Tu, Crișule!
~*~
Tu, Crișule cu ape aurate,
Întotdeauna mi-ai fost un intim
frate,
Când valul veșnic lucirea ți-o
cuprinde,
Eu cu iubire-ți port icoana ta
În inimă și minte!
Salcia cea blândă plecată peste val,
Pictează o lucire ce curge către mal,
Precum smerita mea iubire către tine
duce
Murmurul unui cântec,
Pe versul trist dar dulce!
Tu Crișule ai viață, acesta-i al meu
gând,
Dar să nu-mi vezi tristețea, mai bine
tac și plâng!
Sfințită-ți este apa cristalină,
Cu unda-ți răcoroasă
Iubirea mea alină!
~*~
Ioan Miclău
Gepianu
9/17/2019
*
SEARA
PE CRIȘ
~*~
Amorțit suna în turlă clopotul cel de
aramă,
Iar pe fruntea-i luminoasă
ziua-ntinde a ei maramă,
Neguri cenușii s-ardica legând văile
de cer,
Luna-i o suveică-n nouri, țesand raze
in eter;
Vapori alburii ca perle se-mpreun
ridicând arc,
Boltuind din nori de-arginturi o
cunună sclipitoare,
Pe sub care curge Crișul, al
Bihorului monarc!
De pe măguri înserarea tainic
hainele-și adună,
Le închee-n bumbi de stele, le
coase-n raze de lună,
A ei sânuri ard duioase strânse de
aprinsul soare,
Căci de veacuri nu-ncetase cu-a lui
foc să se măsoare!
Numai Crișul o mângaâe, numai el o
răcorește,
Când cu valul său de ceață înrouat
și-nmiresmat,
O cuprinde peste umeri cu răcori o
învelește.
Vin atunci fluturi cu aripi de argint
și aur alb,
Cobor stelele pe raze, dulci icoane
de se scald,
Vin în umbre-nfășurate pe sub sălcii
dragi fecioare,
De cobor și bat in valuri cu-a lor
rumene picioare,
Vin voinici de sânge dacic, aducând
doina pe buze,
Se scufund sub valul molcom, numai
ochii țin afară,
Ori fac tumbe ca delfinii, zânele să
le amuze.
E moment solemn când ninge pulberii
de raze-n roi,
Iar din sfere ancestrale vin
noptaticele ploi,
Ce pe Criș se schimbă-n bură și în
strat de nestemate,
Când în turlă miezul nopții limba
clopotului bate.
Atunci îngerii din ceruri se adun de
stau pe maluri,
Să admire cum pe unde valurile ridic
spume,
Cum se rostogol ca focul și ca albele
cristaluri.
Dintr-o salcie pletoasă zâna Dochia
apare,
Părul ei in cozi pe spate reflecta în
luna mare,
Auriu fuior de raze vălurind în
valuri repezi;
Cygnus de îndată cheamă a lui cârd
albiu de lebezi,
Ca să tragă iar pe unde cu-a lor
aripi, mâni de pene,
Acea barcă ușurie, acea mistică
gândire,
Unde Dochia adună farmecele ardelene.
Și se-nșir, ca stele-n ceruri, umbre
albe și duioase,
Peste-al apei curgătoare piept de
unde răcoroase!
Doar din când în când trec umbra
vre-unei suspendate punte;
Zâna iar visa-n plăcere acel loc
umplut cu nuferi
Si cu lotuși lacrimi albe, roze, cum
mai le e felul,
De ridic în aer miros, ce te-oprește
să mai suferi!
Băi din vremuri pleistocene și din
vechiul Terțiar,
Cu-ape calde ce ies molcom gâlgâie
spre Peța iar!
Se-nspaimântă însa Zâna, când spre
craterul Betfiei
A ei ochi căprii i-ardică…, e acolo
noaptea firei…,
Astfel iute-ndeamnă valul, ocolind
printre păduri,
Ce-s bătrâne ca și vremea cea de-a
pururi curgătoare,
Printre stânci acoperite cu mantale
lungi de muri.
Iese la câmpie numai o secundă să
respire,
Și iar maluri ridicate cu stânci
negre-l strâng subțire!
Sus in cer se-mpreun ramuri, dedesubt plutesc răcori,
Aici paserile-au raiul, aici cresc
străvezii flori!
Aici Dochia oprește a ei barcă de
petale,
Lebedelor dând degrabă chipul lor cel
de fecioare,
De-și acoper boiul fraged cu-al
pânzeturilor poale!
Cerbii scapăr din copite, iar al
coarnelor lor ramuri,
Ridicând umbre înalte joacă peste
verzi tufaruri,
Undeva prin huci si ruguri ca un dor
tăinuitor,
Sta perechea să asculte răgetul de
căprior…
Și cum luna-și trage-argintul prin
boltirile de fagi,
O cetate părea valea, cu icoane pe
tot locul,
Unde vin de se închină inimile celor
dragi!
Doar aci crescu Românul, alta lume el
nu știe,
Și de-ar fi, la ce să-și piardă
liniștea prin pribegie;
Nicăieri n-a dat Divinul lirei
melodii mai sfinte,
Cum se-aud in codrii noștrii, le-am
dori și în morminte!
Cântul holdelor câmpiei e ca marea
cea întinsă,
De doinesc când ritmic mișcă valurile
lor de spice,
Un covor țesut cu mâna, cât e zarea
necuprinsă.
Iar văratica-nnoptare-i cum spun
basmele mai vechi,
Când din ceruri ursitoare coborau
perechi, perechi,
De se-nghesuiau la geamuri, la
născuți s-aducă sorți,
Invelite-n giulgiul nopții pluteau
line peste porți;
Trupul le era lumină, numai vorba
omenească,
L-ai lor droști trăgeau zefirii cei
cu coamele vâlvoi,
Dar opreau numai pe unde erau îngeri
să se nască!
Doar in zori se-nturnau iute pe
cărările de soare,
Unde viața-și are moara sufletelor
dătătoare;
Tot de-aici atârnă soarta astei lumi
atât de mare,
Ce se-ncrede și se-nnalță mai presus
de-albastra zare;
Basmul spune mai departe, căci de
raze găunos,
De-ar fi soarele sa-ndure vreo
schimbare nedorită,
Toate-averile adunate ar fi fără
vr-un folos!
Sus in cumpăna de noapte luna-i
piatra de argint,
Sfărmând pulberi ancestrale, boiul
Crișului cuprind,
Cu lumini răsfrânte-n ape, ca-n
oglinde fermecate,
Iar in turla Catedralei limba clopotului bate
Viu,
și-i semn că scena amintirilor se-așterne
Spre odihna meritată: oameni, flori,
zane, poeti,
Inveliți în raze calde, luncile
le-aștern de perne!
Dorm si păsările-n pace, legănate-n
crengi frunzoase,
Dar ușor, căci cum crap zorii, ele
reâncep voioase,
Purpuriuri și concerte de aceeași
repetare,
Deși parcă mereu alte, au de-apururi
desfătare!
Omul le ascultă lacom, parcă-s din
etern ieșite,
Melodii în limbi ascunse, ce doar
Domnul le cunoaște,
Și par cântece de leagan, din vechi
vremuri auzite!
Doar munteanul numai, încă, învelit
in noaptea sură,
Calcă treptele de piatră iar
izvoarele murmură,
De-a lui inimă-mbunează, cu plăcere
urcă-n munte,
Unde peste-o vale verde ridicată e o
punte,
Ce se termină in pragul celui vechi
castel de veacuri,
Și de veacuri deasemeni a lui umbră
și-o răsfrânge,
Jos la rădăcina stâncei, unde Dochia
stă pe lacuri!
Insule cețoase, grele, încărcate de
parfumuri,
Curg prin noaptea liniștită ca și
niște dese fumuri,
Tot mai jos le-apasă cerul, le
strivesc pe muchi de dealuri,
Le înghesuie-n dumbrave și-n desișul
gros de ramuri,
Orice colț al zarii large, unde
firea-i în visare,
Căci o Lege e de-apururi și-n a cărei
paragrafe,
Dăltuită e cu secoli marea grije ce
ne-o are!
Tolbă de averi e-Naltul, stoc de lumi
îngrămădite,
Ce se mișc etern închise, de meteori
prăfuite,
Dorm sub pulberea luminii și a nopții
cea eterne;
Numai timpul cu-ngrozire câte-un
tremor mai așterne,
Ori crăpând în mii de așchii câte-o
stea o vezi cum pică,
Amintind de acel înger, ce pe Domnul
supărase,
Pentru-acea deșertăciune de-a fi
mare-n lumea mică!
Numai Crișul e același leagăn
dulcelor plăceri,
Unde-s veșnic ghioceii, veșnic dalbe
primăveri!
Sufletul născut acolo nu e chip să se
desprindă,
Ci mai mult se lasă-n voia dorurilor
să-l cuprindă,
Cu cât timpul zboară iute spre-a
imensului hotare,
Cu-atâtt inima se leagă ca pământu-n
rădăcină,
Ca și valul prins de raza strălucirii
de la Soare!
~*~
Ioan
Miclău-Gepianul
2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu