Balada vieții trecătoare
de Rabindranath
Tagore
~*~
Un tren lung ne pare viața,
Ne trezim în el megând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit, și când.
Fericirile sunt halte,
Unde stăm câte-un minut,
Până când ne dăm noi seama,
Sună, pleacă,... a trecut...
Iar durerile sunt stații,
Lungi, de nu se mai sfârșesc,
Și în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.
Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo țintă ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe și dureri,
Noi trăim hrăniți de visuri,
Și-nsetați după plăceri.
Mulți copii voioși se urcă,
Câți în drum n-am întâlnit,
Iată un bătrân coboară,
Trist și frânt, sau istovit.
Vine-odată însă vremea,
Să ne coborâm și noi,
Ce n-am da atunci o clipă
Să ne-ntoarcem înapoi?
Dar pe când, privind în urmă,
Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna veșniciei
C-am trăit și n-am știut.
~*~
(În
1913, R.Tagore a primit Premiul Nobel, fiind
primul
laureat Nobel din Asia. )
*
Ioan Miclău
Gepianu
9/17/2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu