului rusofon și Crimeei. A doua posibilitate ar fi, ca și în cazul Republicii Moldova,   aderarea la Uniunea Europeană a Ucrainei.

Încadrarea în diaspora a acestor comunități de băștinași ai locului din structura unui stat vecin de asemenea nu este potrivită, iar modul lor de abordare trebuie să fie asemănător celui din cazul Republicii Moldova.

Nu mai puțin ciudată rămâne problema Maramureșului istoric (partea nordică de dincolo de Tisa), teritoriu ajuns în componența Ucrainei căreia nu i-a aparținut niciodată, unde pe o suprafață de 6.873 km pătrați sunt cuprinse trei raioane; Hust, Rahău și Tecui, cu populație majoritar românească. Cu toate că nu sunt dovezi istorice certe că romanizarea dacilor acestor locuri ar fi avut loc, este de reținut faptul că de aici au descălecat Mușatinii în Moldova și aici s-a  descoperit cea mai mare cetate dacică de pe vremea lui Burebista, amplasată pe trei hectare, cu 70 de morminte în incintă, dovadă certă pentru prezența strămoșilor noștri pe aceste meleaguri, delimitând astfel și spațiul în care au trăit, spațiu ce ar trebui privit ca moștenire pentru generațiile de peste veacuri.

A treia comunitate istorică majoră este cea din Balcani care numără aproximativ 2.000.000 de etnici români concentrați în Voivodina (Banatul Sârbesc), Valea Timocului, Grecia, Albania, Bulgaria, Macedonia și Croația. Deși aceste populații au fost privite de-a lungul istoriei cu rezervă și chiar cu ostilitate de către statele pe teritoriul cărora se află (istoria consemnează chiar masacre), ele au avut o evoluție interesantă prin adaptarea la condițiile și regimurile locale, fără ași abandona trăsăturile etno culturale. Această trăsătură caracteristică a fost remarcată și  apreciată chiar de un raport al Comunmității Europene; ”aromânii sunt un popor european prin excelență pentru că deși răspândiți pe o arie largă ei nu au râvnit la un stat al lor și s-au dovedit loiali statului pe teritoriul căruia se află”. Se poate spune că ei sunt mai europeni decât mulți europeni. Practic nu există stat balcanic fără minoritate românească.

Deși această minoritate se grupează în comunități distincte, sau poate chiar din această pricină, recunoașterea lor ca minoritate națională este o problemă așa cum arătam mai sus. Sub denumirea de vlahi, aromâni, macedoromâni, meglenoromâni, istroromâni, ei populează sudul Dunării, Cadrilaterul, Valea Timocului, Voivodina, munții Pindului, Thesaliei și Olimpului până în munții Albaniei și se grupează în comunități mai mari sau mai mici în care își cultivă tradiția, obiceiurile, credința, limba, într-un cuvânt, propria cultură.

Existența lor, evocată încă din vechime, este o mărturie vie a spațiului românismului peste vremuri, care se întindea cândva la dimensiunea imperiului dacic al lui Burebista. Așa încât ei sunt autohtoni în oricare din statele balcanice s-ar afla.

În legătură cu originea lor și evoluția lor lingvistică și culturală, au existat și există mai multe teorii. Cea mai apropiată de adevăr pare să fie teoria lui Neagu Djuvara, care consideră că invazia bulgarilor din secolul al VII-lea a separat populația românească, existentă în zona geografică a Dunării, în populație nord-dunăreană și populația sud dunăreană. Aceste populații au avut o  evoluție cultural-istorică diferită; în nord grupându-se în entitățile statale cunoscute (Moldova, Țara Românească și Transilvania) și apoi România Mare, iar în sud a fost silită să se conserve în enclave, reușind cu dificultate să-și păstreze și să-și cultive patrimoniul cultural, spiritual și lingvistic, fiind mereu supuși unui proces de aculturație și asimilare.

Totuși istoria universală reține două momente importante în evoluția românilor sud dunăreni. Primul este Imperiul Vlaho-Bulgar al lui Petru și Asan (dinastia Asăneștilor de origine valahă) care reușește să învingă Bizanțul, ceea ce arată că populația românească a țaratului era bine reprezentată numeric și politic, și a doua oară în 1915, când România își negocia cu beligeranții intrarea în primul război mondial prin obținerea teritoriilor de proximitate populate de români; sudul Dunării, Valea Timocului și Voivodina.

Deși putere învingătoare la sfârșitul Primului Război Mondial, România nu a putut obține acest drept istoric rezultat din acel principiu al autodeterminării popoarelor care a dominat Tratatul de Pace de la Paris. Una din motivații ar fi că în Balcani, din totdeauna, naționalismul a fost la el acasă, deși nu au avut accentele rasiale cunoscute mai târziu în centrul și vestul Europei a produs multă suferință comunităților istorice românești. Este și motivul pentru care recunoașterea minorităților naționale a fost și rămâne o problemă pentru aceste state.

În Grecia, de pildă, unde viețuiesc între 500.000 – 1.200.000 de români (700.000 de vorbitori de limba română), masați în munții Pindului, Thesaliei, Olimpului și Salonic, în unele zone formând chiar majoritatea, aromânii sunt considerați ca greci romanizați și nu minoritate națională românească, deși liderul redeșteptării naționale elene era un aromân, Constantin Rigos. Mai mult, limanul exilului grec, în zbuciumata istorie a Greciei medievale și moderne, a fost Țara Românească și apoi Regatul României.

Serbia la rândul ei, nu recunoaște decât vlahii din Voivodina, al căror număr ar fi doar de 40.000 de suflete, deși în provincie este a patra naționalitate conlocuitoare. Adevărul este altul, așa cum și în Valea Timocului, după datele oficiale sunt doar câteva mii, deși aria de răspândire cuprinde nu mai puțin de 400 de localități cu populație majoritar românească (vlahi). Interesant este și aici faptul istoric că românii din Voivodina și Valea Timocului au trimis delegați la Alba Iulia pentru a se uni cu țara, întocmai precum au făcut și românii din Maramureșul Istoric, dar Tratatul de Pace de la Paris nu le-a respectat voința.

Albania, număra în 2015 139.065 aromâni, deși populația ortodoxă numără peste 400.000 de credincioși, populație care în imensa ei majoritate este de origine română. Minoritatea română nu este recunoscută nici aici, ca de altfel nici o altă minoritate, deși primul lor lider național, Ismail Quareli, s-a format la București și trebuia să proclame statul Albanezo-Român, iar imnul de stat al Albaniei este o compoziție a lui Ciprian Porumbescu.

Bulgaria raportează doar 3.598 vlahi și 1.550 aromâni viețuind în Valea Timocului (partea bulgară), malul drept al Dunării și Cadrilater, deși în realitate sunt peste 150.000. Nici în Bulgaria nu sunt recunoscute minoritățile naționale, deși relațiile istorice între România și Bulgaria au fost net în favoarea vecinului de la sud. Pașalâc turcesc, încă de la invazia Europei de către Otomani, Bulgaria va găsi în vecinul de la nord, România,  limanul exilului său, Meca științei și pavăza culturii lor, pentru că ținuturile românești au fost doar sub suzeranitate otomană și niciodată ocupate de otomani. În România se va forma și va trăi poetul lor național, Hristo Botev.

Macedonia raportează aproximativ 1.000 de aromâni și 2.000 de meglenoromâni, deși în realitate se crede că sunt peste 100.000. Cu toate că face o excepție în Balcani prin recunoașterea minorităților naționale (articolul 78 din constituția Macedoniei), obținută ca și condiție pentru recunoașterea ca stat independent de către România, totuși orice inițiativă legislativă în parlament pe această temă este repinsă, ceea ce este mai mult decât grăitor pentru spiritul balcanic.

Deocamdată doar istroromânii, aflați în peninsula Istria pe teritoriul Croației, a căror număr este în continuă scădere (aproximativ 2000 de suflete), vorbesc într-un dialect specific, sunt de confesiune catolică și sunt cei mai amenințați cu dispariția ca minoritate. De altfel situația este valabilă pentru întreaga peninsulă Balcanică. Nerecunoașterea minorităților naționale, comună majorității statelor balcanice după cum am văzut, conduc la îngrădirea  drepturilor și libertăților privind promovarea valorilor etnice; limbă, cultură, tradiție, credință, prin mijloace normale; grădinițe, școli, biserici, media etc,. De reținut este și faptul că puține guverne care s-au succedat la conducerea României au reușit susținerea acestor minorități, majoritatea limitându-se la niște rezolvări punctuale și la nivel declarativ, cel mai adesea datorită atitudinii refractare a statelor respective, politicilor de asimilare forțată și barierelor birocratice.

Trebuie subliniat faptul că, rezultate concrete în gestionarea problematicii minorităților românești din această regiune le-a obținut doar Biserica Ortodoxă Română  prin activitatea sa spirituală, educativă și filantropică. În jurul bisericii sau adunat și închegat dintotdeauna comunitățile românești pentru a se regăsi ca limbă, tradiție, credință și neam. A fost și este singura instituție care în mod constant a oferit și oferă sprijin concret și cred că ar putea oferi cel mai bun cadru pentru eficientizarea eventualelor acțiuni guvernamentale, depășind astfel caracterul declarativ și adeseori demagogic din partea autorităților atunci când vine vorba de comunitățile istorice.

Această problemă ar trebui să devină prioritară și pentru faptul că aceste comunități pot reprezenta o perspectivă pentru România al cărei bazin demografic scade an de an, iar pe harta ei au apărut deja pete albe (zone depopulate) demografice. Și aceasta pentru bunul motiv că repopularea cu conaționali ar fi preferabilă  imigranților veniți de pe nu știu ce meridian, cu care nu avem nimic în comun (ba chiar un șir neîntrerupt de incompatibilități), dar către care ne îndeamnă directivele europene, de regulă antinaționale și globaliste.

Ținta oricărei politici pentru acești coetnici, vorbitori de limbă română, ar trebui să fie, nu neapărat integrarea în comunitățile statului respectiv, care nu înseamnă altceva decât încă un pas pentru asimilarea lor, ci promovarea individualității și specificului lor, iar acolo unde comunitățile sunt prea mici și amenințate cu dispariția, să fie intreprinse măsurile necesare pentru a le aduce  în țară și așezate în aceste zone depopulate, zone care se înmulțesc vizibil.

Ungaria anunța în 2011 că are pe teritoriul ei doar 35.641 etnici români, toți autohtoni în județele, Bekeș, Csangrad, Hajdubihar, numărul real fiind și aici undeva în jur de 200.000, pentru că spațiul până la Tisa a fost din totdeauna populat de români. De la Seghed, la Debrețin până la Miskolcs, conjuncturile istorice au viciat mult relațiile dintre băștinași și cei care s-au sedentarizat în valuri în câmpia Panoniei și câmpia Tisei. Politica de asimilare și maghiarizare forțată a fost o constantă a tuturor regimurilor maghiare de-a lungul istoriei și nu rareori, singura posibilitate de supraviețuire sau de păstrare a averii pentru români era maghiarizarea, cu tot ceea ce presupunea ea. Pentru că alternativa era lipsirea de drepturi și libertăți, confiscarea averilor și statutul de tolerat în propria-ți țară.

Pentru a-și atinge acest obiectiv milenar, aproape 400 de ani a funcționat fatidica structură represivă ”Unio Trio Nationem” (1454-1848), formată din maghiari, secui și sași în care se stipula în mod expres că, în stat conducerea nu poate fi exercitată decât de anumite confesiuni (catolică, reformată și calvină), iar românii și biserica lor aveau statut de tolerați. Poate nu lipsit de importanță istorică este și faptul că românii nu aveau dreptul să se așeze la oraș și nici să-și construiască biserici, ca să nu mai vorbim de interferențele grosolane în activitatea bisericii ortodoxe așa cum se pare că se mai întâmplă și astăzi în Valea Timocului.

Ținta și durerea cea mai mare a ungurilor a fost și a rămas Transilvania, pământ strămoșesc pentru populația dacică, daco-romanică și a românilor nord dunăreni. Cei 106 voievozi ai Transilvaniei, 37 de principi (majoritatea cu patronim românesc), și șapte mari principi (începând cu Maria Tereza și sfârșind cu Franz Josef), demonstrează că acest teritoriu a avut o organizare statală, de la voivodat la principat, cu conducere proprie, dietă proprie și armată proprie, chiar dacă vremelnic a fost sub suzeranitate maghiară, otomană, sau habsburgică și doar 51 de ani (1867-1918) a fost încorporată Ungariei, a cărei rege era împăratul de la Viena.

Din nefericire și astăzi, la nivel politic dar și social, domină atitudinea resentimentară din partea minorității maghiare cu toate concesiile constituționale, legislative și administrative făcute de statul român.

        Comunitățile istorice din perspectivă românească

Din perspectiva viitorului, cred cu tărie că modul de abordare a comunităților istorice trebuie să fie total diferit față de diaspora, emigrație sau exil, iar dacă Ministerul Pentru Românii de Pretutindeni chiar dorește să facă ceva, trebuie să aibă în organigrama sa o structură distinctă care să aibă această preocupare, Pentru că este cu siguranță, cel mai autentic,segment de populație românească risipită în jurul nostru și care are cea mai mare nevoie de ajutorul statului român. Este în egală măsură moldoveanul dintre Prut și Nistru sau dincolo de Nistru, bucovineanul sau basarabeanul din nordul sau sudul Moldovei, maramureșanul sau timoceanul, aromânul din Grecia și Macedonia, vlahul din Voivodina sau sudul Dunării. Aici ajutorul trebuie să fie unul direct în susținerea materială, culturală și spirituală, prin implicarea în proiecte socio-economice, în promovarea educației în limba maternă, păstrării tradițiilor, obiceiurilor și spiritualității comunității, a cunoașterii originii și patriei de referință.

Din această perspectivă, acordarea drepturilor cetățenești românești, indiferent dacă au sau nu cetățenia română, doar pe baza unei declarații de apartenență etnică și nu de apartenență la ”filonul lingvistic sau spațiul cultural” cum în mod ipocrit și interesat se face la ora actuală, trebuie să devină un deziderat. Mai mult, dreptul la cetățenie ar trebui să fie garantat prin lege pentru orice persoană care își afirmă și mai ales, își dovedește apartenența etnică. De altfel, constituția României răspunde acestor deziderate prin articolul 7 din legea fundamentală cu privire la românii din străintate printr-o exprimare prea generală și oarecum ambiguă când spune că; ”statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara granițelor țării și acționează pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase, cu respectarea legislației statului respectiv”. Aici sintagma ”statul sprijină” trebuie completată cu ”statul se implică”, iar la sfârșitul aserțiunii precizarea ”cu respectarea legislației statului respectiv” să fie înlocuită ”cu respectarea legislației internaționale și directivelor europene în materie” Ce este de făcut atunci cu statele care nu recunosc minoritățile naționale.și devin chiar irascibile atunci când se ridică această problemă, sau chiar reprimă unele solicitări legitime privind drepturile și libertățile lor fundamentale?

Pentru a caracteriza mai bine sentimentele autohtonilor din jurul României mi se par evocatoare cuvintele lui George Simion din Adevărul.ro cu ocazia comemorării victimelor masacrului de la Lunca din 1941 ”Românii bucovineni și basarabeni din Moldova Istorică nu au nevoie de compasiunea noastră, ci de recunoașterea sacrificiilor pe care le fac pentru a continua să fie români, de sprijin instituțional din țară și de reintegrare în spațiul cultural român”. În același cadru se înscrie și dorința bătrânei transnistrene de a reprimi cetățenia română ca ultimă dorință, pentru că ea vrea să moară româncă așa cum a fost întotdeauna.

Iată de ce inabilitatea unor echipe care vremelnic conduc țara, se repercutează grav asupra sentimentului național, conștiinței naționale și până la urmă a interesului național, întotdeauna subminat sau chiar trădat atunci când oportunitățile de ași ocroti coetnicii în raport cu statele riverane nu sunt fructificate. Pentru că fărâma lor de speranță istorică a fost trădată încă odată. Dezamăgirea nu este de loc mică din moment ce coetnicii noștri din Bulgaria, Macedonia, Serbia, Ungaria, Croația, Muntenegru, Transnistria nu au participat la Forumul Românilor de Pretutindeni recent încheiat la București (4-8 septembrie 2019), organizat de Ministerul Pentru Românii de Pretutindeni, iar 78 din cei 128 de participanți nu au semnat declarația finală. Oare de ce? Întrebare la care ar trebui găsit un răspuns.

                   Migrația românească și istoria ei

Migrația, ca fenomen social, se regăsește în întreaga istorie a omenirii. Marile migrații, încă de la începuturile umanității au avut o motivație economică, pentru că masele migrante erau în căutarea resurselor de hrană, climă și adăpost. De regulă marile migrații nu au avut loc fără conflict armat, valurile migratoare croindu-și drumul cu sabia, îndeosebi în antichitate și Evul Mediu timpuriu. A contribuit la amploarea acestui fenomen și preaplinul demografic care a determinat unele seminții să se prăvale către zonele unde își puteau găsi un spațiu de existență și sedentarizare.

Așa a fost marea migrație slavă de la est la vest, care avea să cuprindă aproape jumătate din Europa. Așa a fost invazia anglosaxonă de la nord la sud, apoi migrația iberică de la sud la nord, sau migrația germană, de la vest la est, care a continuat până în zilele noastre prin faimosul lor proiect ”Drang nach Osten” început încă din Evul Mediu timpuriu.

Popoarele băștinașe; tracii, dacii, ilirii, geții, macedonenii, grecii, romanii, celții și galii aveau să se grupeze în formațiuni statale a căror principală misiune era cea de apărare. Pentru strămoșii noștri, valurile migratoare care s-au succedat neîntrerupt de la retragerea aureliană (276 e.n.) până la invazia mongolă de la 1241, a însemnat o luptă continuă pentru supraviețuire și conservare prin retragerea în munți sau ascunzători improvizate.

Lupta pentru supraviețuire nu avea să se încheie aici. Ea va continua, pentru că ceea ce altădată însemnau popoare migratoare, prin sedentarizare devin vecini hrăpăreți, fie ei slavi (ruși poloni, bulgari, sârbi), huni sau ungrofinici (maghiarii de astăzi), tătari sau turci. Ba mai mult, teritoriile românești devin monedă de schimb în disputele marilor imperiii cu care ne învecinam (Țarist, Habsburgic și Otoman).

Din fericire pentru autohtonii spațiului românesc, puțini dintre imiganții acelor timpuri s-au sedentarizat pe teritoriul nostru, iar cei care au făcut-o au fost asimilați. Cei care au dorit mai mult, au fost impinși și ținuți la marginile spațiului, pentru că între timp populația românească s-a organizat și ea în formațiuni statale, de la voevodate la principate, apoi regat și România Mare, iar interrelațiile și influiențele economice și culturale au dus la ceea ce avem astăzi ca influiență lingvistică, patrimonială și culturală. Aceste influiențe aveau să aibă un impact mai mare sau mai mic pentru cultura noastră, în funcție de gradul de compatibilitate între băștinași și noii veniți.

Ceea ce istoric este dovedit, este faptul că până în secolul al XIX-lea emigrația din ținuturile românești era extrem de redusă, încât poate fi considerată ca și inexistentă. Acest aspect este valabil pentru mai toate zonele unde se găsesc oaze de românism, populația fiecarei zone găsindu-și propriile mijloace de apărare și supraviețuire în relația cu majoritatea din zona respectivă sau cu vecinii.

Istoria emigrației românești va începe la sfârșitul secolului al XIX-lea cu emigrația românilor bucovineni, maramureșeni și transilvăneni către țările de emigrație ale vremii; SUA și Canada și se înscrie într-un cadru mai larg, al emigrației europene a cărei dimensiune avea să crească de la an la an. Va deveni mai consistentă odată cu Revoluția Franceză și Declarația Universală a Drepturilor Omului, care stipulează dreptul fiecărui cetățean de a emigra și a se stabili în orice țară și asociat acestuia, dreptul de a se întoarce oricând dorește.

În fapt, marile migrații ale lumii moderne încep cu prima jumătate al secolului al XIX-lea și se desfășoară în cinci mari etape  orientate cu preponderență către cele două Americi, Australia și Noua Zeelandă, cu intensitate crescândă de la etapă la etapă, până după cel de al doilea război mondial. Prima etapă (1835-1846), cu destinația America de Nord (SUA și Canada) cu un exod de populație de aproximativ 100.000/an, apoi etapa a II-a (1846-1880) în care exodul atinge un flux de 300.000-500.000 persoane/an, principalele state de emigrație fiind Anglia, Scoția, statele scandinave și Franța, adăugându-se ca destinație cele două Americi, Australia și Noua Zeelandă.

În etapa a III-a (1880-1914), deci până în preajma Primului Război Mondial, fluxul emigrărilor va atinge cifra de 800.000/an, ca apoi în etapa a IV-a  (1914-1940) exodul să se reducă cu un sfert (600.000/an) cu orientare îndeosebi spre America de Sud, fluxului adăugându-se într-un procent semnificativ cehii, polonezii, românii, ungurii și italienii. Se adaugă la această etapă și emigrația forțată generată de relocările de populație pricinuită de război și de noua structură geopolitică a Europei.

Ultima etapă (a V-a), sensibil diminuată în comparație cu celelalte etape, cuprinde perioada celui de al doilea război mondial și perioada postbelică. Este dominată de emigrația forțată prin refugiu, deportări în masă, lagăre de concentrare și ghetouri (mai ales în timpul războiului), dar și după război. Fenomenul va continua îndeosebi în estul comunist al Europei ocupat de Uniunea Sovietică, generat de politica sa de deznaționalizare și transnaționalizare în interiorul lagărului comunist.

Comunitățile istorice românești vor cunoaște adevărate drame, indiferent unde se aflau; în Balcani din partea comitagiilor bulgari și antarților greci; în vest, nord și est din partea ungurilor, ucrainienilor și rușilor, organizați în structuri naționalist extremiste asemănătoare. Pentru sovietici deportările și relocările vor redeveni apoi o politică de stat, ca o moștenire a regimului țarist. România comunistă va cunoaște și ea deportările în Bărăgan și emigrația evreilor către Palestina și etnicilor germani către Germania Federală.

Cauza principală a emigrației din toate timpurile și în toate locurile a fost  cea economică. În antichitate și evul mediu, debușeele demografice împingeau neamuri și seminții peste baștina lor pentru oportunități de hrană și de mediu, iar în epoca modernă lipsa locurilor de muncă, proasta salarizare și lipsa oportunităților de dezvoltare și emancipare individuală sau colectivă. Se adaugă acesteia și alte cauze cunoscute în istorie, precum războaiele și conflictele armate în general, sărăcia, foametea și seceta, dezastrele naturale și epidemiile, fundamentalismul religios, dizidența politică și corupția administrativă.

Toate acestea aveau să mobilizeze mase întregi de populație atingând cifre impresionante, ca de exemplu; emigrația britanică numără 21 milioane de oameni în perioada 1825-1940; emigrația italiană cu 18 milioane în perioada 1880-1925; emigrația germană cu 6,5 milioane în perioada 1820-1930, emigrația iberică cu 2 milioane spanioli și 400.000 portughezi, emigrația austroungară cu 4,3 milioane în perioada 1875-1914, emigrația poloneză cu un milion de oameni în perioada 1919-1932 etc. Fenomenul capătă dimensiuni globale dacă adăugăm emigrația indochino-japoneză cu 2,5 milioane de suflete, sau sclavia practicată de toate statele imperiale și care a numărat peste 20 de milioane de oameni, cu destinația principală cele două Americi.

Dimensiunea emigrației românești la începuturile ei nu este cunoscută pentru că în principal aparținea spațiului românesc încorporat Imperiului Habsburgic. Provine mai ales din Bucovina de Nord și Transilvania și este încorporată cifrei de mai sus. A fost destul de importantă din moment ce denumirea unei provincii canadiane (Boian Alberta) își are sorgintea în denumirea ținutului Boiam din Bucovina. Emigrația se va reduce semnificativ după Primul Război Mondial odată cu formarea României Mari, care părea în măsură să ofere șanse economice sporite și oportunități de dezvoltare, personală și colectivă, mai mari.

Trebuie făcută precizarea aici că vechii emigranți și urmașii lor, indiferent de motivele care au stat la baza hotărârii lor de a emigra, odată ajunși pe noile tărâmuri s-au constituit în comunități etnice, mai mari sau mai mici, în care și-au conservat limba, credința, tradiția, obiceiurile, cultura, într-un cuvânt identitatea etnică, formând astfel nuclee ale diasporei române. Cele mai puternice comunități aveau să se formeze în jurul bisericilor, indiferent de confesiune, subliniind prin aceasta, sau mai ales prin aceasta, cât de importantă este spiritualitatea în viața unei comunități.

Aceste comunități formate pe teritoriul altui stat, au devenit centre de atracție pentru doritorii de ași împlini destinul în altă parte decât în țara lor, în plus de multe ori au dovedit că pot contribui la progresul țării de origine prin experiența și relațiile lor cu autoritățile statului în care trăiesc și desigur prin statutul pe care îl au în statul de adopție. Până la urmă emigrația, oricare ar fi motivația ei, poate alimenta diaspora, sporind-o, fără a se putea substitui diasporei așa cum s-ar dori la nivel oficial pentru a amesteca lucrurile cu scopul evident de a le face mai confuze, pentru că emigrația, deși rămâne un fenomen al timpurilor noastre, ea răspunde altor criterii de definire și reprezentare.

În România emigrația va fi reluată masiv după revoluția din 1989. Deschiderea granițelor, lichidarea industriei cu reducerea drastică a locurilor de muncă, pătrunderea companiilor multinaționale, creșterea șomajului, au condus la un adevărat exod de populație activă pe piața europeană a muncii, atingând cifre impresionante, de ordinul a 3-4 milioane de oameni plecați în străinătate efectiv din motive economice. Evident că în plan familial, social și național emigrația, chiar dacă poate fi o soluție materială individuală, este cel mai dăunător lucru pentru țară, pentru că afectează dramatic perspectiva națională.

În general, pentru țările de emigrație efectele sunt în primul rând de ordin economic, prin reducerea resursei umane și a forței de muncă.  În al doilea rând, și nu mai puțin important, sunt efectele de ordin demografic, prin reducerea populației fertile și amânarea apariției copiilor cu consecința imediată reducerea natalității și a sporului natural care, an de an, rămâne negativ la cifre îngrijorătoare. Al treilea efect major este dezmembrarea familiei care își pierde unitatea ei tradițională și rolul ei social.

Cei mai afectați vor fi copiii, care vor simți frustrarea și neîmplinirea datorită absenței unuia sau a ambilor părinți, cu repercursiuni psihoafective ușor de anticipat ca amploare, dar greu de estimat sub aspectul consecințelor. De regulă se traduc prin depresie și inadaptare care conduc spre drame familiare și infracționalitate. Cei care reușesc să-și întregească familiile prin strămutarea lor în străinătate, vor îngroșa rândurile diasporei. Oricum, un lucru este sigur, că cei aproximativ patru milioane de români care lucrează în străinătate nu formează diaspora decât în măsura în care devin cetățeni ai statului respectiv, au un statut social în țara de adopție și aparțin unei comunități românești. Cei care sunt în această situație nu reprezintă mai mult de 20-30% din emigranții economici, cei mai mulți fiind temporari sau sezonieri și păstrează legăturile cu familia și țara. Este exact diferența între cei 5,7 milioane de români care în opinia ministrului Natalia Elena Intotero formează diaspora și cei 3,6 milioane despre care vorbește raportul OCDE după o evaluare profesionistă în domeniu.

Este greu de spus dacă aportul financiar al emigranților economici, compensează diminuarea forței noastre vitale ca națiune, compensează efectele asupra familiei sau frustrarea pe care o simt copiii,tradusă mai târziu prin tulburări psihoafective și psihocomportamentale. Depopularea unor zone are impact negativ asupra potențialului economic al țării, iar repopularea prin imigrație, propusă și impusă de Uniunea Europeană, este cea mai nepotrivită și de nedorit soluție, din cauza numeroaselor incompatibilități spirituale, culturale și chiar biologice, pentru că deja avem în țară o populație care face legea în numeroase orașe ale țării, iar această experiență este suficient de evocatoare încât să riscăm repetarea ei. Fluxul de resurse financiare asigurat de această emigrație sezonieră, de care se face atâta caz astăzi, nu compensează nici pe departe inconvenientele menționate mai sus. În definitiv, sumele trimise sunt direcționate punctual, către propria familie, statului revenindu-i doar beneficiile indirecte.

Partea neplăcută a fenomenului migrației sezoniere, dincolo de impactul economic, raționamentul demografic, stabilitatea familiei și efectul asupra copiilor, este atitudinea resentimentară a acestora față de țară, dezavuând și contestând tot, de la administrație și regim politic la realități economice și financiare, de la patrie și națiune, la stat, cultură și istorie, îndemnând la anarhie prin gesturi și manifestări care nu și le-ar permite în țîrile unde lucrează. Până la un punct este de înțeles că furia cu care se manifestă este generată de frustrările acumulate din propria lor incapacitate de ași face un rost acasă, de faptul că au trebuit să-și lase familiile și copiii acasă, dar dincolo de asta este țara ta este patria strămoșilor tăi, este până la urmă reperul existenței tale ca om și parte a unei comunități etnice.

Ceea ce este și mai neplăcut, este faptul că vin cu pretenții absurde, dar fără o idee clară a ceea ce vor, cerând schimbări pe care cei rămași acasă să le facă, ba mai mult, să li se asigure facilitățile necesare exercitării unor drepturi  (ca de exemplu dreptul la vot, ca și cum dreptul înseamnă și obligație) devenind astfel masă de manevră politicianistă. Aceste manifestări ”spontane”, aparent constituite adhoc (puternic mobilizată on-line de o anumită opoziție  căreia atitudinea nu-i face cinste), deopotrivă cu cei care îi încurajează, ar trebui să aibă în vedere câteva lucruri elementare;

1. Că țara merge înainte cu cei care înțeleg să-i muncească ogorul, să-și crească copiii și să contribuie la emanciparea ei prin muncă și dragoste de țară.

2, Climatul în care vor să trăiască cei de acasă este apanajul lor și nu a celor care hălăduiesc prin lume pentru o bucată de pâine dezavuându-și țara și neamul.

3. Dacă le pasă de țara lor și viitorul ei, să pună o cărămidă la temelia ei, să participe la viața politică, să-și exprime drepturile cetățenești acasă și nu aiurea în lume, protestând în fața ambasadelor care află cu această ocazie cam câți români sunt în țara în care ei reprezintă România. Până una alta, emigranții economici au o fluctuație sezonieră, temporară, de necesitate și limitată în timp, fără nici o legătură cu diaspora pe care astfel o compromit. Ei pot deveni membri ai diasporei atnnci când devin cetățenii statului respectiv cu păstrarea sau nu a cetățeniei române, cu asocierea sau nu la societăți sau asociații diasporice, pentru că oricum rămân români.

          Diaspora românească, astăzi

Termen generic, utilizat de oficialități și massmedia pentru toți românii aflați înafara granițelor țării, fără alte criterii, ceea ce creează confuzii în aprecierile statistice și abordările practice. Pentru a ocoli termenul de diaspora, care are totuși conotații istorice și sociopolitice, intelighenția politică românească a reușit performanța realizării unui ghiveci sub sintagma ”Românii de Pretutindeni” care are astăzi și o structură birocratică într-un minister întitulat Ministerul Pentru Românii de Pretutindeni (MPRP - înființat în ianuarie 2017) cu un aparat birocratic corespunzător, cu un buget corespunzător și cu un program atât de generos în obiective, premize și viziuni, încât cine are răbdarea să-l parcurgă va avea senzația că este în fața unui plam M.T.O. (măsuri tehnico-organizatorice) ai anilor 80 ai secolului trecut, într-un cuvânt extrem de generos în angajamente și extrem de modest în realizări.

Dacă adăugăm structura din cadrul Ministerului Afacerilor Externe și consilierul prezidențial pe aceiași problemă, am putea avea impresia că preocuparea României pentru cetățenii săi risipiți pe mapamond este un obiectiv major al politicii sale. Numai că, în locul acestei aparente priorități, afli că acest minister nu știe nici câți români gestionează, cifrele variind între 4 și 12 milioane, că structurile de resort din Ministerul Afacerilor Externe și președinție împreună au reușit performanța ratării unui Congres al Românilor de Pretutindeni (24-26 iunie 2016, a cărui gestație a durat nu mai puțin de șapte ani) prin niște condiții absurde impuse participanților, ca și bagatelizării activității Consiliului Românilor de Pretutindeni ales cu această ocazie, ai căror membri au demisionat pe rând nemulțumiți de imixtiunile în activitatea lor, ca să nu mai vorbim de participarea la Congres care a fost total nesemnificativă (49 de delegați din 13 țări).

În cele din urmă, înafara imaginii, angajamentelor și câtorva acțiuni punctuale această structură greoaie, având la bază o ideologie impregnată de globalizare și multiculturalism se dovedește total ineficientă. Era evident că diaspora (cu definiția ei intenționat ambiguă) devenise o țintă politică care se pare că a și jucat un rol decisiv în politica dâmbovițeană în ultimele campanii electorale, pentru că voturile lor aveau să schimbe rezultatul alegerilor a căror beneficiari presa timpului i-a prezentat pe larg.

Numai că diaspora, în accepțiunea istorică a termenului, este departe de a fi ceea ce în mod intenționat definesc oficialitățile noastre, incluzând (ca și românii de pretutindeni) toată suflarea românească aflată în afara granițelor țării. Dacă însă limităm diaspora la definiția ei clasică, vom vedea că numărul românilor incluși în această categorie este mult mai mic și nu are nimic de a face cu emigrația economică, decât în măsura în care aceștia din urmă hotărăsc să devină rezidenți permanenți, afiliindu-se grupurilor etnice românești existente în zona respectivă.

Pentru că însăși definirea termenului de Diaspora include termenul de etnicitate ca fiind definitoriu. Așa încât definiția clasică a diasporei este și trebuie să rămână ca fiind ”comunități sau grupuri etnice aflate pe teritoriul altor țări decât țara de origine și care se constituie pentru ași conserva specificul național; limba, credința, tradiția, obiceiurile”. În linii mari această definiție urmează prin extensie modelul clasic al diasporei evreiești, când aceasta a fost alungată de pe teritoriul ei de baștină, Palestina.

Acest model se va regăsi în istorie cu aceiași conotație în diaspora armeană, diaspora grecească și diaspora chineză, devenind astfel modelele clasice ale diasporei. De proveniență greacă și pătruns în limbajul nostru prin limba franceză, cuvântul diasporă cuprinde două părți; dia care înseamnă împrăștiere și spora – împrejur. Aria de cuprindere a noțiunii se va lărgi în timpurile moderne, mai ales în secolul al XX-lea, când alungării efective prin forță și distrugere a unor comunități din baștina lor, se adaugă printre cauzele ei și migrația economică, translocările de populație în procesele de deznaționalizare și asimilare, exilul și autoexilul.

Recunoscute, în virtutea legilor internaționale ca minorități naționale, grupurile sau comunitățile etnice ale diasporei beneficiază de o serie de drepturi care exced drepturilor cetățenești și care în enele țări nu sunt respectate. Ele sunt legate de asocierea în structuri reprezentative pentru relația cu majoritatea din țara respectivă, dar mai ales pentru conservarea specificului național, pentru ași practica credința strămoșească și construi biserici, pentru a beneficia de educație în limba maternă, de a avea propria massmedia audiovizuală și scrisă, de ași practica portul și tradițiile neamului.

De regulă, diaspora păstrează legăturile cu țara de origine; neoficial prin familie și prieteni, iar oficial prin recunoașterea statutului de diasporă românească în cadrul căreia poate beneficia de sprijin material și logistic din partea statului de origine atunci când regimul politic o permite. Spun asta pentru că nu a trecut mult timp de când oficiile consulare și ambasadele României erau ocolite cu grijă de cei care luau calea exilului (și nu numai) pentru că acolo se găsea mâna lungă a securității statului care nu se sfia să culeagă transfugii, apatrizii (cetățenia se ridica imediat), vocalii din diaspora vremii și să infiltreze comunitățile cu informatori sau persoane de sprijin.

Din nefericire și astăzi, în vâltoarea dementă a postmodernismului și transmodernismului, dar mai ales a ”political corectness”, care încearcă reformulări și redefiniri în toate domeniile, definirea termenului de diasporă va aluneca treptat spre o zonă care va relativiza criteriile sale de bază, îndeosebi criteriul etnic, pe care, nu îl vom mai regăsi în ultimele încercări de definire, Astfel diaspora ar apărea ca un fel de solidaritate culturală generată de o anumită similitudine în stilul de viață prin raportarea în timp a relațiilor cu țara de origine (Eleni Sideri, Bordes Benayoun) sau chiar ”un surogat al teritorialității pierdute” (Trandafiroiu).

Vulgarizarea termenului devine și mai evidentă atunci când diaspora este definită ca ”un concept cultural multidimensional cu granițe imprecise în seria comunităților transnaționale”. Prin urmare ”diasporele sunt comunități culturale care își afirmă identitar și practic apartenența la un spațiu cultural considerat a fi de origine comună, înafara căruia trăiesc” sau altfel spus, orice comunitate transnațională se poate declara ca origine oricărui spațiu cultural, doar pe argumente culturale asumate voluntar,

Așa încât, de la o delimitare precisă care însemna identitate etnică, cu filiație ereditară, ajungem la comunități culturale transnaționale fără specificitate națională. De la identitate lingvistică și spirituală, care poartă amprenta etnicității, la afirmare identitară și practică (?). Astfel, de la localizare geografică precisă, demonstrată istoric, ajungem la spațiu de origine comună care și-l poate disputa oricine, ca apoi, de ce nu, să-l și revendice ca fiind un drept istoric, atestat cultural.

Și ca și cum nu ar fi suficientă confuzia creată în abordarea diasporei, Ministerul Pentru Românii de Pretutindeni introduce în programele sale de asistență și cetățeni români sau originari din România precum și urmașii lor fără să aibă în vedere criteriul etnic. Drept urmare ambasada României din statul Israel, de exemplu, înregistrează un număr de 42 de organizații care alcătuiesc comunitatea originarilor din România sub diverse denumiri, având criterii locul nașterii (Bârlad, Tecuci, Vatra Dornei, Siret, Storojeneț, Dorohoi și împrejurimi), structurate în asociații, organizații, ligi, forumuri, fundații și societăți  care se consideră ca făcând parte din diaspora românească pentru că s-au născut aici, când ei de fapt se întorc în țara de origine încheindu-și astfel periplul istoric și statutul diasporic.

Nu mai lipsește decât ca și minoritatea germană repatriată să se organizeze în același mod, pentru că oricum ea are aproape 800 de ani vechime pe meleagurile românești în timp ce minoritatea evreiască de abia numără 200 de ani și exemplele pot continua. Iată unde poate duce o răstămăcire a unor termeni consacrați istoric.

Ca ridicolul să fie și mai complet, însăși calitatea de român se obține printr-o declarație pe proprie răspundere, că aparții filonului lingvistic și spațiului cultural românesc și nu prin specificul etnic pe care îl porți în sânge, puternic susținut de specificul național, limbă, credință, tradiție, istorie și obiceiuri. Nu este suficient să vorbești limba germană, de pildă și să adopți unele obiceiuri nemțești ca să fii german. La noi se pare că este posibil, ba mai mult, să fii român devine un privilegiu și nu o realitate etnică sau biologică.

Din fericire, în ciuda acestor elucubrații intelectualiste, în stil globalist și antinațional (din păcate cu corespondent în practică), diaspora românească s-a organizat și se organizează după criterii precise, având la bază feelingul etnic care transcede rațiunii umane atât de versatilă și ipocrită, feeling puternic susținut de limbă, credință și tradiție, în jurul cărora se constituie societățile diasporice. Indiferent de situația lor materială aceste comunități caută acea comuniune etnică, lingvistică, spirituală și culturală în care să se regăsească identitar și să se exprime socio-cultural.

O notă aparte în aceste căutări o reprezintă spiritualitatea creștină, pe care membrii diasporei o găsesc în biserica creștină indiferent de confesiune, în jurul căreia cei din afara granițelor se adună pentru a se regăsi în comuniune, nu numai cu Iisus Hristos, dar și cu ei înșiși. Exemplul diasporei românești din Spania este cel mai evocator. Dincolo de faptul că este a doua țară țintă pentru emigrația românească postdecembristă, diaspora de aici se grupează în 121 parohii ortodoxe, 105 biserici penticostale, 24 adventiste, 9 baptiste, 8 greco catolice și 2 evanghelice, deci 269 de așezăminte creștine, deși în plan social au un număr de 100 de asociații cu statut juridic.

De altfel criteriul spiritual, alături de cel etnic, a prevalat în procesul alcătuirii oricărei societăți diasporice. În jurul bisericii s-au adunat cei care ajunși din diverse motive pe meleaguri străine, pentru că aici găseau sprijinul moral, spiritual și chiar material. Aici găsesc cel mai autentic spirit de apartenență și comuniune, pentru că biserica a slujit întotdeauna neamul în spiritul comuniunii. În sfârșit, aici se regăsesc pe ei înșiși, și pot reconstitui și trăi nostalgia locurilor de acasă prin practicarea obiceiurilor și tradiției ”bisericile românești sunt creuzetul comunităților, acolo învață copiii în școlile de duminică limba română și ajută pe cei în nevoie. Are un rol sacru, social și de menținere a identității” spunea cu îndreptățire Marius Bostan în reportajul său despre diaspora românească din SUA.

Diaspora românească își începe istoria sa la sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu emigrările masive a populației bucovinene, în special din Boian (Transcarpatia) și Transilvania și se va prelungi până în perioada interbelică, realizând comunități puternice în SUA și mai ales în Canada. Una din cele 10 provincii canadiene chiar poartă numele de Boian-Alberta. Motivațiilor economice în cazul lor, li s-au adăugat și cele politice generate de discriminare, deznaționalizare, asimilare și încălcarea drepturilor omului de către ocupantul austroungar. Nu același lucru se va întâmpla în Basarabia, unde comunități întregi au fost translocate în diverse republici sovietice și înlocuite cu populații aduse din alte zone, autoritățile sovietice urmând cu fidelitate tradiția țaristă. Incomparabil mai mici față de cele occidentale, dar ascunzând în spatele lor tragedii umane greu de descris, pentru că translocarea era făcută în Asia Sovietică, în zone aride cu scopul vădit de exterminare.

Emigrația romînească, la începuturile ei urma trendul timpului, îndreptându-se cu predilecție către America de Nord (SUA și Canada), Australia și Noua Zeelandă și în cele din urmă în America de Sud, cu predilecție pentru Brazilia și Argentina. După statisticile oficiale diaspora română din SUA este reprezentată de 476.307 persoane care își declară apartenența etnică, deși neoficial se consideră a fi în jur de un milion.

Este foarte bine organizată, cuprinsă în 56 de asociații și societăți, aproape fără excepție grupate în jurul bisericilor. Orașele cel mai populate cu români sunt; New-York, Los Angeles, Detroit și Chicago, răspândirea fiind de fapt pe tot teritoriul american. Diaspora română din Canada numără între 250.000 și 400.000 de membri, grupați în comunități în 8 din cele 10 provincii ale Canadei; Toronto, Montreal, Vancoover, Calgary, Edmonton, Hamilton, Otawa și Manitoba. O parte a diasporei canadiene și americane a fost formată din exilul românesc, care se rezumă în principal la epoca comunistă, formată îndeosebi din oameni de litere, politicieni, ziariști și specialiști în diverse domenii.

Din țările sudamericane Brazilia contabilizează aproximativ 200.000 de români, majoritatea ajunși aici în perioada interbelică și în timpul celui de al II-lea Război Mondial.

România și românii de pretutindeni

În perioada postdecembristă emigrația avea să cunoască un avânt fără precedent în istoria României, de data aceasta cu precădere în spațiul european, cu preponderență către Italia, care număra peste 1.200.000 de români în 2015, apoi Spania, cu 673.017 în 2018, Germania cu 657.000 la nivelul anului 2015 și Franța cu 300.000 în 2016. Se pare că în ultimul deceniu există o predilecție pentru zona de Nord Vest a Europei, îndeosebi spre Marea Britanie, Irlanda și țările Scandinave.

Preocuparea pentru românii din afara granițelor țării este de dată relativ recentă, impusă de cifrele îngrijorătoare ale emigrației, a cărei amploare este depășită doar de Siria țară aflată totuși în război. Câteva inițiative parlamentare și guvernamentale au prins contur prin legea 299/2007 care, pusă în aplicare, a dat naștere în 2017 Ministerului Românilor de Pretutindeni care va prelua atribuțiile departamentului de resort din cadrul Ministerului Afacerilor Externe și Integrării Europene.

Ideea este mai mult decât nobilă pentru că România este în situația de a recupera și valoriza acest segment de populație românească din două motive; în primul rând, prăbușirea demografică prin scăderea natalității și emigrație, ceea ce a condus la apariția petelor albe demografice pe harta țării, și în al doilea rând, marile deficite pe piața muncii în toate domeniile vieții sociale și economice. În aceste condiții perspectiva României nu poate fi decât sumbră, pentru că un stat este până la urmă poporul său și nu delimitarea geografică care nu înseamnă nimic dacă nu este populată.

Dincolo de aceste realități, se pare că românii din afara granițelor, indiferent de categoria din care fac parte (comunități istorice, diasporă sau emigrație economică și nu diasporă de mobilitate cum în mod ipocrit o denumesc experții noștri în românism), reprezintă o miză politică pentru clasa politică a ultimelor decenii, mai ales în campaniile electorale când se încearcă să se exploateze nemulțumirea celor care din varii motive au ajuns în situația de ași căuta rostul aiurea.

Ceea ce este însă mai neplăcut, dar și relevant în același timp, este eșecul răsunător al Congresului Românilor de Pretutindeni care a avut loc în perioada 24 – 25 iunie 2016, organizat după nouă ani de gestație la care, din cauza criteriilor discriminatorii impuse reprezentanților diasporei, au participat doar un număr de 49 de delegați din 13 țări. Mai mult, Consiliul Românilor de Pretutindeni, organ de lucru permanent ales de Congres, care se dorea reprezentativ pentru românii din afara granițelor țării între congresele anuale, avea să se dizolve prin demisii, neparticipare sau retrageri nemotivate după prima întâlnire cu comisiile reunite ale celor două camere ale parlamentului. Cauza? Aceiași atitudine refractară și discriminatorie a autorităților române și a tentativei evidente de politizare, ceea ce a atras contestarea vehementă din partea diasporei.

Este greu de presupus că o structură birocratică nouă, cum este Ministerul Pentru Românii de Pretutindeni va reuși să gestioneze mai bine problema românilor din afara granițelor țării, pentru că se va pierde în activități birocratice, ele însele consumatoare de resurse financiare. Tentativa de politizare și manipulare a diasporei se va relua odată cu înființarea proaspătului minister (ianuarie 2017), deja cu doi miniștri la activ; Andreea Păstârnac și Natalia Elena Intotero  a cărui produs a fost până în prezent o ”Strategie națională pentru românii de pretutindeni pentru perioada 2017-2020” cu obiective, rezumat executiv (?), elemente de viziune și organizarea unui ”Forum al Românilor de Pretutindeni” care a avut loc în perioada 4 - 8 septembrie 2019.

Fără a intra în detalii și la o lectură sumară a strategiei se constată că generozitatea obiectivelor contrastează flagrant cu ambiguitatea formulărilor și limitele unui buget derizoriu (28.885.000 lei pentru 2019) din care jumătate se cheltuiește pentru menținerea infrastructurii proprii, un sfert pentru imagine, evenimente, deplasări, întruniri etc, iar restul pentru activități și acțiuni punctuale, mai mult demonstrative decît efective și orientate preferențial.

Cât privește rezultatul Forumului Românilor de Pretutindeni recent încheiat la București, arată că organizatorii nu au înțeles nimic din eșecul Congresului din 2016. Participarea celor 128 de delegați din 27 de state reprezentând doar 60 de structuri asociative (din cele peste 400 care reprezintă diaspora românească și comunitățile istorice), se va încheia cu o declarație pe care o semnează doar 55 de delegați, dovadă a lipsei totale de consens într-o chestiune atât de sensibilă cum este cea a românilor din afara granițelor țării.

Nu știm cine a participat, cine a semnat și cine nu, și nici motivele pentru care nu au semnat, dar câteva puncte din declarația finală par foarte interesante și demne de luat în seamă. Una din ele cerută imperativ este depolitizarea diasporei și închiderea filialelor partidelor românești care funcționează ilegal și imoral pe teritoriul statelor de rezidență pentru români, solicitare firească atâta timp cât ambii secretari de stat sunt președinții filialelor Partidului Social Democrat din diaspora și respectiv, din comunitățile istorice.

Democratizarea și eficientizarea instituțiilor care se ocupă de românii din diaspora, cu atenție sporită pentru comunitățile istorice prin proiecte și programe socio-economice, educative, culturale și spirituale și intervenții hotărâte pentru conservarea identității etnice a acestor comunități, pentru că parte dintre ele, sunt în pericol de dispariție. A fost solicitată, pe drept cuvânt, creșterea reprezentativității diasporei și comunităților istorice în parlamentul României, în concordanță cu realitățile generate de emigrație care îngroașă rândurile diasporei. Accesarea fondurilor europene și guvernamentale pentru programe și proiecte specifice și de anvergură, îndeosebi pentru comunitățile istorice, pentru că ”nu de compasiune au nevoie etnicii români din aceste comunități”. S-a cerut la modul imperativ înființarea unei comisii parlamentare pentru elaborarea și punerea în practică a măsurilor ce derivă din această declarație și un nou forum în semestrul I al anului 2020 care să evaluieze rezultatele.

Tonul imperativ al declarației și numărul redus de semnatari arată atmosfera tensionată în care s-au desfășurat lucrările din care s-au dat publicității doar discursurile oficiale mediatizarea fiind extrem de modestă ca și cum problema nu ar fi de interes național. Probabil că rezultatul final va fi același ca și în cazul Congresului Românilor de Pretutindeni, pentru că din nefericire, autoritățile române nu au înțeles că românii de pretutindeni sunt etnicii români și nu orice persoană care printr-o simplă, relativă și asumată apartenență culturală, filon lingvistic, originari din România, fiii acestora, sau alte aberații intelectualiste și globaliste asumate printr-o declarație pe proprie răspundere. Pentru că în definitiv, lucru bine cunoscut de altfel, etnicitatea dă specificitate culturii prin limbă, spiritualitate și tradiție și nu invers.

Nu au înțeles că cele trei categorii distincte în care românii de pretutindeni sunt cuprinși; comunități istorice, diaspora și emigrația economică, trebuie să aibă o abordare total diferită, pentru că pun probleme total diferite, atât în raport cu statul de rezidență cât și în raport cu statul român.

De pildă, dacă comunitățile istorice au nevoie de intervenția statului român pentru păstrarea identității etnice, religioase și culturale la modul concret și direct, material, logistic și diplomatic, mergând până la translocarea în interiorul țării a comunităților amenințate cu dispariția sau asimilarea, diaspora nu poate fi tratată decât de la egal la egal în relațiile oficiale și neoficiale, pentru că are experiența necesară și dețin acea plus valoare tehnică, științifică, administrativă și organizatorică pe care România o caută.

Mi s-a părut bizar că unul din obiectivele ministerului este organizarea diasporei într-un sistem asociativ când deja există Uniuni, Federații, Ligi etc, care grupează diaspora în majoritatea statelor mari unde este bine reprezentată.

                        În loc de concluzii

Ca fiu al unui fost membru al diasporei (Vasile Lupu, alias Gheorghe Alexandroai; (1925 – 2017), care timp de 50 de ani (1955 – 2005) a făcut parte din diaspora românească din Italia, Franța, Australia și SUA, am avut cunoștință de aceste organizații, formate în principal din generațiile tinere ale emigrației secolului al XIX-lea și al XX-lea, dar mai ales din transfugi și exilați ai regimului comunist, a căror unitate, creativitate și mai ales capacitate de adaptare, organizare  și intrajutorare sunt absolut remarcabile.

Practicarea, păstrarea și promovarea valorilor etnice românești este scopul lor principal, iar legătura cu țara este un deziderat dintotdeauna. Așa încât, partizanatul politic este absolut neavenit pentru Diaspora adevărată (și nu melanjul autorităților), dar asta nu-i împiedică să taxeze critic, în special abaterile de la principiile democratice din țară, ceea ce nu întotdeauna este pe placul celor care ar dori să-și subordoneze această forță formidabilă a românilor din afara granițelor țării.

Ceea ce impresionează în mod deosebit, este faptul că în general diaspora se organizează în jurul bisericii creștine, indiferent de confesiune, biserica devenind astfel liantul cel mai solid al spiritualității neamului, al limbii, tradiției și culturii în general, menținând vie în conștiința generațiilor care se succed  imaginea patriei străbune. Este o punte trainică de legătură de care trebuie să țină cont orice proiect având ca obiectiv diaspora, pentru că biserica este și acolo, și prin ea orice român se regăsește.

În această situație raporturile de colaborare corecte, sincere și nediscriminatorii trebuie să prevaleze oricăror tendințe de subordonare a diasporei, mai ales când aceasta se face în slujba unor interese meschine, tipice demagogiei politicianiste.

Cât privește cea de a treia categorie, emigrația economică, deși importantă, ea nu poate conta decât ca fenomen conjunctural, legat de piața muncii și interese economice individuale, ale unor categorii de români care, din nefericire, nu se pot realiza în țară sau nu găsesc oportunitățile acasă. Ajung astfel să își revarse propriile frustrări printr-o atitudine resentimentară și chiar agresivă față de țară, față de cultura și istoria ei, cerând obsesiv schimbări pe care nu le înțeleg, dar pe care le revendică agresiv. Și iarăși din nefericire devin masă de manevră la mâna unor demagogi abili, cu interese obscure și nu rareori vădit antinaționale, mai ales în campaniile electorale.

Această categorie nu ar trebui să fie de resortul Ministerului Pentru Românii de Pretutindeni, decât în măsura în care devin cetățenii statului unde și-au stabilit rezidența și se asociază diasporei românești. În rest, această categorie este de resortul Ministerului Afacerilor Externe și Integrării Europene prin consulatele și ambasadele în țările respective. De altfel, emigrația economică are o fluctuație atât de intensă în ambele sensuri încât o face aproape imposibil de gestionat. În aceiași categorie se înscriu și asociațiile originarilor din România care nu au nici o legătură cu etnia română și cu atât mai puțin cu diaspotra română, ca de altfel și gogorița cu asumarea voluntară a apartenenței filonului lingvistic și spațiului cultural românesc a cărei relevanță este absolut neconvingătoare.

Iată de ce structura unui asemenea minister trebuie să fie complet depolitizată, formată cel puțin la nivel de decizie din personalități fără afinități politice, specialiști în domeniu și mai ales, din personalități din diaspora românească sau din comunitățile istorice românești care cunosc cel mai bine problemele celor care prin voia destinului trăiesc dincolo de fruntariile țării.

Este absolut necesară o schimbare de paradigmă în abordarea românilor de pretutindeni, pentru că realmente țara are nevoie de ei.

                   Bibliografie selectivă

1.Ambasada României din Israel – Organizații ale originarilor din România,

                   https / telaviv.mae.ro, 23-07-2019;

2.Beciu Camelia – Diaspora și experiența transnațională, Rev. Română de

                   Sociologie, XXXIII, nr. 1-2, 2012;

3.Benayoun, Ch. B. Schnapper Dominique – Diaspora et Nations, Ed. Odile

                   Jacob, 2006;

4. Burbaker, Rogers – The Diaspora, Etnic and rasial studies, vol 28, nr. 1,

                   January, 2005;

5.Dobre, Dumitru – O istorie în date a exilului și emigrației românești,

1949-1989, Ed. Militară, Buc. 2013;

6.Cojocea Leontin – Cine sunt românii din Diaspora, https / reconet.

Diaspora.ro, 10 mai, 2015;

7. Cojocea Leontin – Diaspora? Las-o mă că merge și așa...Gazeta

                   Românească.com, 19 mai, 2015;

8. Cojocea Leontin – A fi român e un privilegiu, nu înseamnă doar a fi o

persoană cu cetățenie română, Gazeta Românească.com, 14-07-2014;

9.Dicționarul Explicativ al Limbii Române – Ed. Academiei Române, 1998;

10.Donato di Rosa, et col – Migranții români pot aduce schimbarea acasă,

                   Eurasian Perspective, 27 iunie, 2019;

11.Guvernul României – Strategia Națională pentru românii de pretutindeni,

                   pentru, perioada 2017-2020, Hotărârea nr. 401/2017;

12.Ionescu Sânziana – Congresul Românilor de Pretutindeni a început cu un

scandal, https / adevărul.ro, 13 mai, 2016;

13.Iorga Nicolae – Istoria Românilor, Ed. Univers Enciclopedic, 2014;

14.Lupu Valeriu – Graiurile românești din perspectivă istorică, în Istorie,

                   Familie, Tradiție și Dăinuire, Ed. TipoMoldova, Iași, 2018;

15.Lupu Valeriui – România și Globalizarea-implicații demografice și

                    Spirituale, în Istorie, Familie, Tradiție și Dăinuire,

Ed. TipoMoldova, Iași, 2018; 

16.Massey, S Douglas et col – Theory of International Migration, A Rewiew

                   And Apraisal. In Population and Development, vol.19, 3, 1993;

17.Raport ODCE – Talent Abroad:A Rewiew of Roumenian Emigrants, 2019;

18.Sandu Dumitru – Diasporele românești și instituțiile de acasă. Concluzii

                   la o dezbatere, Researche Gate, 2019:

19. Sandu Dumitru – Dimensiunile noilor Diaspore românești între aici și

                   acolo, Researche Gate, 2018;

20. Sideri Eleni – The Diaspora of the Term Diaspora, Journal of Global 

                   Cultural Studies. A woeking Paper of a Defition, 4 january 2008;

21.Simion George – Masacrul de la Lunca, https / adevărul.ro, 4- 09, 2019;

22.Traicu George – Sclavia modernă, traficul de persoane și situația electorală

                   a Diasporei între elementele centrale ale declarației Forumului

Românilor de Pretutindeni, https / știripesurse.ro, 7 sept, 2019;

23.Trandafiroiu Ruxandra – The geopolitics of Work Migrants, London Eg.

                   University of Westminster, 2006.

                                     

Valeriu Lupu – doctor în științe medicale