George Anca - MAHAVIR IN DACIA

MAHAVIR  IN  DACIA

Mircea Eliade – Mahavir – George Anca – Gepianu – Dorin Radu – Katya Kelara - Șerban Foarță – Octavian Soviany – Mihaela Borzea- Traian Vasilcău – Gabriela Tănase – Nicolae Grigore-Mărășeanu – Nicolae State-Burluși – Moș Neluțu G – Ion Iancu Vale – Doina Borcea

10  International Conference on

Peace And Nonviolent Action (10 ICPNA)

(17 Dec, to 20 Dec, 2019 at

ADHYATMA SADHANA KENDRA

Chhatarpur Road, Mehrauli, New Delhi - 110 074 INDIA

REGISTRATION   FORM

1. Full Name: Anca  George Ion

2. Titlu: Dr

3. Age: 75      Male        4. Nationality: Romanian

5. Passport No. :  053308258

6. Postal Address:   Str. Izvorul Crisului, no 12

         City/ Postal Code :  040895

          Phones (Res): 4021 450 886

         E-mail: george_anca@yahoo.com

7. Institution/Affiliation: Emeritus Professor

8. Accommodation:  on 16th Dec 2019 by 10.00 pm.

9. Date and Time of (i) Arrival:  (?)  (ii) Departure:

10. Registration Fee : I cannot pay.

11. I will make a presentation at a Plenary under title„Jainism, Gandhianism în Romania”.

12. Brief profile (100 words only) : I founded Romanian-Indian Cultural-Asociation (RICA), 2003-present,  and International Academy „Mihai Eminescu”, together with Amrita Pritam.  I run many years a Indological school within Național Education Library, as director. Translated Bhagavad Gita, Mahavira, Kalidassa, Jayadeva. Many books, including some on Jainism.

Mircea Eliade "From Primitives to Zen":

RESPECTUL  JAIN PENTRU  VIAȚĂ

("Acaranga-sutra", I, 1)

Pământul este bolnav și jalnic, este greu de învățat, nu are nicio discriminare. Oamenii neluminați, care îndură efectele faptelor trecute, provoacă  o mare suferință într-o lume deja plină de durere, căci în pământ sufletele sunt întrupate  individual. Gândind a câștiga  laudă, onoare sau respect ... sau a obține o renaștere bună. . . sau a câștiga mântuirea, sau a scăpa de durere, un om păcătuiește împotriva pământului sau cauzează, sau permite altora să facă acest lucru. . . . el nu va câștiga bucurie sau înțelepciune. . . . Rănirea  pământului este ca lovirea, tăierea, mutilarea sau uciderea unui om orb. . . Știind aceasta, omul nu trebuie să păcătuiască împotriva pământului sau să facă, sau să permită altora să facă acest lucru. Cel care înțelege natura păcatului împotriva pământului este numit un adevărat înțelept care înțelege karma. . . .

Și există multe suflete întrupate în apă. Cu adevărat apă. . . este vie. . . . Cel care rănește viețile în apă nu înțelege natura păcatului sau nu renunță la el. . . . Cunoscând acest lucru, un om nu trebuie să păcătuiască împotriva apei sau să facă, sau să permită altora să facă acest lucru. Cel care înțelege natura păcatului împotriva apei se numește adevărat înțelept care înțelege karma. . . .

Prin acte rele și fără grijă cineva poate distruge ființe de foc și, mai mult, se pot răni alte ființe prin foc. . . . Căci există creaturi care trăiesc în pământ, iarbă, frunze, lemn, baligă, ori mușuroaie și creaturi care sărind... cad în foc dacă  se apropie de el. Atinse de foc, se scorojesc...  își pierd simțurile și mor. . . . Cel care înțelege natura păcatului în ceea ce privește focul este numit un înțelept adevărat care înțelege karma.

Și așa cum este natura unui om să se nască și să  îmbătrânească, tot așa este și natura unei plante care se naște și se îmbătrânește. . . . Unul este înzestrat cu rațiune, la fel și celălalt; unul este bolnav, dacă este rănit, iar celălalt este bolnav; unul crește și celălalt crește; unul se schimbă odată cu timpul, la fel și celălalt. . . . Cel care înțelege natura păcatului împotriva plantelor este numit un adevărat înțelept care înțelege karma. . . .

Toate ființele cu două, trei, patru sau cinci simțuri. . . . de fapt toată creația, știu în mod individual plăcerea și nemulțumirea, durerea, teroarea și tristețea. Toate sunt pline de temeri care vin din toate direcțiile. Și totuși există oameni care le-ar provoca mai multă durere. . . . Unii ucid animale pentru sacrificiu, unele pentru piele, carne, sânge,. . . pene, dinți sau colți; . . . unii ucid intenționat,  alții neintenționat; unii omoară pentru că au fost răniți anterior de către ei. . . și unii pentru că se așteaptă să fie răniți. Cel care dăunează animalelor nu a înțeles sau a renunțat la fapte de păcat. . . . Cel care înțelege natura păcatului împotriva animalelor este numit un adevărat înțelept care înțelege karma. . . .

Un om care nu rănește nici vântul  cunoaște durerea tuturor lucrurilor care trăiesc. . . . Cel care știe ce este rău pentru sine știe ce este rău pentru alții și cine știe ce este rău pentru alții știe ce este rău pentru el însuși. Această reciprocitate trebuie luată în considerare întotdeauna. Cei ale căror minți sunt în pace și care sunt libere de pasiuni nu doresc să trăiască [în detrimentul altora]. . . . Cel care înțelege natura păcatului împotriva vântului este numit un înțelept adevărat care înțelege karma.

Pe scurt, cine înțelege natura păcatului în ceea ce privește toate cele șase tipuri de ființe vii este numit un adevărat înțelept care înțelege karma.

Traducere de  A. L. Basham;  Sources of Indian Tradition (New York: Columbia University Press, 1958), pp. 62-3

MAHAVIR  VAANI

Cea mai mare greșeală a unui suflet este nerecunoașterea adevăratului său sine și poate fi corectată doar prin recunoașterea sinelui

Fiecare suflet este independent, nici unul nu depinde de altul.

Este mai bine să te învingi pe sine decât să învingi  un milion de dușmani.

Nu există o existență separată a lui Dumnezeu. Toată lumea poate atinge dumnezeirea  făcând eforturi supreme în direcția corectă.

Toate persoanele neluminate  produc suferințe. Deziluzionându-se,  produc și reproduc suferințele, în această lume fără sfârșit.

Un corp viu nu este doar o integrare a membrelor și a cărnii, ci este și locuința sufletului, care are potențial percepție perfectă (Anant-darshana), cunoaștere perfectă (Anant-jnana), putere perfectă (Anant-virya) (Anant-Sukha).

Precum prin  ață (sasutra) ferește acul să se piardă, la fel persoana auto-studiindu-se (sasutra) nu poate fi pierdut.  

Fiecare suflet este în sinea sa absolut omniscient și fericit. Fericirea nu vine din afară.

Sufletul vine singur și pleacă singur, nimeni nu-l însoțește și nimeni nu-i devine partener.

Numai acea știință este  mare și cea mai bună dintre toate științele, studiul care eliberează omul de tot felul de nenorociri.

Ceea ce ne ajută să aflăm adevărul, să controlăm mintea neliniștită și să  purificăm sufletul se numește  cunoaștere în doctrina Jaina.

"Poti lua în mână un drug de fier rosu-fierbinte  doar pentru că vrea cineva sa faci asta? Atunci, va fi just  din partea ta să  ceri altora sa facă același lucru doar pentru a-ți satisface dorintele? Dacă tu nu poți tolera provocarea durerii în corpul sau mintea ta  de către cuvintele și acțiunile altora, ce drept  ai să faci la fel altora prin cuvintele și faptele tale? "

Ceea ce supune patimile, conduce la beatitudine și favorizează prietenia se numește cunoaștere în doctrina Jaina.

Neluminații  iau milioane de vieți pentru a extirpa efectele karmei, în timp ce un om care posedă cunoștințe spirituale și disciplină le elimină într-un singur moment.

Nopțile care s-au dus nu se vor mai întoarce niciodată. Ele au fost  irosite de cei dedați la nedreptate.

Cei ce nu cunosc supremul rost al vieții nu vor putea atinge niciodată  nirvana (eliberarea), în  pofida  respectării vratas (jurăminete) și nymas (reguli) ale comportamentului și practicii religioase  ale sila (celibat) și ale tapas  (penitență). 

Sufletul meu caracterizat de cunoaștere și credință este singurul etern. Toate celelalte faze ale existenței mele de care m-am atașat sunt evenimente externe și tranzitorii.

Dreptatea consistă în auto-absorbția completă și renunțarea la toate tipurile de pasiuni, inclusiv atașamentul. Este singurul mijloc de a transcende existența mundană. Așa au spus Jinas.

Nu ucideți nicio ființă vie. Nu încercați să le dominați.

Esența tuturor cunoștințelor consistă în a nu comite violență. Doctrina ahimsa nu este altceva decât respectarea egalității, adică realizarea că, așa cum nu-mi place mizeria, nici altora nu-i place. Știind asta, nu trebuie să omorâm pe nimeni.

Dreptatea consistă în auto-absorbția completă și renunțarea la toate tipurile de pasiuni, inclusiv atașamentul. Este singurul mijloc de depășire a existenței lumești. Jinas au spus așa

Așa cum  ție nu-ți place mizeria, la fel nici altuia nu-i place.în același mod în care și ceilalți nu-i plac. Știind asta, nu le face ce vor ei să-ți facă.

A ucide orice ființă vie înseamnă a se ucide pe sine. Compasiunea față de ceilalți este compasiune față de propria persoană. Prin urmare, trebuie evitată violența, precum otrava și ghimpele (care provoacă durere).

Nu fi mândru când câștigi. Nu-ți pară rău dacă pierzi.

Cel ce cultivă o atitudine de egalitate față de toate ființele vii, mișcătoare sau staționare, poate atinge calmul. Astfel spune kevalii.

Numai cel care a depășit frica poate experimenta calmul.

(Unul ar trebui să reflecte astfel :) Să tratez toate ființele vii cu ecuanimitate  și niciuna cu vrăjmășie. Lasă-mă să obțin samadhi (liniște), devenind liber de așteptări.

Lasă-mă să renunț la robia atașamentului și urii, mândriei și blândeții, curiozității, fricii, durerii, indulgenței și repulsiei (pentru a realiza ecuanimitatea).

Lasă-mă să renunț la atașament prin neatașament.  Sufletul meu va fi singurul meu sprijin (în această practică a detașării). (Prin urmare) lasă-mă să renunț la orice altceva.

Așa cum mie nu-mi place mizeria, la fel nici celorlalți.și ceilalți. Știind aceasta, nimeni nu ucide nici nu este ucis. O sramana este numită astfel pentru că se comportă ecuanim.

Cel care rămâne ecuanim  în mijlocul plăcerilor și durerilor este sramana, fiind în starea de conștiință pură.

Sramana lipsită de cunoașterea  Agama nu se cunoaște nici pe sine, nici pe alții.

Alte ființe percep prin simțurile lor, în timp ce sramana percepe prin Agama.

Cel devotat cu toată inima cunoștinței, credinței și conduitei corecte îndeplinește în mod egal sarcina sramana.

O, Sine! Practică Adevărului și nimic altceva decât Adevărul.

Iluminat de lumina Adevărului, înțeleptul transcende moartea.

Numai adevărul este esența lumii.

Ascetul care nu se gândește niciodată să spună o minciună din atașament, aversiune sau iluzie este într-adevăr practicianul celei de-a doua vrata  a adevărului.

Un om adevărat este tratat la fel de sigur ca o mama, venerabil ca un guru (preceptor) și iubit precum cel care comandă cunoașterea.

Adevărul este într-adevăr tapa (penitență). În veridicitate se află reținerea de sine și toate celelalte virtuți. După cum peștele poate trăi numai în mare, toate celelalte virtuți pot sta numai în adevăr.

Cel care cultivă o atitudine de egalitate față de toate ființele vii, mobile și staționare, poate atinge echilibrul. Astfel spune kevalii.

Numai cel care a depășit frica poate experimenta echilibrul.

(Unul ar trebui să reflecte așa :) Să-mi tratez toate ființele vii cu echilibru și nici unul cu vrăjmășie. Permiteți-mi să obțin samadhi (liniște), devenind liber de așteptări.

Permiteți-mi să renunț la robul atașamentului și urii, mândriei și blândeții, curiozității, fricii, durerii, indulgenței și abhorrence (pentru a realiza echanimitatea).

Lasă-mă să renunț la atașament prin dezintegrare. Sufletul meu va fi singurul meu sprijin (în această practică de dezintegrare). (Prin urmare) permiteți-mi să renunț la orice altceva.

Așa cum nu-mi place mizeria, la fel și ceilalți. Știind asta, nimeni nu ucide nici nu este ucis. O sramană este așa numită pentru că se comportă în mod egal.

Cel care rămâne în mod echilibrat în mijlocul plăcerilor și durerilor este o sramană, fiind în starea de conștiință pură.

O sramană lipsită de cunoașterea lui Agama nu se cunoaște nici pe sine, nici pe alții.

Alte ființe percep prin simțurile lor, în timp ce sramana percepe prin Agama.

Unul dedicat cu toată inima cunoștinței, credinței și conduitei corecte îndeplinește în mod egal sarcina sramanului.

O sine! Practica Adevărului și nimic altceva decât Adevărul.

Iluminat de lumina Adevărului, înțeleptul transcende moartea.

Numai adevărul este esența lumii.

Ascetul care nu se gândește niciodată să spună o minciună din atașament, aversiune sau delir este într-adevăr practicianul celei de-a doua porți a adevărului.

Un om adevărat este tratat la fel de sigur ca și mama, venerabil ca guru (preceptor) și iubit ca cel care comandă cunoașterea.

Adevărul este într-adevăr tapa (penitență). În veridicitate se află reținerea de sine și toate celelalte virtuți. Așa cum peștele poate trăi numai în mare, toate celelalte virtuți pot sta numai în adevăr.

Cineva poate avea un o șuviță sau păr încâlcit  sau cap ras  să rămână gol sau să poarte o cârpă. Dar  dacă el spune o minciună, toate acestea sunt inutile și fără rost.

Cineva  poate suporta tot felul de dureri insuportabile cauzate de țepe în așteptarea bogăției etc. Dar venerabil este numai cel ce tolerează, fără niciun motiv de câștig lumesc, cuvintele aspre rostite către el.

Nu trebuie să vorbești decât dacă ai cerut să faci acest lucru. Ar trebui  să nu deranjezi pe alții în conversație.

Nu ponegri și nu face pe plac unui neadevăr fraudulos.  

Nu  rostiți cuvinte neplăcute care trezesc sentimente rele în ceilalți. Nu tolerați  cuvânt favorabil răului.

Disciplina vorbirii consistă în refuzul de a spune minciuni și de a respecta tăcerea.

Sadhaka ( practicantul disciplinei spirituale) vorbește cuvinte pe măsura și beneficiul tuturor ființelor vii.

Bhiksu (ascet) nu trebue să se supere  pe cel care îl maltratează.  Altfel el ar fi ca  ignoramus. De aceea, nu trebuie să-și piardă firea.

Dacă cineva bate un ascet disciplinat și reținut, acesta din urmă nu ar trebui să se gândească la răzbunare, considerând sufletul ca fiind nepieritor.

După cum aurul nu încetează să mai fie aur, chiar dacă este încins în foc; un om luminat nu încetează să mai fie luminat fiind torturat de efectul karmei.

Un hoț nu simte nici milă, nici rușine, nici nu posedă disciplină și credință. Nu există niciun rău pe care să nu-l poată face pentru bogăție.

Cu privire la agravarea lăcomiei, o persoană nu distinge între ceea ce ar trebui făcut și ce nu ar trebui făcut. El este un îndrăzneț, care nu poate comite nicio infracțiune chiar și cu prețul vieții sale.

Prin practicarea celibatului se pot îndeplini toate celelalte jurăminte - castitatea, tapasul, vinaya, samyama, iertare, auto-protecție și detașare.

Știind că sunetul plăcut, frumusețea, parfumul, gustul plăcut și atingerea liniștitoare sunt transformări tranzitorii ale materiei, celibatul nu ar trebui să fie îndrăgostit de ele.

Sufletul este Brahman. Brahmacarya nu este, așadar, decât comportamentul spiritual al ascetului față de suflet, care a ieșit din relația cu corpul străin.

O persoană amoroasă, care nu reușește să-și atingă obiectele dorite, își iese din minți  și este chiar gata să se sinucidă prin orice mijloace.

Soarele pârjolește  în timpul zilei, dar cupidul pârlește zi și noaptese aruncă în cuptor în ziua și în noapte. Te poți proteja de soare, dar nu de cupid.

Cu cât faci mai mult, cu atât vrei mai mult. Lăcomia crește cu câștigul. Ceea ce ar putea fi realizat de două masas (grame) de aur nu poate fi realizat de zece milioane.

Așa cum focul nu este potolit de combustibil și oceanul de mii de râuri,la fel nicio ființă vie nu este satisfăcută  măcar cu toată bogăția celor trei lumi.

Non-posesia controlează simțurile în același mod în care un cârlig controlează elefantul. Cum este util un șanț  pentru protejarea unui oraș, tot așa este și  non-atașamentul pentru controlul simțurilor.

Lăcomia chiar și pentru o furcă de paie, ca să nu vorbim de lucruri prețioase, produce păcat. O persoană nelacomă, chiar dacă poartă coroană, nu poate să păcătuiască.

Cel care, stăpânit de dorul gândirii, devenind  victimă a pasiunilor la fiecare pas și neîndepărtând  dorințele, nu poate practica ascetismul.

Renunțarea exterioară este lipsită de sens dacă sufletul rămâne strâns de cătușe interne.

Ființele vii au dorințe. Dorințele consistă în plăcere și durere.

Cel constant atent la ținuta sa este precum crinul din iaz, nepătat de noroi.

Obiectele simțurilor  poluează cunoașterea dacă nu este protejată de disciplină.

Disciplina este mijlocul de a obține eliberarea. 

Chiar și nobilul devine unealtă în compania celui rău, ca un colier prețios pe gâtul unui cadavru.

Ignoramus-ul este întotdeauna târziu. Iluminatul este mereu treaz.

Cele cinci simțuri ale trezitului rămân mereu inactive. Cele cinci simțuri ale somnului rămân întotdeauna active. Prin intermediul celor cinci activi se dobândește robie, pe când prin inactivul cinci se rupe lanțul.

Așa cum toată lumea se ține departe de un foc arzând, la fel și relele rămân departe de o persoană luminată.

Tine-te mereu treaz. Cel ce se păstrează treaz își crește înțelepciunea. Cel ce adoarme este jalnic. Binecuvântat este cel ce stă treaz.

Cel ce zace leneș ca un piton irosește ambrozia înțelepciunii. Cu pierderea înțelepciunii sale, el nu este mai bun decât un buhai.

Yoghinul   indiferent la afacerile lumești rămâne alert spiritual din propria sa datorie, anume datoria față de sufletul său. Pe de altă parte, cineva  îngăduitor afacerilor lumești nu-și face datoria față de sufletul său.

Nașterea este însoțită de moarte, tinețea de descompunere, și norocul de nenoroc. Astfel totul în această lume este momentan.

Atât curajosul cât și lașul  trebuie să moară. Când moartea este inevitabilă pentru amândoi, de ce să nu  salutăm  moartea cu zâmbet și cu îndrăzneală?

Atât dreptul cât și nedreptul  trebuie să moară. Când moartea este inevitabilă pentru amândoi, de ce n-ar îmbrățișa-o păstrând o bună conduită?

Nu este nimic atât de înfricoșitor ca moartea și nu există suferință la fel de mare ca nașterea. Fii eliberat și de frica de naștere și de moarte, prin îndepărtarea atașamentului față de trup.

Nu fi în groaza îngrozirii, de boală, disperare, de bătrânețe și chiar de moarte sau de orice alt obiect de frică.

Nevigilentul se teme din toate părțile. Vigilentul din niciuna.  

Cel ce se întreține frica se găsește însuși singur (și neajutorat).

Viteazul nu îngăduie  indulgența, nici oroarea. Mulțumit de propriul sine, el nu este atașat de nimic.

Precum o broască țestoasă își retrage membrele în propriul său corp, la fel și voinicul își retrage mintea în sine însuși din toate păc

Iluminatul ar trebui să contemple că sufletul său este înzestrat cu energie nemărginită.

Numai acel om poate lua o decizie corectă, al cărui suflet nu este chinuit de necazurile atașamentului și aversiunii.

Cel ce cunoaște spiritualul (sinele) cunoaște și  exterioarul (lumea). Cine cunoaște lumea exterioară, se cunoaște și pe sine.

ATELE.

George Anca

JAINA

jaina de s-ar apuca taică-meu de preksha

m-aş întoarce colină moghulă neagră de preksha

namo arahantanam namo sidhbanam namo ayariianam namo uwajayanam namo sabhunam

altul de 33 de ani printre-ai lui Shankaracharya

acharya Pragya  îşi  publicase cărţile  până la proba nesfinţeniei

prea mult din India şi mai nimic din mine însumi

o mai veni acharya şi pe la noi

preksha inventată de Tulsi Mahapragya

bhagavan Mahavir ultimul thirtankar

Mahapragya exemplifică fiinţa umană cu România creştină

Brahma Murariah Tripurantkari Bhanuha Shashi Bhoomi Suto Buddhscha Guruscha Shukrah Shani Rahu Ketvah Sarve Graha Shanti karah Bavantu

cunoaşterea sinelui începe cu observarea respiraţiei alb de lună plină pineal jainologie

să fim spirituali în întunericul violenţei anuvrat e singura lumină Mahavir vorbise endocrineşte

sariuri din doctrina culorilor a bătrânului Mahavira  amintire Ram Rum Rim Rem Rom Ram mantra râsului Rahaha

Mahavira frica de moarte altceva permanent peste impermanenţă plecăm în ashram ne ducem orice prezent devine trecut orice viitor devine prezent preksha anupreksha

Mahavir e sfânt e dumnezeu hindu că sfânt jainul

acharya are 82 de ani suta de cărţi a dictat-o şi ucenicii muni mucenicii au tot scris şi publicat ce aflase din cartea naturii şi a minţii lui preksha apareksha ne-am vorbit de două ori plus cu o mie două de oameni

ne-om mai vedea în alte existenţe în prezentul domnului Mahavira

cercul vicios începe cu deteriorarea kayotsarga

ce înţelegere a lui Mahavir forţa ashramurilor

Jaina  my dad woud get preksha

namo arahantanam namo sidhbanam namo ayariianam namo uwajayanam namo sabhunam

another 33-year-old Shankaracharya

acharya Pragya had published his books to the test of non-holiness

too much of India and nothing of myself

acharya also  woud came again to us

preksha invented by Tulsi Mahapragya

bhagavan Mahavir the last thirtankar

Mahapragya exemplifies the human being with Christian Romania

Brahma Murariah Tripurantkari Bhanuha Shashi Bhoomi Suto Buddhscha Guruscha Shukrah Shani Rahu Ketvah Sarve Graha Shanti karah Bavantu

self-knowledge begins with observing the white moon-filled breath of pineal jainology

to be spiritual in the dark of violence, the only light Mahavir spoke endocrine

jumps from the color doctrine of old Mahavira memory Ram Rum Rim Rem Rom Ram mantra of laughter Rahaha

Mahavira fear of death something else permanently over impermanence we go to the ashram we go any present becomes past any future becomes present preksha anupreksha

Mahavir is holy Hindu god

acharya is 82 years old, hundreds of books dictated it and the disciples of the martyrs wrote and published what he had learned from the book of nature and the mind of preksha apareksha we spoke twice more

we can still see ourselves in other existences in the present day of Mr. Mahavira

the vicious circle begins with kayotsarga damage

what is understanding of Mahavir the strength of the ashrams

Orgoliile imperiale…!

…Orgoliile și iar orgoliile! Câte nu ne aduc orgoliile, mai ales în cele ale fatalismului uman! Căci se știe de când lumea, că mândriile aduc mai multe suferințe decât bucurii! Dar, când orgoliile stăpânesc vârfurile imperiale, deci pe conducătorii acestora, atunci istoria Omenirii poate cădea  în multe neajunsuri și suferințe. Aceste orgolii și lipsa de bune judecăți în acțiunile întreprinse nu sunt noi în istoria universală.

      Primului Razboi Mondial orgoliile imperiale i-au deschis dezlănțuirea. Dacă orgoliului imperiului austro-ungar nu i se alipea și orgoliul  kaizerului Wilhelm al II-lea, țările europene își vedeau bine de ridicarea bunăstării lor economice, iar Germania, ca un exemplu, nu ajungea în Franța și Anglia, adusă apoi la starea în care a fost adusă, față de înflorirea economică la care se afla  înainte de război.

Dar…, așa-s orgoliile imperiale!

     Dar pana nici sultanul Baiazid, zis “fulgerul”, nu ajungea legat de coada camilei si sfârtecat, daca orgoliul lui nu-l întâlnea pe cel a lui Timur, și nici Despina, frumoasa lui din serai, nu ajungea să-i împlinească lui Timur orgoliul de a fi servit cu o cafea pe targa lui, fără nici o haină pe ea! Ce să mai mergem pe la Hanibal si cartaginezii lui, ori pe la Traian și legiunile lui ori aiurea, cand avem orgoliile vremilor noastre moderne!

    Abia se ridicase Europa puțin pe picioare, abia reușiseră țarile lumii să-și înstrămeze viața cu pace si muncă, abia se luminaseră  orizonturile bunei credințe și bunei înțelegeri după “primul Război Mondial”, când iată, orgoliile Hitler-Musolini-Stalin. Urmarea fu o altă prăpastie: al”doilea Război Mondial”, din care crescu iar un hibrid de imperiu, cel comunist-sovietic. Nici bastionul sovietic nu ținu mult, dar urmările lui au fost dezastruoase, în cădere trăgând în prăpastie toate țările subjugate imperiului.

     Dar era o vreme cand, orgoliul comunist-sovietic se întâlnea cu orgoliul American și când, întradevar erau doua forțe mondiale, atunci s-ar fi putut face multă îngrijire pe planetă, o inflorire economică a tuturor ființelor umane, o inflorire ecologică a mediului natural, zidi o pace și bună cooperare între popoare! Dar, nu și nu! Orgoliile coloșilor împingeau spre militarizări, să-și arate mușchii forței lor, unul altuia, în detrimentul economiilor naționale cuprinse în cercul lor, mai speriind și lumea din jur, fără să apeleze la înțelepciunea istoriei trecute. Istorie ce stă și azi ca o oglindă in fața popoarelor ce se chinuiesc să iasă din dezastre!

   Care sunt orgoliile zilei de azi? Ne place nu ne place, adevarul este că azi avem a

face cu niște “orgolii religioase”și, ca orice orgolii, urmăresc  niște planuri și idei înspre  al căror viitor însă, orizontul pare destul de încețoșat. Lumea se întreabă dacă totuși, orgolioșii au  vreo siguranță  că în final  scopul lor va fi trainic și folositor umaniățtii? Sau v-om deveni un “babilon biblic”, cu o prăbușire și mai răsunătoare ca a tuturor vremurilor! SĂ sperăm in Dumnezeu că ne va ocroti Planeta!

    Talanții aceia, pe care Dumnezeu i-a dat cu împrumut, aveau simbolul iubirii și al îmulțirii acesteea, nu al îngropării lor, pe când orgoliile ni se par niște talanți ai deavolului care aduc suferințe și nenorociri; și deci, să fie îndepărtate orgoliile de cei ce primesc talantul iubirii adevarului împrumutat de la Dumnezeu pentru a conduce destinele omenirii! Să ne luminăm cu toții mintea și să dăm faptelor noastre valoarea iubirii și curățeniei, atât  a Planetei cât și universului nostru interior sufletesc!

Dorin Radu

Dorin Radu, fragment manuscris ,,Chefe și Zefelin”

Pentru că vremea de început de septembrie era extrem de posomorâtă, plecaseră din staţiune până în Vama Veche.

Au ajuns pe la prânz. Vama nu mai era ca în perioada adolecenţei sale.

După ce a parcat maşina pe o stradă secundară, din apropierea plajei, au mers să caute un loc pe malul mării, să bea ceva. S-au așezat la o terasă retrasă din apropierea cherhanalei și au comandat două cafele. Octavian gândi că stațiunea nu mai avea același farmec. Plaja nu mai era la fel de sălbatică. În sezon, peste tot, erau șezlonguri și baldachine și foarte greu mai puteai găsi un loc în care să pui un cearceaf direct pe nisip.

̶ Știi, Simina!... spuse Octavian dezamăgit. Acolo unde este terasa aia se puneau corturile direct pe plajă. Totul era natural. Se asculta multă muzică bună. Îmi amintesc că odată, de 1 Mai, să fi avut vreo 18-19 ani, s-a ţinut la malul mării, în capătul ăsta al staţiunii, un spectacol ad-hoc. Ceva spontan...

̶ Și n-a intervenit nimeni?... Miliția... securitatea? întrebă femeia. Nu împiedicau astfel de manifestări?

̶ Atunci n-au apucat. Sau poate nu i-a interesat. Erau actori... pictori, muzicieni, medici, ingineri, studenţi. Urcau pe-o scenă improvizată. Nişte lăzi din plastic. Se cânta, se recita, se filosofa pe diverse teme. Erau peste 100 de oameni. În pauze ascultam muzică la un magnetofon sovietic alimentat cu un fir enorm de la o casă din depărtare. Seara se făceau focuri de tabără şi se cânta din nou... Aici i-am descoperit pe Minulescu, Barbu şi Bacovia... În comuna alăturată, la 2 Mai, erau cazați actorii care duceau o viață boémă. O bună prietenă... o actriță a Teatrului din Piatra Neamț mi-a povestit cum mâncau în serii la tanti Doina. Și cum era plaja de la 2 Mai. Eu n-am fost niciodată acolo... Spunea că a fost odată cazată în Saturn ̶ vara avea reprezentații pe litoral, dar își dorea să facă plajă în 2 Mai. Acolo era lumea bună. Artiști, poeți, scriitori. A rugat niște colegi de la teatru să o ia cu mașina. Unul dintre regizori își cumpărase o Dacie nouă. Te-aș luă Olguța! i-a zis regizorul, râzând. Dar... suntem 5!... Și știi că la 2 Mai e bariera securității și ne controlează... Luați-mă, măăăăă, măcar în porbagaj! i-a rugat prietena asta a mea. Și au luat-o în portbagaj!... Era minionă. Avea loc. La 2 Mai au făcut plajă. Bucuroasă, s-a dezbrăcat în costum de baie și s-a așezat pe un șezlong. Era ud. Avea la ea un Almanah. A rupt primele două pagini (poza lui Ceaușescu și a Elenei Ceaușescu) și le-a pus sub fund. Știi și tu că nu era Almanah să nu aibă pe primele pagini pozele conducătorilor statului. Când au plecat a vrut să rupă fotografiile să le arunce la un coș de gunoi, însă i-a fost frică să nu le găsească cineva și să le preda la securitate. Le-a luat cu ea la hotel cu gând să le rupă bucățele mici, să le arunce în toaletă. Le-a strâns cu grijă și le-a pus în buzunarul de la cămașă, apoi s-a urcat în portbagaj. Pe drum mașina s-a oprit. Ascuta atent. Cineva îi cerea actele șoferului. Ăsta a zis: Nu ne cunoști tovarășe milițean, suntem actori la teatru! Am jucat în filme și mata!... Sunteți actori la teatrele dumneavoastră! Aici e zonă de frontieră. Vă somez să-mi prezentați documentele sau vă încătușez de nu vă vedeți!... Deschideți și portbagajul! Chircită, prietena asta a mea, se gândea: Ce le zic, măăăă?... Ce caut eu, mă, în porbagaj?... Aloleo!... Ce-o să le zic, mă, când mi-or găsi pozele Ceaușeștilor în buzunar?... Și... au deschis portbagajul. Cei cinci actori râdeau cu lacrimi... Ți-a fost frică Olguța?... o întreabă regizorul. Te mai urci, mă, în portbagaj?... Nervoasă, prietena asta a mea, aproape plângând, le-a zis: Ai, mă, că sunteți nesimțiți! Ce glumă e asta! Puteam să fac comoție!

Katya Kelaro

Când Maxentius s-a pornit împotriva lui Constantin cu oaste, în el urla întruchiparea trufiei cocoțate pe tron, autointitulându-se împărat, autoproclamându-se peste popor și fărădelege, pe când Constantin era recunoscut de oaste și de inimile oamenilor. Maxentiu era recunoscut de gurile ferecate și buzele încleștate, de gratia de sub pleoapele demnitarilor despodobiți de familie și demnitate, de pleoapele însulițate ale celor umili și umiliți.

Ca în orice război cu Răul, Maxentiu avea multă oaste cu caninii ascuțiți și asmuțiți de sânge, iar Constantin în fruntea oștirii sale cugeta ca un spic însingurat, înconjurat de ciulini carnivori, medita la soarta conducătorilor nelegiuiți, iar lupta lor în istoria Bisericii arată și astăzi ca o balanță în care talgerul negru e umplut cu vârf, o movilă de cranii în loc de minți luminate, capete desperecheate de viață și lumină încă dinainte de moarte, iar pe talgerul binelui, Crucea cufundată în lumină precum pământul la botezul de bunăvoie al lumii, la picioarele căreia soldații erau ca o mânuță de boabe de tămâie, un crâng de sfeșnice rugătoare.

Eusebiu de Cezareea, cronicarul și biograful lui Constantin cel Mare, consemnează cum ,,din cauza viclenelor și vrăjitoreștilor farmece pe care tiranul nu înceta să le urzească, Constantin înțelesese că avea nevoie de un ajutor mai puternic decât cel pe care i-l putea aduce o oaste, ceea ce l-a și făcut să-și caute ajutorul lui Dumnezeu, lăsând abia în al doilea rând interesul pentru înarmarea soldaților și grija de a avea o oaste numeroasă, fiindcă –socotea el- fără sprijinul lui Dumnezeu nici aceasta nu-i putea fi de vreun ajutor, în timp ce- cum zicea Constantin – tot ce se face cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu este de nestăvilit și cu neputință de stricat”. Constantin simțea că bătălia aceasta va fi lupta nu dintre doi înpărați, ci dintre chibzuință și pustiire, între a cinsti și a silui viața.

Maxentius jertfea idolilor câtă frunză și iarbă suflare omenească, iar răspunsurile și le căuta în viscerele abia scoase ale pruncilor nenăscuți, smulși prin spintecarea pântecului maicilor lor, închinându-le zeilor, pe când Constantin medita la ceata drepților, cercetând viețile creștinilor, fiind atras de tainele cerului nesângeros, de Dumnezeul creștinilor și, rugându-se, i s-a arătat semnul izbăvirii și nu oriunde, ci pe cer, și nu oricând, ci în mijlocul zilei, când pântecul cerului care naște ceasurile zilei a lăsat a se vedea Chipul crucii din lumină deasupra soarelui. Tot Eusebiu de Cezareea rescrie întocmai cuvintele lui Constantin cel Mare ,,cam pe la ceasul amiezii, când ziua începuse să scadă, zicea Constantin că văzuse cu ochii săi chiar pe cer, străjuind deasupra soarelui, semnul mărturisitor de biruință al unei cruci întocmite din lumină și odată cu ea putuse desluși un scris glăsuind ,,Să biruiești întru aceasta!”, după care, la vederea unei asemenea priveliști, fuseseră cuprinși de uimire și el și întreaga sa oaste(care, cum mărșăluia el pe drum, venea pe urmele sale, și de aceea asistase și ea la minune).

,,Chipul Crucii” s-a arătat întregii oști constantine cu conducător cu tot, nu doar celui mai mare, ci tuturor ce aveau să meargă la război în numele Lui pentru ca Duhul să lege biruința cum leagă armurierul zală de zală spre trăinicia armurii și zidarul unește cărămizile pentru a înălța zidul fortăreței de apărare. Crucea s-a arătat oștirii vestind că veacuri la rând creștinii nu sunt un popor obișnuit, ci unul chemat la luptă pentru a apăra valorile sale, pentru a se birui pe sine, pentru a birui de diavol. Tulburați au fost cei aflați atunci în pridvorul botezului și al pocăinței, în pridvorul convertirii, judecau ca niște păgâni pentru care crucea era instrumentul infam al torturii, al degradării, semnul nefast, dar văzuseră pe cer că semnul de care fugeau avea să le aducă biruința, văzuseră blazonul Împăratului desculț pe pământ, același Creator al tuturor și a toate, cum îngăduise a se vedea în medalionul de raze stelar crucea suferințelor Sale.

Tulburării lui Constantin, și tuturor creștinilor înainte de o bătălie (fie că e vorba de amvon, propovăduind împotriva ereticilor și păgânilor, fie că e vorba de tribuna unde dreptatea săracului e sfântă, fie că e catedra profesorului al cărui glas se înalță întru adevăr cu bunăcredință și convingere, fie că e vorba de masa chirurgicală unde pacientul e operat cu știință și credință), Crucea i se arată ca pavăză și reunește punctele cardinale ale mântuirii: punctele cardinale ale răstignirii ce s-au închegat în miezul crucii și s-au răspândit mai apoi în cele patru zări.

Domnul a murit pe cruce răstignit de oameni, dar crucea însăși a gemut împovărată de nevinovăția Celui chinuit pe lemnul ei, că trebuie să aducă moarte Celui ce a zidit-o pe când surâdea sub soare, verde ram fiind, Celui care a mângâiat-o când a desfrunzit-o moartea prin tăiere, și au uscat-o vânturile și au biciuit-o ploile și au ars-o verile, pietrificându-i-se inima și secându-i vasele de sevă, abia atunci lemnul ei a fost bun de cruce, iar Tradiția ne spune că lemn de cedru, chiparos și măslin au amestecat pentru a îmbina trăinicia ei, iar alții spun că esență de chiparos, ulm și merișor au împletit după proorocirea lui Isaia 60, 13.

Prin atingerea ei, Domnul a schimbat cel mai infam mod de a muri în preacinstitul loc al durerii dumnezeiești, a întors din nepăsare lemnul când sângele Lui a stropit cu aghiazma sângelui crăpăturile crucii, a irigat crucea destinului omenesc, a cutremurat verticalul și a clătinat orizontalul, zdruncindându-le vechea temelie, a convertit axele, din inerție spre sens, sfidând gravitația clipei, timpul nu a mai căzut la pământ sub propria greutate izvorâtă din greșeală, nici nu a plutit în derivă, imponderabil fiind ca în cosmos, ci, trecând prin plasma convergentă a durerii dumnezeiești, s-a înălțat, el nu a mai fost o povară, ci scară spre cer. Iată timpul crestând norii cu literele mântuirii sub semnul biruinței, iată timpul îmbrăcat în haina de lumină a spațiului, Crucea a învățat lumea că adâncirea înalță spre alte dimensiuni, Crucea – acea umilă ultimă casă a Domnului, fără acoperiș, pat de care sufletul a fost suspendat spre neodihnă și trezvie în piroane, piroanele - aceste limbi de ceas care au pecetluit o eră, Crucea – această umbră dogoritoare, acest cuptor unde păcatul a fost încins cu cuie fierbinți de sângele celui mai Nevinovat născut pe pământ și pe care cerul îl știa din veșnicie, Crucea – lemnul dat spre înjosire mai aspră decât vreascul de pus de foc și care s-a îmbrăcat în lumină, lemnul pierzării din care S-a construit corabia mântuirii, fundamentul Bisericii adunate într-o Ființă și care ne relevă că Ființa e centrul a toate, lemnul trandafirat cu sângele scump al Celui ce ne-a spus că nu vom muri niciodată, că alături de El vom fi biruitori de vom merge la război, pentru a cuceri cu pocăință cerul, pârghia cămării cerești, scripetele vieții scoborât și înălțat din fântâna cu moarte, toiagul pe umerii căruia se sprijină cerul, magnetul cu oxigen dintre cele două pământuri, care a deschis pământul de deasupra și a spălat cu tină ochii omului din întuneric până i s-a redat vederea, să poată înțeleage cerul. Bătălia cu Maxentiu, acest maximum maximorum al răului istoric, a fost pentru a vedea cum devine crucea însăși sabia ce a tăiat zapisul legii vechi, al cărei ascuțiș interior ne-a modelat cu spini și răbdare labirinturile, purtându-ne harta cosmică a neuronilor și arhipelagurile sinapselor și toată flota aortei și precum și estuarele cave spre lumină.

Crucea – muribundul lemn al sufletului omenesc purtat pe umeri de Hristos pe planul înclinat al Golgotei, creionul care a lăsat în urmă semnul iertării și prima literă universală a alfabetului iubirii ca adevărata lege din univers, Crucea – acest ,,x” înnobilat cu demnitate, această elice din jocurile copilăriei, pe care Hristos a transformat-o din masa torturii în masă de altar. Crucea e de fapt simbolul anagramat de matematicile superioare, de algebră, căci e surprins misterul ei în simbolul semnului X din ecuațiile și inecuațiile logicii și ale vieții. Misterul lui X însumează dorul mistic al alfabetului cunoașterii față de cruce, orice șirag de numere, de stele, de oase, de mușchi, de dinți, de capilare merge până în capilarele algebrei când profesorul scrie pe tablă o ecuație, în care X nu e doar numărul care trebuie aflat, ci e o cruce aruncată în malaxorul științei, miniaturală dar niciodată stricată, ca o morișcă ce macină nu făină ci gânduri...de câte ori bifați într-o căsuță de chestionar, voi, ateii îmbrăcați în haine de miel, îngeri cu aripi de plastic, tot cu o cruce vă însemnați în cele mai banale gesturi ale voastre. Crucea este schimbarea perspectivei, Taborul absolut, floarea Golgotei redusă la esență, întâlnirea dintre nod și tulpină, focalizarea optică a răsăritului, căci orice binoclu are în punctul central un x, o cruce microscopică prin care își atinge ținta, un etalon.

Când Domnul a trimis crucea să strălucească în montura de sidef și camee a stelelor a fost bijutier al suferinței, Sfinții Părinți spun ,,i s-a arătat la amiază chipul Crucii Domnului închipuit cu stele” strălucind mai tare ca soarele, deci nu vedenie din miez de noapte, ci în slava zilei pământești, în montură de planete și aștri ca nestematele.

Chipul Crucii- dulceața acestei sintagme....dar Crucea are chip? A gemut înlăuntrul lumii un monstru care o desfigurează.Crucea are chip? Nu s-a spus trupul, nici urma, ci chipul, ca și cum însăși crucea a suferit întru umanizare spiritualizată și îndumnezeire, răstignită fiind. A fost restaurat prin lemnul ei putreziciunea omului și a naturii, spiritualizată de piroanele proprii, stigmatele cu urmele cuielor și locul unde a fost țintuit Hristos, corabia pe care au vrut s-o sfărâme de valurile furtunoase ale iadului, de stâncile și malurile Gheenei, dar epava urii fost-a în final iadul, iar Hristos, cu brațele desfăcute a îmbrățișat toată făptura care a fost, este și încă nu s-a născut. Crucea e intersecția vieții cu viața de apoi pentru cei ce cred, e răspântia cuvântului Evangheliei, vama dintre cer și pământ, dintre cele văzute și nevăzute. Că stelele s-au arătat mai puternice decât soarele în montura dumnezeirii, în lipsa unei eclipse, arată cum din boabele de muștar ale steluțelor credinței, din soldații ce străjuiesc cerul avea să fie construită pavăza de nebiruit a raiului. Semnul viu, așa cum pe vremea lui Moise casele evreilor și întâilor născuți erau feriți când avea să vină îngerul morții.

Pe Constantin l-a încredințat Însuși Fiul de puterea Crucii. Argintarii oștirii au făcut crucea din pietre scumpe, aur și mărgăriar dar ea fusese văzută mai întâi brodată cu spărtură din mărgăritar de stele pe brocartul cerului, din borangicuri de nori, din planete care pentru ochiul pământean aveau mărimea unei perle, iar norii și stelele s-au grăbit a modela chipul crucii așa cum măicuțele și căugării modelează din aluat crucea și o împodobesc spre cinstire cu trandafiri, crini pe un așternut de crizanteme.

Tot Eusebiu de Cezareea ne descrie Chipul Crucii așa cum a fost el văzut de Constantin cel Mare pe cer și așa cum a dat poruncă să fie brodat pe fiecare flamură a oștirii sale: ,,de vârful unei cozi de lance înalte și poleite cu aur era prinsă pieziș o stinghie în forma semnului crucii. Sus de tot, deasupra întregului însemn, era o cunună împletită din aur și bătută cu pietre nestemate, de care se afla prins simbolul numelui Mântuitorului; două litere închipuind – prin cele două litere de la începutul lui – însuși numele lui Hristos (P-ul fiind prins în mijlocul crucii X-ului), inițiale pe care împăratul s-a obișnuit să le poarte înscrise pe coif chiar și mai târziu. De bucata aceea transversală de stinghie prinsă de lance atârna o bucată de pânză foarte fină de culoare purpurie, întrețesută bogat cu fire de aur și acoperită cu nestemate de toate culorile, prinse des, care în lumina zilei scânteiau – o lucrătură de o mare frumusețe nespusă-la privit. Bucata aceea de pânză prinsă de stinghie avea lățimea egală cu lungimea ei, iar partea prinsă a lancei – care era foarte înaltă – avea îndată sub biruitorul semn al crucii, chiar în susul fâșiei de pânză descrisă de noi, imaginea-închipuită până la piept și din aur – a de-a Dumnezeu-iubitului nostru împărat, precum și pe aceea a fiilor săi. ”

Oastea lui Maxențiu nu a luptat cu un om, ci cu Dumnezeul slavei și al psalmilor lui David căci ,,cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mîinilor lui o vestește tăria...de la marginea cerului ieșirea lui, și oprirea lui până la marginea cerului”. Era timpul cinstirii Crucii, al unei revărsări în Duhul cu limbi de foc peste luceferi, mănunchi în formă de spadă cu coroană și numele lui Hristos. Maxențiu a fugit peste Tibru pe un pod de corăbii creat de el și podul s-a surpat ca o groapă și flămânda gură a iadului l-a înghițit, precum odinioară turma de porci în care se refugiaseră duhurile. Da, Crucea a exorcizat oastea, cerul și pământul.

Crucea lui Constantin din mijlocul Romei e un panegiric vertical, în locul columnelor istoriei, crucea – de-a purururea mărturisitoare despre slava lui Dumnezeu. După Roma, a mai văzut crucea călăuză în războaiele spre Bizanț, ca un alt David a văzut scrisă voința și porunca lui Dumnezeu cu litere de stele ,,să mă chemi în ziua necazului tău”, iar după cerul de miazănoapte, a fost împodobit întreit cerul de la miazăzi, crucea –axele temporale ale luminii, spațiul ei matrice, izvorul, bumerangul iubirii sădit pe stânca dreptății, buzduganul ceresc al împăratului, cheia ce descuie toate porțile cu suflarea durerii, fereastra și pecetea celor de pe pământ și de sub pământ. El învingea în numele Crucii, iar mai târziu, la gurile Dunării a treia oară i s-a arătat crucea și s-a botezat, gurile Dunării binevestitoare, Iordanul de după Iordan, al noii împărății creștine.

Iubind pe Domnul, misteriosul care i-a trimis pe ștergarul cerului, pe stindardul norilor ca o flamură a victoriei lui Hristos scrisă dincolo de calea Lactee, să vadă și semințiile celor ce sunt dincolo de pământ semnul stăpânului absolut și blând, pe ștergarul văzduhului s-a văzut monograma vieții veșnice, iar maica sa, Elena trimis-a fost spre Ierusalim, pelerină și ctitoriță binecuvântată, având evlavia Evei celei trezite de Înviere, femeia în ipostasul împărătesc al maternității sofianice, pelerină pe via crucis, a cercetat Sfintele locuri, împărăteasa lumească fiind vegheată de Maica Împăratului ceresc, două mame pornind a curăți pământul la porunca fiilor lor, una în cer, alta, pe pământ, și Crucea, care așteptase sute de ani să spună lumii că a purtat în lanțurile cuielor ei forța pe care nimeni nu putea să o înlănțuiască, o forță mai mare decât toate corăbiile care au navigat pe mările lumii și prin univers.

Un Iuda l-a vândut pe Iisus spre a fi dat crucii, un alt Iuda a fost aruncat în groapă să spună peștera, ieslea unde aștepta relicva, și întocmai ca Toma, Constantin avea să pipăie lemnul al cărui chip fusese pictat de Duhul din stele, au spart templul Venerei pentru a venera frumusețea trecută prin suferință, esența frumuseții care a biruit suferința, intersectarea dintre vid și absolut, dintre mulțimea vidă și răsărit, spațiul dintre inspir și expir, dintre casă și lume, dintre lume și univers, dintre univers și necuprins, dintre necuprins și inexprimabil, copca ce a scos de sub gheață sufletul omenesc, undița care a umplut plasele apostolilor cu colonii de spirite, lemnul pe care fusese scris numele Domnului.

Mortul ce trecea în alai spre îngropciune fost-a înviat prin atingerea de adevărata cruce, iar Iuda și cei din jurul lui s-au botezat primind Chiril drept nou nume și fost-a patriarh și prigonit în numele lui Hristos, iar Macarie patriarhul de atunci a ridicat Crucea în văzul tuturor spre luminare. Prima biserică zidită de sf Elena – Biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos la Sfântul Mormânt, cu sfânta Cruce, după cinstirea Fiului, s-a dus la Ghetsimani, dând cinstire mamei lui Iisus înconjurând cetatea printr-o salbă de biserici.

Plecând spre Bizanț, a luat cu ea o parte din Sfânta Cruce și piroanele, din care unul a dat mării zălog spre liniștire, altul a fost încrustat în coiful lui Constantin cel Mare, mintea sa fiind purtată de condeiul patimilor lui Hristos, condeiul dumnezeiesc al pironului devenit sfetnic, precum și în zăbala calului – simbol al opririi graiului în deșert. Pironul crucii lui Hristos în coiful împăratului creștin stă mărturie a suferinței că deasupra împăraților lumii va sta cuiul suferinței împăratului ceresc, voievodul absolut a toată zidirea, întâistătătorul istoriei și împărățiilor nevăzute, pironul coifului arată că la fundamentul oricărei creații durabile e o mare jertfă. În Bizanț, Constantin a sfințit locurile cu Cruci – cele trei – una din târgul de sus, alta din locul de marmură unde era târgul pâinii și alta deasupra stâlpului roșu arată trei mari epoci de înflorire a Bizanțului – iată învățătura, hrana și iubirea sub pavăza Sfintei Cruci.

Dalmatica lui Constantin cel Mare...mătase albastră de culoarea cerului înstelat, și crucea în mijloc în centrul turlei, în crucea pieptului, în furca pieptului și dreptul inimii, nimic altceva, crucea așa cum apăruse pe cerul golit de vânt și de păsări pentru o clipă, deasupra soarelui, arătând că puterea acesteia e mult mai mare, să sunt la vrerea lui Dumnezeu ipostasuri cerești mai presus de soare, că există oglindiri ale luminii create...crucea se arătase pe cer pentru a călăuzi întocmai cum magilor li se arătase steaua de la Betleem, iată acum se arătase lui Constantin, în numele căruia mama sa Elena avea să călătorească spre Ierusalim, cu daruri, spre a găsi nu ieslea, ci crucea pe care a pătimit Domnul nostru, să îi aducă aur pentru cruce, smirnă pentru cădelnițele preoților și tămâie a se înălța din Baziliciele ce aveau să fie construite acolo. În sufletele lor era așteptare roditoare, era un mare act de curaj a se lepăda în fața tuturor de slujirea și închinarea idolească, de a pune hotar viețuirii lor, îl căutau pe Dumnezeu iar Dumnezeu le ieșise în întâmpinare prin poarta de lumină a Crucii, pe cer și scară spre cer, spre mântuire, spadă încoronată cândva de spini și acum cu nimb de lumină al coroanei dumnezeiești.

Însăși corpul omenesc are formă de cruce, axa cap-trunchi-picioare fiind intersectată cu axa brațelor, întrucât Dumnezeu nu a lăsat omul cu un braț mai sus și altul mai jos, nici dispunerea paralelă a picioarelor, ci lemn de viață cuvântător e omul, cruce de carne păcătoasă, smulsă din gingiile morții și aruncată în scăldătoarea spovedaniei și euharistiei pentru că sus contează revenirea în fire, nu căderea, lemnul care a strălucit fără să ardă, flacăra care s-a arătat pe cer fără a se face scrum, farul care desparte iadul de rai, sceptrul împărăteștii oști, scară până la cer.

Lemnul durerii s-a impregnat ca o mahramă de chipul Adevărului, strălucind pentru că Dumnezeu a îngăduit a se arăta lumii în adevăratul ei folos duhovnicesc și pentru că a luminat-o pe ea mai mult decât luminătorii cerești, a pardosit-o cu stele și sori precum diamantele

Apoi, Crucea a fost luată de perși și timp de 14 ani a fost departe de Ierusalim unde s-a înapoiat cu voia Domnului, după lupta dintre Heraclie și Hosroe care a pierit împreună cu fiul cel mic Medars, uciși fiind de propriul fiu Șiroes, iar pe când șiroia sângele pe mormintele răpitorilor, fiul cel mare, spășit dăruia lemnul crucii Ierusalimului, acolo unde și-a făcut intrarea printr-o mare minune: vrând împăratul să o arate în toată slava sa, îmbrăcatu-s-a cu purpură și coroană bogată pe cap, dar crucea nu s-a lăsat purtată decât atunci când, desculț și în straie simple, a mers prin mijlocul poporului precum odinioară Hristos, smerirea cea de pe urmă, crucea plângerii lui Hristos nu se putea lăsa purtată decât de brațe cuvioase, desfrunzite de mândrie, de onorurile lumești. Crucea-planul divin devenit plan arhitectonic al caselor lui Dumnezeu, iesle, altar și mormânt izvorâtor de lumină, labirint de abur mistic, cu respirație de tămâie și lacrimi de chihlimbar, a cărei glăsuire e vindecarea și cântare toaca, cuiul bătut în carne pentru a ne trezi conștiința. Crucea, prezentă în construcția literei T din cuvântul tată care se sprijină pe o treime de cruce, căci litera T este o cruce căreia i-au tăiat capul, și orice tată poartă pe umeri dulcea povară a vieții copiilor săi, crucea e arcul cu săgeți al cărei vânat a atras pe mulți în munții credinței, și literele de lemn din alfabetar și condeiele sunt așchii din lemnul înțelepciunii, noi toți dormim în baldachinele noastre de vise pe mănunchiuri de cruci, ne coborâm în mormânt ca într-un leagăn, când pământul își desface pântecul să ne încapă, primindu-ne acasă, și alaiul de înmormântare cu prapuri arată ca un alai împărătesc, venit de la luptă când pe drum s-a arătat semnul crucii, în pământ e coborât lutul, acest lemn care va putrezi, iar sufletul va merge spre cer, fiind lemnul care a învățat, îndrăgostit de Dumnezeu, să zămislească muguri de lumină și floarea recunoștinței veșnice, va înflori întru înviere. La căpătâi, creștinii au crucea, candelă și străjer, doică fiind cerul, prunci ai cerului fiind, ne întoarcem în cer, lăsând pe pământ doar cenușa.

Când demonii cu chip de om devorează pădurile fără opreliște, fără noimă, când spintecă și scot din orbitele stâncilor flacăra dumnezeiască a pădurii, noi înșine nu mai suntem verticali, ci vulnerabili, o pădure de cioate, orașe pline de bolnavi, biserici care în lipsa crucii devin ospicii, deasupra lor nu mai coboară niciun Dumnezeu, nu simt răcoarea crucii în starea tămăduitoare, nu au catarg pe marea încercărilor, sunt leșuri vorbitoare. Crucea e o scară a cărei primă treaptă e nașterea, apoi botezul, binecuvântarea nunții, propovăduirea, crezul, și peste toate Crezul și Învierea, Euharistia. Crucea e centrul existenței noastre, după cum legate sunt prin forța de atracție planetele într-o constelație, așa și crucea leagă casa noastră de școală, de biserică, de casa aproapelui, de casele celor dragi, șirag de metanii coralifere, corăbii cu ancora în nisipul veacurilor. Și vasele de sânge își dau binețe la răscruce dialogând, și ploaia se crucifică în aburi pentru a hrăni îngerii, și vaporii se răstignesc în rouă ca să hrănească frunzele, acești ochi de heruvim ai pădurii.

Când Cuvântul a frânt pâinea tăcerii și a spus să fie Lumină, lumina însăși a tăiat liniștea și a apărut prima cruce străvezie și tăcută până la Răstignire.

În limba română există o expresie...,,a-ți duce crucea” destinul dar nu cel implacabil, ci a simți greutatea responsabilităților de unde nu ai cum și nici unde să fugi fără să îl faci de rușine pe Hristos Care poartă crucea lumii și pentru tine.

În ziua în care înțelegem puterea Crucii, medicament, armă, călăuză, făclie, viață, o vom cinsti și nu o vom mai lua în derâdere, căci acei ce din ignoranță ori reaștiință se stârnesc împotriva ei își semnează condamnarea la muncă silnică și ocnă în veșnicie. Odată cu primul mormânt însemnat cu semnul ei, cei adormiți întru nădejdea învierii la răsăritul crucii, ca un voinic a cărui sabie a fost așezată la căpătâiul lui pentru a i se vesti faptele de vitejie și mărturisirea și, pentru ca un altul, văzând crucea, să o ia ca pe o făclie, o ștafetă a unui maraton olimpic al credinței și să alerge cu ea spre următoarele generații, crucea fiind torță, călăuză, sabie și scut și începtul păcii adevărate, la umbra căreia se înalță rugăciuni, iar la a doua venire a Domnului, când unii se vor trezi din pulberi, crucea va fi hotarul dintre drepții și greșiții acestei lumi.

E imposibil să nu te cutremuri în fața acestei jertfe de o incomensurabilă responsabilitate, unde Hristos Și-a asumat și îndeplinit restaurarea omului care se învățase a trăi în veșnicie fără Dumnezeu, omul fără lumină, omul fără omenie, omul fără cămașa lui Hristos, oul fără gălbenuș și cu coaja crăpată, omul autodistructiv din prea multă mărire a sinelui, cu un sine pentru ca nu s-au croit veșminte atât de mari decât pe măsura iadului și neîmpăcarea cu sine, omul gol nepocăit și încărunțit de necredință, omul topor, omul de sticlă mată, opacul care a ucis copacul și drumul spre cer, străluminările troițelor, semne de carte lăsate pe pământ în biblioteca universală.

Fără Cruce, omul are înaintea sa hăul, în spatele lui un drum sortit a se descompune și surpă încet în prăpăstii și, chiar și atunci, dacă ar privi în urma sa, propria-i umbră proiectată în lumina soarelui ori a lunii e un drum al memoriei, și orice umbră dincolo de miezul zilei (când s-a văzut proiectată pe cer) orice câine care a uitat că s-a născut printre oameni, orice entitate creată după chipul și asemănarea Domnului dar schimbată, ciunțită, mutilată și răstălmăcită din voința răului, orice umbră caldă, care respiră și suferă, are formă de cruce.

Şerban Foarţă

Stéphane Mallarmé

S O N N E T

Mes bouquins refermés sur le nom de Paphos,

Il m’amuse d’élire avec le seul génie

Une ruine, par mille écumes bénie

Sous l’hyacinthe, au loin, de ses jours triomphaux.

Coure le froid avec ses silences de faux,

Je n’y hululerai pas de vide nénie

Si ce très blanc ébat au ras du sol dénie

A tout site l’honneur du paysage faux.

Ma faim qui d’aucuns fruits ici ne se régale

Trouve en leur docte manque une saveur égale:

Qu’un éclate de chair humain et parfumant !

Le pied sur quelque guivre où notre amour tisonne,

Je pense plus longtemps peut-être éperdument

A l’autre, au sein, brûlé d’une antique amazone.

S O N E T

La numele de Paphos un semn de carte pus,

Surâde-mi prin ingeniu să-mi caut drept incintă

Ruină miruită, la zări, sub hiacintă

De înmiite spume în triumfal apus.

La ger şi la tăcerea-i de seceră opus,

Nici vocea-mi într-un bocet zadarnic n-o să mintă

Prea-albul spulber dacă la sol va să dezmintă

Oricărui alt loc faima decorului propus.

Dorinţa-mi ce,-aici, n-are un singur fruct nu altă

Savoare află-n doctă absenţa lor înaltă:

Facă-se carne unul suavă şi-n tresalt!

Sub tălpi cu vreo aspidă ce-mi pâlpâie-n frisoane

Iubirea, nebuneşte visez la cestălalt,

La sânul ars al unei străbune amazoane.

[Traducere : Ş. F.]

*

Stéphane Mallarmé

UN DIAVOL DE NEGRESĂ...

Un diavol de negresă ahotnică să-i guste

Unei copile triste neprihăniţii nuri

Şi criminali aşijderi prin găurite fuste,

Recurge într-aceasta la trucuri şi figuri:

În palme-şi cântăreşte doi fericiţi sâni gemeni

Şi-acolo unde mâinii nu ai putea să-i ceri

S-ajungă, saltă-n aer botinele-i asemeni

Cutărei limbi obscure, inaptă de plăceri.

Vârându-se-n gazela ce tremură plăpândă

Şi goală, ea, pe spate şi grea cum scos din minţi

Un elefant, se foarte admiră şi, la pândă,

Îi râde copilandrei naiv cu prea-albi dinţi.

Iar între coapse unde întinde-i-se juna,

Ivindu-şi dehiscenţa-ntre piei de chinoroz

Şi peri, înaintează această gură, una

Ce-aduce cu un palid ghioc marin şi roz.

[Traducere : Ş. F.]

*

MARIANA, 1948

În mai, miresei mele (opt ani, – iar eu, nici şapte),

i-am dus o oglinjoară cât piesa de 5 lei,

şi,-ntr-o cutie-albastră, o cremă ca un lapte

unctificat, Nivea, – cadou de ziua ei.

O cunoşteam din august, când ea, în faţa vilei,

se sprijinea de stâlpul din colţ, – cu un picior

în unghi şi cu o piele aidoma argilei

molatice din care se face un ulcior

cu porii fini şi-n tonuri de ocru: se bronzase

o vară-ntreagă,-n dresu-i bej, tot mai conturat

pe-albeaţa subiacentă… Era spre ceasul şase;

purta nişte sandale din cauciuc turnat

(la fel ca ale mele), de-origine yankee,

ca şi cutare gadget pentru copii, yo-yo,

cu care mă jucasem şi eu, – în altă cheie

decât acum, când dame ştiam, şi domino.

[Ş. F.]

Octavian Soviany

Se-ngălbenesc pe masă jetoanele de os

Și se aude iarăși din podul casei orga

Pe anticele preșuri pășim silențios

În dreapta e salonul în stânga noastră morga

Cu cranii așezate-n adâncuri de dulap

Și-nconjurate încă de nimburi foarte pale

Și cu husari de ceară care pornesc la trap

Cu rochii de mireasă cu ceferiști în zale

Cu nenăscuți feerici ce ies dansând din stuc

Cu tinere-necate la geamurile ude

Cu râșnițe de Mocca și mobilă de nuc

Adusă de la Viena-n o mie nouă sute

Și moliile prin borte au amorțit de somn

Dă iama-n terfeloage un șoarece minuscul

Cu ochi verzui de sticlă niște extatici domni

Fumându-și țigareta iau seama la crepuscul

Iar doamnele-n fotolii oftează clamoros

Cu unghiile crescute albastru ca la spectre

Fetița moartă are aripi de sticlă roz

Cu care se izbește în zbor de poliedre

Și iată că dorindu-și o blană de leopard

Străbuna mea atinge încet-încet zăvorul

Străbunul /cum se știe un antidreyfusard!/

Citește în gazetă de Jack Spintecătorul

În vreme ce bunica ce are ochi de linx

/Un unchi pleșuv din cadră ar exclama: Tâmpenii!/

Le spune că sunt numai cinci grade la Paris

Și-s foarte plini de morgă la Londra polismenii

Nu înainte însă ca-n cel mai pașnic unghi

Cu scufele răsfrânte pe creștet bătrânește

Noi așezați în jilțuri cu mâna pe genunchi

Să consolăm fetița de ceară ce scâncește

La ora când prizându-și cu-aprindere tutunul

/Într-un alt colț se râde se trage din lulea/

Străbuna îl întreabă în șoaptă pe străbunul

Cât a bătut pendula și ce-a mai scris Zola

Mihaela Borzea

DATIVUL ETIC

Cu frumusețea zborului de îngeri ce-ți picură în suflet liniștire,

Cu versul lăcrimându-ți în privire, uitat în ochii veșnicelor plângeri,

Așa mi te iubesc, zeu al visării, adânc, etern și fără de hotar,

Aproape dulce, nesfârșit de-amar, destin închis în pumnul depărtării!

Cu toate fărâmatele comete ce-și tremură căderea-n somnul tău,

Cu tot ce-i bine și cu tot ce-i rău, cu plânsul alungatelor egrete,

Așa mi te iubesc, fecior al humei, cumplit de veșnic, păcătos și sfânt,

Înstrăinat în stele de pământ, pietrificat în lacrimile brumei.

Cu îndrăzneala clipei de-a învinge istorii, continente și urgii,

Cu dor ce nu-l găsești în poezii, dar care-n suflet aiurând te ninge,

Așa mi te iubesc, fiu al furtunii, ucigător de înțelept și blând,

Crucificat pe-un Paradis arzând sub ceru-n care s-au urcat nebunii.

Cu tinerețea mea îmbătrânită de-atâta frunză și de-atâta lut,

Cu tot ce ți-am strigat și ți-am tăcut, vremelnică și totuși infinită,

Așa mi te iubesc, pribeag al ceții, vârtejul meu stârnit în călimări,

Scăpat din frâu în spuma unei mări ce-mi tot lovește stâncile tristeții!

*

MAI STAU UN VEAC ÎN LANUL DE NEBUNI

Alerg să șterg pe frunte dimineți

De poezia oglindită-n rouă,

Tu nu mai știi de unde să mă-nveți,

Sunt doar un vers cu ritmul rupt în două.

E grea gutuia aprigelor veri,

Colindul ei mă mistuie-n travaliu,

Tu nu mai știi de unde să mă ceri,

Însă acesta-i ultimul detaliu.

În loc de struguri, viile au corbi

Ce-n lipsa ploii macină ciorchinii,

Tu nu mai știi de unde să mă sorbi,

Căci nu sunt must, sunt lacrima luminii.

Măceșii mi-au cusut veșmânt din țepi,

Să nu m-atingă păsări răpitoare,

Tu nu mai știi de unde să mă-ncepi,

M-am destrămat între Pământ și Soare.

Îmi legăn umbra în scrânciob de tei

Și-n flori de lut îmi vărs tăcerea sfântă,

Tu nu mai știi de unde să mă iei,

M-am risipit în fluturi care cântă.

Mai stau un veac în lanul de nebuni

Și dacă nu mă-ntorc, poate-i mai bine

Să nu mai știi de unde să m-aduni

Și nici de unde să te-aduni pe tine.

*

MUGURI CE ÎNGHIT LUMINA

De pe genele tristeții curge liniștirea-n noi,

Nu se sperie nici fluturi, nici furtuna ce ne-a stins,

Nuferi cu nectar fierbinte se înalță din noroi

În tăceri aproape albe, în ecou pe lacrimi nins!

Delta dintre gât și umeri în nisipuri se brodează,

Umbre de săruturi mute o secătuiesc de dor,

Tălpi ce i-au călcat pe valuri, azi o frâng și-o-ngenunchează

Și pe cerul din adâncuri, tace veșnic, un cocor!

Liniștea își urlă timpul în a gurii epopee,

"Te iubesc" îți spun doar ochii îngropați sub troieniri,

Adorarea zace goală pe o tâmplă de femeie,

Pe o inimă uitată la răscruci de amintiri!

Nu-i durere mai adâncă decât a iubi-n durere,

Nici tristețe mai înaltă decât cea de-a fi iubit,

Trecători prin anotimpuri, ne desfacem în tăcere, 

Muguri ce înghit lumina și-nfloresc la infinit!

Traian Vasilcău

Iarba, și Vîntul, și eu

Prin Iarbă merg și plînsu-mi se destramă.

M-aplec și-i spun: "Fiică de Dumnezeu,

Eu mamă n-am. Tu nu vrei să-mi fii mamă?"

Și ea-mi răspunde: " Vreau, copilul meu!".

Prin crîngul cu mirări Vîntul se-arată.

Îl văd și-i spun: " Fiu bun de Dumnezeu,

Eu tată n-am.Tu nu vrei să-mi fii tată?"

Și el îmi zice:" Vreau, copilul meu!"

Și-atunci Iisus dintr-un balcon cu lună

Ne fotografiază împreună!

11 septembrie 2019

*

Respir și cînt: pustiu-i adorabil!

Fără pretenții calc pe noul drum.

Voi sunteți mari, eu, un inadaptabil.

Stăpîna mea nu-i lumea de acum!

Nu beau, nici nu fumez, nici n-am cocote

Ce m-ar telefona din ceas în ceas.

Destul am fost clipitei Don Quijote!

Stăpîna mea nu-i lumea ce-a rămas!

Astăzi nici mori de vînt n-avem în țară!

Nici Duh de pace, nici blajin cuvînt!

Respir și cînt: Mi-i Dumnezeu comoară!

Unica mea comoară pe pămînt!

*

Mulțumirea lui Ion Suruceanu

De ziua lui, el merge la morminte.

Să ducă flori artiștilor plecați.

Sufletul lor e viu cît nu asfinte

Soarele Amintirii între frați.

Așa e omul: ca o lumînare

Pe care o aprinde bucuros

Cel care-i dă și binecuvîntare,

Cel care-i Preotul Iisus Christos!

De ziua lui, Artistu-ngenunchează

La Crucea Domnului, șoptind firesc:

"Mi-ai dat cît nime-a cere nu cutează.

Mi-ai dat prea multe. Cum să-ți mulțumesc?".

Și-atunci începe-a-i mulțumi prin cîntec

Și, rînd pe rînd, încep a învia

Artiștii de sub flori, ca-ntr-un descîntec,

Și el îi ia pe toți în viața sa!

*

Mă lepăd de satana să nu mor.

La pieptul Domnului am mîngîiere.

De mama mea și de Christos mi-i dor

Și nu-mi mai trebuie altă avere!

Mă lepăd de lumeștile plăceri

Și din singurătate-mi fac o casă.

De ce n-am avut doru-acesta Ieri,

În tinerețea cea mai păcătoasă?

"Nici astăzi nu-i tîrziu, Fratele meu",

Aud un glas venit dintr-o icoană.

Și mîinile-și întinde Dumnezeu

Și-mi lasă-al Lui sărut bandaj pe rană!

Gabriela Tanase

-1-

Toamna e o capră de cupru

cu ugerul plin

săltând printre frunze

nu îmbătrânește niciodată.

-2-

Privind venele tăiate ale unei frunze de arțar

răsucindu-se în cădere

- bucură-te de călătorie, îi spun

nici eu nu am o destinație clară.

- 3 -

Frunze

niște ochi pe asfalt

pași grăbiți întunecă vederea.

-4-

Toamnă deja

hamacul de frunze e plin

cheamă-mă

cu un potop de mere-am să vin.

-5-

Cine a tras ștecherul toamnei

sub dușul de zemuri și frunze

mă simt ca un pui de inorog

fătat într-un mușuroi de furnici.

-6-

E-o toamnă dezmățată ce-și dezbracă

de aur mantia încheiată la doi greieri.

-7-

știu că părul moale și ridicat de vânt e înnebunitor

că frigul te va apropia de mine

că speriați de moarte

și spionați de-o gașcă de stele

pe frunzele toamnei

ne vom iubi.

Nicolae Grigore Marasanu

Leviathani

Motto

Peşti cu bărbi de rubin ţâşnesc indiferenţi

în străluicrea lor orbitoare!

Henry de Montherlant

***

Ce duhuri sunt aste de tropot deşiră pe valuri, iubito,

şi-ngrijorare în suflet prea mult ne strecoară,

De aşteptăm cu nespusă iubire şi ardere zorii,

să semene linişti în noaptea ce trage să moară?

Sunt Leviathanii, iubite; zei ai tăcerilor sacre,

din codrul de ape ei vin un imn milenar să ne cânte.

Din pântecul lor răzvrătirea ca iedul se naşte,

şi-un glas ne-nţeles îmi şopteşte că ei ne preced.

Îngeri căzuţi din sfinţenii, doar ei,

doar ei ne preced!

Nicolae State-Burluși

Scrie-mi, Doamne, psalmii florilor de gheață

Pe ferestre lucii, să îi pot citi.

Ia-mă în tărie, ține-mă în brață,

Mângâie-mi obrazul, nu mă rătăci.

Rupe-mi anii tineri, eu tot cre în Tine,

Hămesit de viață, cum mă știu de mult.

Tot aștept chemarea... cât e lungă zarea...

Tot la Tine-n naos stau și Te ascult.

Lângă ușa-ngustă a intrării noastre,

Unde nu se simte vântul din pustie,

Vreau să țin Lumina-n candele aprinse

Cu ulei din suflet, smirnă și tămâie.

Creștini curați, împodobiți!

Mos Nelutzu G

Apa şi osul

Mări, oceane, cer

Cu ugere grele de apă,

Carnea şi osul, sângele,

Apă, apă, apă,

Trei sferturi apă,

Lacuri în munţi

Fluvii peste fluvii

Râuri peste râuri,

Apă apă, apă , apă,

Ascunde gând, dorinţă,

Faptele văzute, peştii.

Nenumăraţii peşti

În nemăsurate adâncuri

Alunecă din munţi apa

Să-acopere orice adânc

Şi toate câte sunt,

Ştiute sau bănuite

Şi apele nu dau pe dinafară

Poate pentru că nu au capac

Şi mai ales nu fierb,

Căci dacă ar fierbe

Îndată furtunile

Vin cu dureroasă răcoare

Iar milioane de peşti,

Rechini, pacheboţi, crustacee

Şi peste toate corăbii,

Peste corăbii dorinţe, orgolii.

Restul, doar restul

Aşa-zisul pământ

Pământ! Pământ! Pământ! 

Strigăt disperat şi speranţă

Niciodată Apă! Apă! Apă!

Rămâne aparent uscat,

Nu se afundă, ţine

Visuri şi oase,

Mai degrabă oase visând,

Ele doar putându-se lipsi

De piele şi de apă

Vis doar pielea şi osul,

El singur lacom de veşnicie

Ascunzând în adânc

ADN-eurile a tot ce a trăit,

A vrut, a zburat, s-a ridicat,

A călărit în şei de valuri

Ape adânci nărăvaşe

Doar să treacă de zări,

Doar să vadă ce-i dincolo de zări,

Au visat şi încă visează

În străfundurile osului.

Ion Iancu Vale

ZVONURI

Zice lumea că m-am sălbăticit

că las deseori furtuna

sa-mi intre nestingherită pe poartă,

dar ce ați vrea,

în loc să deschid poarta, s-o sar,

sau să fac de pază inarmat cu-n par?

Se spune că din ce in ce mă înrăesc,

că țin sub pernă, veșnic, un cuțit

pe care il ascut noaptea,

la un polizor ceresc.

Cu ce aș putea însă, anumite file

din cărțile de basme

ca să n-am în somn

neguri și fantasme?

Se anunță chiar că am inebunit

cică aș fi fost zărit

lustruind asfaltul în oraș,

cu o bonetă de doc,

furată unui ostaș.

Cine ar putea altcumva să facă

dacă tocmai pe acolo

iubita lui trebuie să treacă?.

Dana Borcea

Toamna la Pitulicea

Dimineața își ascunde cioturile de lepros

sub copitele vitelor

adormite în arșița ierbii

amnezică o mierlă scormonește

prin urmele verii

după cântecul pierdut

cuibul berzelor e acoperit cu uitare

soarele mâncat de carii

își presară peste viile satului trecutul

zilele de vacanță se furișează

în ghiozdanele pline cu speranțe

vocile nepoților întorc pe dos

drumul spre școală

copilăria bolborosește prin rugina toamnei

mă regăsesc în ecoul ei

pașii tatălui meu îmbătrânesc

în cuvintele nerostite

vocea interioară a mamei

ne astâmpără foamea

satul își frânge neputința

de genunchii amurgului