De abuzurile și crimele
Securității, responsabilă de esență e Puterea politică
Ion Cristoiu 29 Septembrie 2019
Nu demult,
Dan Andronic mi-a trimis, pentru a-i întocmi prefața, manuscrisul cărții sale,
„În umbra puterii. Istorii din lumea informațiilor secrete. De la Ceaușescu
pînă la Băsescu”. Textul e transcrierea unui lung dialog al lui Dan Andronic cu
Aurel Rogojan, printre altele, fostul șef de cabinet al lui Iulian Vlad.
Potrivit
C.V.-ului, Aurel Rogojan a fost numit, în 1977, la vîrsta de 28 de ani, în
postul de șef al Cabinetului generalului locotenent Iulian N. Vlad, Secretar de
Stat la Ministerul de Interne. Îl va urma pe acesta în demnitățile sale
ulterioare, de la adjunct al ministrului de Interne (1984-1987), ministru
secretar de stat și sef al Departamentului Securității Statului (1987-1989).
După 1989, a fost implicat în făurirea S.R.I. și a lucrat cu mai mulți
directori ai Serviciului. Sînt un adept convins al memoriilor obținute sau
chiar smulse de la toți cei care au fost actori sau martori ai Istoriei noastre
contemporane. Aurel Rogojan n-a fost nici înainte, nici după decembrie 1989,
șef mare în Serviciile secrete românești, prin Servicii secrete înțelegînd atît
fosta Securitate, cît și actualele S.R.I. și S.I.E.
De ce l-a
ales Dan Andronic pentru o carte ce se vrea și chiar este - judecînd după
manuscrisul citit de mine, pe cale de a fi dat la tipar, moment dependent
printre altele și de repeziciunea cu care eu voi reuși să scriu Prefața - o
Istorie subiectivă a lumii informațiilor secrete din România contemporană? La
rugămintea mea, Dan Andronic mi-a trimis un C.V. al generalului Aurel Rogojan.
Textul se încheie astfel: „Din 1970 și pînă în 2007, a servit « sub drapel » în
cea de-a patra armă - arma informațiilor, în mandatele a zece miniștri de
interne, șefi ai securității ori directori ai serviciilor de informații, un
număr de 25 de ani aflându-se în culisele secrete ale puterii și în umbra
acesteia. Cum am ajuns la Aurel I. Rogojan? E simplu. I-am citit cărțile. În
fiecare din ele am găsit spuse lucruri clare, deloc plăcute, cu curaj. Cu unele
eram de acord, cu altele nu, dar am intuit că este un personaj care deține nu
numai talentul și abnegația de scriitor, ci și istoria subiectivă a unei lumi
închise. Lumea serviciilor de informații”.
Dacă adăugăm
acestei realități memoria ieșită din comun a lui Aurel Rogojanu și mai ales o
inteligență dispusă să treacă dincolo de aparențe pentru a dibui marile
mecanisme și a medita asupra lor, vom înțelege că memoriile sale sînt de o
excepțională valoare. Contribuie la aceasta și competența lui Dan Andronic în
materie de Servicii secrete.
La
„Evenimentul zilei” de sub conducerea mea, Dan Andronic a lucrat un timp la o
Secție botezată de mine Servicii secrete. Aici el a adus pentru ziar veritabile
scoopuri în materie de Servicii secrete postdecembriste. Dan Andronic, așa cum
îl știu eu, a fost și este fascinat de lumea serviciilor secrete, cărora a
căutat să le afle dedesubturile. Dedesubturile acestei lumi nu le află în
totalitate nici măcar cei care le conduc, dacă nu chiar mai ales cei care le
conduc. Nu le-a aflat în totalitate nici Dan Andronic. Aventura i-a adus însă o
competență deosebită ca jurnalist în lumea serviciilor secrete.
Succesul
acestei cărți - de care nu mă îndoiesc - își are una din cauze și în
cunoașterea de către Dan Andronic în dialogul cu Aurel Rogojan a lumii
serviciilor secrete. Una dintre perioadele abordate de Dan Andronic în dialogul
său cu Rogojan e cea a anilor staliniști ai Securității. Dialogul se deschide
cu o confruntare. Generalul susține teza - mult dragă foștilor lucrători ai
Securității - unei răspunderi pentru crimele și abuzurile din anii
stalinismului triumfător doar prin ponderea însemnată a alogenilor. Dan
Andronic îl contrazice. Firește, în limitele politeții cerute de
profesionalism. El îi atrage interlocutorului atenția că acesta e unul dintre
miturile prin care fosta Poliție Politică a căutat să se absolve de abuzurile
și chiar crimele din perioada anterioară.
Eu însă aș
aduce un alt argument. Să admitem că Securitatea era la începuturi alcătuită
doar din români. M-aș grăbi să adaug, români patrioți sau buni români, dacă nu
mi-aș da seama că un bun român ar fi refuzat să se pună în slujba ocupantului.
Ar fi putut această Securitate să ducă o altfel de politică decît cea dictată
de ocupantul de la vremea respectivă? Firește că nu. Indiferent din cine ar fi
fost alcătuită, Securitatea ar fi dus o politică de deznaționalizare cruntă, în
numele internaționalismului proletar.
Să nu uităm
că una dintre cele mai mari poziții dușmănoase era considerată poziția
naționalistă. Pe scurt Securitatea a fost un instrument al puterii politice.
Iar puterea politică a depins de alianța în care s-a trezit plasată România.
Dependența Securității de Moscova a avut și aspecte pozitive. Îmblînzirea
instituției a fost efectul destalinizării de la Moscova. Dacă de la Moscova nu
ni se impunea destalinizarea, ar fi binevoit Dej și gașca să-și amintească de
nevoia respectării legalității? Cît despre ruși, e o gogomănie să-i acuzi că
ne-au impus regimul lor. Nu face asta orice Mare putere cu țările care-i alcătuiesc
clientela politică?
Postura
Securității de instrument al puterii politice, dependent de aceasta, se
distinge cel mai bine din transpunerea în practică a tezei luptei de clasă care
se ascute pe măsură ce se înainta în construirea socialismului. Teza e amintită
și combătută de Aurel Rogojan: „Despre perioada anilor ’50-’60 nu am constatări
sau experiențe personale, dar din documente și relatări ale celor care au
activat în acei ani rezulta exact ceea ce a fost. O luptă continuă și violentă
împotriva dușmanului de clasă, o revoluție permanentă, în focul căreia lupta de
clasă se întețea. Ceea ce m-a frapat este faptul că nimeni nu a sesizat cît de
ilogică era această dogmă stalinistă. Cum să se adîncească lupta de clasă, pe
măsură ce progresa revoluția? Nu era firesc ca lucrurile să se așeze într-un
fel?”.
Dincolo de
aiureala unei asemenea teze - cu cît noul regim se instala mai solid pe
meleagurile noastre, cu atît dușmanul devenea mai primejdios -, fixarea ei
drept far călăuzitor al Securității a dus la o goană turbată de căutare cu
orice preț a prezenței dușmanului de clasă. Realitatea era cea a unei micșorări
a acțiunilor realmente dușmănoase. Cei din Munți erau pe cale de lichidare și
oricum n-ar fi pus în pericol în veci regimul cîtă vreme acesta avea la
dispoziție tot ceea ce putea strivi din fașă o tentativă reală de răsturnare a
ordinii stabilite: Armată, Miliție, Activ de partid, tunuri, avioane, tancuri,
plus posibila intervenție a Armatei Roșii.
Cu toate
acestea trebuia să descoperi, să denunți și să pedepsești acțiunea dușmanului
de clasă. În planul politicii s-a manifestat astfel catastrofala explicare a
tuturor neregulilor din real prin acțiunea dușmanului de clasă. Am citit cu
creionul în mînă toată literatura stalinistă autohtonă consacrată luptei pentru
construirea vieții noi. Indiferent unde se petrecea acțiunea unei proze, a unei
piese de teatru, după un sfert de conținut de operă se iveau dificultăți.
Dificultăți în construirea unui obiectiv, provocate de Natură, de proasta
proiectare, de prostie, de lene, de românescul „Merge și așa !”. Dificultăți în
aprovizionare.
Cu
experiența lecturilor anterioare din proletcultism, eram sigur că pe la
jumătatea romanului, sau a nuvelei sau a piesei de teatru sau chiar a poemului,
dificultățile își găseau explicarea în acțiunea dușmanului de clasă. Și nu
trecea mult și avea loc o ședință de demascare a dușmanului de clasă, urmată,
firește de intervenția „Organelor”, destul de discretă, pentru că literatura
trebuia să educe vigilența clasei muncitoare și nu a instituțiilor care, vorba
epocii, vegheau la construirea socialismului. În aceeași ședință era demascată
însă și lipsa de vigilență, împăciuitorismul, înțelegîndu-se prin asta
tentativa de a explica dificultățile altfel decît ca produs al dușmanului de
clasă. În aceste condiții abuzurile Securității erau fatale. Instituția avea
drept principală misiune dată de Puterea politică depistarea și sancționarea
acțiunilor dușmănoase. Care acțiuni erau proclamate a fi tot mai multe și tot
mai primejdioase pe măsura înaintării spre comunism
Altfel spus
în timp ce în realitate aceste acțiuni erau tot mai puține și tot mai slabe,
Securitatea pleca de la premisa că ele sînt tot mai multe și mai puternice.
Dacă nu depistai prezența tot mai tare a dușmanului de clasă riscai ca lucrător
al Securității să fii acuzat de lenevie sau, mai rău, de complicitate
involuntară cu dușmanul de clasă. Cum puteai evita această primejdie? Căutînd
cu orice preț implicarea dușmanului de clasă. Se înțelege că asta însemna din
start posibilitatea dacă nu chiar fatalitatea abuzurilor.
Ca și azi,
ca și ieri, ca și totdeauna în Istorie, responsabilă principală de abuzuri, de
crime e Puterea Politică. Fie și prin adevărul că orice instituție de forță e
sub controlul puterii politice sau, măcar, sub semnul nevoii ca Puterea
politică să urmărească dacă ea n-o ia razna. Din acest punct de vedere de
abuzurile comise de Binomul S.R.I.-D.N.A. sînt răspunzători nu numai șefii
celor două instituții, dar și liderii politici de la vremea respectivă.
Dacă nu mai
ales ei [1].
Aranjament grafic - I.M.
----------------------------------------------
[1] Publicare cu acordul autorului -
https://evz.ro/de-abuzurile-si-crimele-securitatii-responsabila-de-esenta-e-puterea-politica.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu