DIACRONIC SINCRONIC
Colocviu – George Anca
– Ben Todică – Katya Kelaro – Magda Botez – Adelina Fleva – Octavion Soviany –
Cipariu Dan Mircea – Maria Timuc – Mihai Merticaru – Corina Dașoveanu –
Gheorghe Apeotroae – Mircea Trifu – Vișan Dragoș – Cristi Neacșu – Lora
Levițchi
Colocviile de Marți
24 septembrie 2019, 5 pm
Anul XI nr. 7 (113)
Tema: COLOCVIU ETERN
Bicentenar Nicolae Filimon, Centenar
Ovidiu Drâmba
In memoriam Puși Dinulescu și Sorin
Stratilat
Recital:
Portrete Puși Dinulescu: Cristian
Nema
Pian: Viniciu Moroianu
Chitară : Mihai Bușoi
Intervenții
George Anca: 11 ani de Colocvii cu
Puși Dinulescu
Andreea Fanea: Sorin Stratilat la ARA
Corneliu Zeana: Inima scriitorilor
Vasile Menzel: Frații mei și Puși
Mircea Coloșenco: Școala de Literatură cu Nicolae Labiș
Florentin Streche: Eliade și
sacrificiul
Anca Fanea: Boieri – diacronic și
sincronic
Viorel Speteanu: Pasiunea lui Puși
pentru Istorie
Teatru de poezie: Ioana Calotă, Lucia Negoiță, Sorana
Georgescu-Gorjan, Silvia Zabarcencu, Maria Timuc, Liliana Popa, Gabriela
Tănase, Adelina Fleva, Bianca Michi
Nema, Corina Doșoveanu - Elena Armenescu, Doina Boriceanu, Silvia Andrucovici,
Lora Levițchi, Doina Ghițescu, Magda
Botez, Evelyne Croitoru, Milena Munteanau, Vasile Menzel, Daniel Vorona,
Octavian Soviany, Cristian Moțiu, George Roca,
Traian Vasilcanu, Vișan Dragoș, Ștefan Dimitriu, Adrian Bucurescu,
Corneliu Zeana, Viniciu Moroianu, Cristi Neacșu,Vladimir Udrescu, Gheorghe
Dănilă, Ștefan Opreanu, Florentin Streche, Dorin Radu
Lansare de carte
George Anca: Avatar 12, Semne, 2019
Coca Popescu: O noapte și câțiva pași, Detectiv literar,
2018
Coordonator: Dr. George Anca
George Anca
N I C K
Lui Pushi aka
Rabindranath
Fă altceva după ce stai de vorbă. Le
scrii pe urmă. Să ai curaj să mergi pe chestii-cheie. Vorbind, gândeşti, unii
flecăresc, mă enervează. Snobism, să mă duc la vot, nici la scriitori, tabăra
mea e dezorganizată, ailaltă, organizată. Ai treabă cu popii, părintele Serghei
de Tolstoi. O budă de infractori, li(t)ota asta de scriitori băgaţi în faţă.
Singurul scriitor e Breban.
Să nu mai vii că îmi aprind ţigara.
Îşi taie venele dacă o întrebi de ce fumează. Ar trebui să-ţi arunc cuţitele,
nici măcar nu sunt ascuţite. Nu ai fost bun la matematică pentru că nu s-a
învăţat numerologie, Pitagora? Fizica trebuie studiată, radiaţiuni, ce materie
nevie?
Îi convine cu vistavoiul la poartă. O
petiţie. Se rezolvă, tovarăşe inginer. Atunci mai direct, acum am evoluat, nu
te omor. Majoritatea fac demenţă alcoolică. Să-i ţinem pumnii lui Bute.
Chipăruşi în furaje.
Numai ei pe batistă, tot ţambalul.
Vorba lungită, storcătoare de demoni induşi. Grămadă de defecte, ca şi Danton.
A defectat, ucis de securitate. Frica de evrei, alt holocaust. Feciorelnicia
criminalilor uniţi. Ce-am inventat mă inventeze, o katha. The Un-Dead. Drog
bate. Mucabele la costum, tichie Platei în fum. Ca o compasiune şah, nu avansam,
abia schimbam. Ne-om deşifona umilinţa involutară. Coran intelect.
Să-mi dai pielea înapoi, ca la
Dorohoi. Jacob e Iago, Santiago de Compostella, Cristian Ionescu, întâlnit la o
bere. În Gran Canare, cu Dan Munteanu, numai de Ciorănescu n-am vorbit noi. În
America de Sud e altă limbă decât în Spania. Mai învechită. Teatrul e foarte
viu, se simte traducerea, dacă e în spaniolă sau în sud-americană. Se înţelege,
da' nu articulo de papel.
Duhori anti-duh. Transcriere de pe
hârtie în virtual, descoperire. Cel mai lung roman, în 40 volume, „Tokugawa
Levasu” de Sohachi Yamaoka. La Aiud, Sandu Tudor. Cu ţiganca la râu, Puşi apud
Lorca, mata de pelo – nu coc-Balş. Noroi, prea dur, Techirghiol, nu humă-tină,
la marginea râului s-a-ntins pe spate putoarea între apă şi uscat, nu clisă,
poate prund, lunca din Mirceşti. Eu mă formez mereu. Azi sunt mai format ca
ieri.
Cartea mansuetudinii scriind-o (de
când?), în companii corporate (carcerate voluntar, cu vizite la internat,
fiică-mea a mai rămânea în atelierul de icoane, suferind ca de vreme), cât să
nu mă mai uit la box. Cu Eliade, în
proprietăţi, yet a nu-şi putea cumpăra un aparat medical, ba o universitate
să-i ofere, îl duce băiatul lui Nestor şi-l ia de la rector, mai discuţie – memorii-ideatică-simbol-bătrâneţe.
Lenuş, cu pizza şi tort pentru ziua
ei, după o săptămână. Fata, pe webcam, de ziua Szegedului, de-a vampirii lui
Stoker, Doyle (Steckton), Wilde (Gray), şi dacă îngropăm cenuşa boxului – ce de
amenzi, că va umbla fără centură. Discipolii trepanaţi ai lui Lucifer. Celor de
pe rutele sinuciderilor le va fi rambursat preţul integral al biletului.
Frumoşii sunt trufaşi. Schimbă
avioanele în aer. Şi tu, şi Pintilie, şi Tocilescu. Ionuţ îşi pusese într-o
carte Şacote să se joace, păi e al meu, s-a făcut că n-aude. Furnici ancore.
M-am scris. Te-ai apucat să traduci Romance somnambulo. Verde, verde, che te
chero verde. Verde carne, verde pelo. Mama lui de verde. N-are rime, ca în
Coşbuc, în marja unei poezii senzitive. Ăsta a tradus stele mari de promoroacă.
Băi nenică, păi tu ştii că toţi
malahiştii ăştia se trag din Ulysses. Tu eşti anti-Joyce total. Luna mea
gitana. Nu le poate vede - groaznic. Pe la semafoare cerşind. Yellow stone.
Wyoming. Cuarţul, mai exact decât zirconiul.
Din nou cu Brâncuşi d'ai purgatoriului
transcris. Discret până la discreditare, timidul lui Cezar. Ultima oară, nici
la lume să mă uit. Azi iar cărţi şi intelectuali supravieţuind. N-ai cancer. Ai
întâlnit o hacienda. Atmosferă ca-n Spania. Costoso. Noi tot crucea nimerim
nebaptişti aferim.
De pierd caietele, bine că nu se
înţelege ce scrie. Mai e şi duminică. Să nu dea de Aristide Kamanita al tău şi
al lui Zberea. Hamond ar putea regiza Furnicile. Ramona de la analize vrea o
carte. Tu nu dormi, eu visez rânduri. Ăi bătrâni în lanţ indemnizat, ăi tineri
de şi-or fi dând seama.
Eram trei, doi – eu cu taică-meu. Oi
fi având şi eu un fiu. Eram adversari ireductibili, ori ne apăram de
represiune, umblând împreună. Creierul împingea scalpul. Înainte de vot, tura,
abdomene, după, corectura furnicilor. Amnezia
halucinatorie Anand-Nandini ar fi cheia generativă.
Kant nu contestă ideea de dumnezeu, nu
e o categorie constituită, e un postulat necesar, unii l-au acuzat de ateism.
Marx a spus că evreii conduc lumea prin creştinism. N-am auzit asta, poate că
religia e opiu. Blaga şi Roşca au făcut teologie ca să scape de armată.
Metafizica e a lui Hegel, nu te miri că Stuart-Mill îl face schizofrenic,
englezii sunt psihologişti, n-au niciun metafizician mare. Kant a îngropat
metafizica naturală. Stăniloae zice că omenia e contrariul individualismului.
Spiritualitatea ortodoxă, acceptată de poporul român.
Reţeaua din reţea, dublu structurată,
politică şi teroristă. Autoatentate. Vrem neoameni. Pe o pânză de trădare. Cred
că te pot detesta. You'll never beat the Irish. Rusul schimbă sezonul. Rosătură
de la proteza inghinală, cu ce să mă dau, cu gălbenele, bine, cu aloe. Fix ca'n
'45. Exces de incopetenţă. Unknown. Silogismul troc. Pantologie. Dodifici toate
speciile. Primul motto, din Schlegel. Simona are Moscova în spate.
Era cum m-aş fi dus la teatru, de
înconjuram lacul înghiţind tirade. Criticul pentalogic, tot cinci mottouri, iar
eu un viitor troc, contrastudiu. Sănătatea de a nu repeta destinul celuilalt
editor poate sub crimă. Crabii neraci, cruste exterioare, de scârboşi. Un gol
de-n chaos. Hai şi cu paşoptu'. Oi mai fi fost şi n-oi fi vost'. Să credem
aceste aranjamente, dacă nu vrem să cădem pe scări.
Ziua de San Federico. Puci la Sevilla.
S-a alăturat şi Granada. Fiecare îşi făcea mendrele, se răzbuna pe diverse
chestii. Beţia sângelui, treabă de război civil, aşa şi Bosnia. Nici nu ştiau
de partea cui luptă. Inchiziţia, cea mai a dracu'.
Frica de dumnezeu şi de prostia din
jur. Evanghelia pe piept. Ai grijă ce scrii, lucrurile se vor înăspri. Cine
băieţi, cine fete, cine fericit? Ai pustiit-o. Punjab. Ciorapul de la proteză
în maşina de spălat. Am auzit de V1, V2, mais quand? În Groapa Paraschiv îl bate pe Bosoncea. Nirvana alcoolică. Nu
există scăpare. Nu se susţine psihologic. Iar ai tras dungi? Unsu-tunsu.
Războiaş civil. Din peana lui Corneille.
Baruţu.
Cum se şi prăvăleau peste pâini, mai
moi la noi, after all, dar degeaba, deduceai din intonaţia miorlăită, aluia,
aluia, aici îi, ne trebuia, unde om fi crezut că suntem, geaba meci. Vei fi
auzit ploaia muezină. Vişine, vii şi ne. Iacobini la coasă. Mene, mierle, trene
cer'le şperle. Nu s-a spălat pe mâna dreaptă. Cât că erai din Homer, Praleo.
Călugăra gitana.
Ce faceţi azi când vorbeşte Ostaka? De
vorbit cu vorbe a nu mai vorbi, interzis pe viaţă. Povestea tatălui aşteptând
biciclista, roată verticală d'alei încinse. Deci, semănând tatălui meu,
domnule, ai conversa repetat cu femeia, pe aceeaşi politică, nefanatic, yet, ar
trebui să fii contabil, să joci table, să citeşti filosofie, voce n-ai.
M-ar visa câinii. Victimul. Problema
ta e ţinuta. Să te autoinventezi. Mersul tău nu-mi place. Să mergi ca A, nu ca
B, ca un câine care-şi caută mâncarea pe jos. Să faci atârnări. Scolioză. Când
calci pe scenă, fiecare deget de la picior are corespondent în trup. Să ştii să
şi stai bine. Important e degetul cel mare. Caută mersul să fie de calitate.
Viaţa e o scenă. Când eşti tânăr e mai uşor. S-o iei încet. În viaţa socială,
suntem actori. Emil Constantinscu a luat lecţii de la Caramitru. Legătură între
şah şi dramaturgie, deschidere, apărare, final. Hăţişul şi schema.
Tanti Fane, doctorilor, că să nu moară
până nu termină nepoata cartea de scris. Merg pe vârfuri să-mi sui şira.
Crezusem că te iei de cămaşă. Cin' s-o mai vedea la televizor, belea? N-are
cine mai ieşi pe unde, apă, pulbere. Relaţia cu calcanii. Ăştia demolează
climatul.
De ce nu învăţaţi voi matematică? Ăsta
este casus belli. Atâta ai voie. Ştii să scrii? Moartea sufletului dumnezeiesc.
Trestii de vulcan umane. Zbârnă. Ia pastilele. Mână necunoscută. Cai cu boi.
După amprente. Torah. La subiect. Alta preia controlul. Trişti din ăştia. Ca la
Massada. Născuţi din aceeaşi pisică, dintr-o contradicţie. Te-a trecut pe
extasy. Nu se poate întâmpla ce se întâmplă. Fură-ţi libertatea. Tetrarhia lui
Diocleţian. Aţi dat în bengă, cu o clepsidră înainte. Rextier. De lipsă
cărticea. Vara devreme. Clipit blind. Bibanul a muşcat. Două leşinături. Aud
toate urletele. Overdoză. Să dispai. Vrei o banană? Mai stinge sabia. Ţi-or da
în creastă. Mă gâdil. Bujiile în menghină. Mama de la est. Noi rămânem, voi
plecaţi. Cineva să-i dea o îngheţată pe băţ. Au băut toţi petrol. Te-a bătut
soarele-n cap, uitat pe scările templului. Ne e dor de absenţa ta. Blitzcreig.
Am pozat matul cu calul tău şi cu tine. The battle for Damascus. Mi fido di
Maria. Se termină guvernele. Unde eşti,
Petre? Lume bubuită. Dictobrutăria. Radiofratele. Urmează căsăpirea. Aduceţi
cazmaua. Plângeţi toţi în pumni. Auzi voci, vezi lumini puternice când închizi
ochii? Leprezentare. Şarlament. Mama
curţii ce doreşte? Crimă continuă. Cum e
vremea la Tiraspol? Absenţa politicii. Mâna Rusiei. Se uzează praful de puşcă.
Galerii în vacanţă, pe ger, pe cer. Haraşo. Ce trebuie să facem, domnule?
Oamenii obişnuiţi. O masă amorfă profund viciată. Slujbe de cârcă. Criado.
Admini. Să controlăm. Război cultural. Conducerea la Moscova. Bastionul din
Uppsala. Mazilu de noapte. Şapca şi prosopul. Înapoi. Cotrop. Sub talpa
rusească încă 50 de ani. Valizele şi valea. Încăieraţi-vă mai tovărăşeşte.
Descărcaţi-vă dracii printre cracii nudistelor tinere, hai cafteală, neamule.
Sunt trădător. Doar cu măştile pe faţă. Vara trădătorilor
d'Elţân-Makarkin-hipertrof-poa (personal operativ acoperit). Confidenţial. Du-te mai la est. Fiecare
cuvânt invers. Suveranitatea plenului. Căutăm bătăile inimii. Xanax.
Popularizarea eroilor clasei muncitoare. Stat de drepţi. Guriţă de aur.
Burghezia abia se formează. Subconştient colectiv stalinist indus. Îmi pare rău
că eşti agitat. Nomen artis. Nu mai sta ghiocel. Aranjăm cu Ivan să-ţi dea voie
să votezi. Nick-uri. Lucrativni. Iubeşte revoluţia. Stoljeniţân mare scriitor,
nu Chiriţă. Nu citesc scrisorile deschise de trupele de cenzură. Ghilotina,
alte capricii. Ben, curios dacă patriarhul îi răspunde lui Coruţ, poate curuţii
lui Doja-Puşi-Andru. De ce nu aplicăm noi dialectica lu’ Socrates? ....alegerilii din 1946, 30 decembrie 1947,
11 iunie 1948, loviluţia din '89, mineriadele, duminica orbului, iar acum loviluţia din luna lu' iulie. Rusia ne aşteaptă cu braţele deschise.
Ben Todică
Stimate
domnule ION MĂLDĂRESCU,
Stimată
doamnă MARIA DIANA POPESCU,
Stimată
redacţie,
Stimaţi
colaboratori,
Sincere şi
calde FELICITĂRI!
2019 este un
an cu o semnificaţie aparte pentru dumneavoastră. Aniversarea unui deceniu de
activitate a Revistei ART-EMIS în serviciul informării românilor din ţară şi
din străinătate este o sărbătoare a noastră, a tuturor.
Oamenii CA DUMNEAVOASTRĂ ŞI COLABORATORII
REVISTEI ART-EMIS sunt și vor fi întotdeauna pentru românii de pretutindeni
exemplu de dăruire şi talent, capabili de abordări variate ca temă şi stil,
curaj şi sinceritate în apărarea justiţiei, adevărului şi libertăţii românilor.
Dreptul la liberă exprimare şi promovarea articolelor şi eseurilor de orice
calibru al pregătirii profesionale şi vârstă în paginile revistei, sunt şi vor
fi o parte importantă a succesului nostru continuu, al românilor oriunde s-ar
afla.
Apreciind rigoarea şi profesionalismul de care
daţi dovadă în conţinutul revistei, cu mare mândrie vă admirăm şi vă
stimăm. Sperăm ca şi în continuare să
fiţi fereastra noastră deschisă spre acasă şi vă promitem că vom continua să vă
citim cu aplecare şi deosebit interes.
Mulţumim
pentru tot ceea ce faceți și vă rugăm să acceptați urările noastre, ale
românilor din Australia şi ale mele personal, urându-vă sănătate, inspiraţie şi
spor în împlinirea misiunii dumneavoastră! De asemenea, prosperitate şi
implinirea tuturor doririlor de bine pentru întreg colectivul redacţional şi
pentru românii de pretutindeni.
Vă mulţumesc
onorată revistă ART-EMIS, domnule DIRECTOR ION MĂLDĂRESCU, onorată doamnă MARIA
DIANA POPESCU pentru capacitatea redacţională de excepţie, pentru dragostea şi
spiritual românesc pe care l-am simţit şi trăit ASTĂZI, 6 septembrie 2019, dată
care va rămâne memorabilă pentru mine.
Respect şi admiraţie pentru gândul bun şi
apreciere.
Mulţumiri frăţeşti,
Cu
sinceritate,
Ben Todică,
Radio TV
Producer, Melbourne, Australia
Sergiu Cioiu
Despre casa Mandy.
Povestea
familiei lui Alexandru Mandy este specială, puțin tristă, dacă mă gîndesc la
atmosfera de tandrețe și de entuziasm care domnea in casa din strada Paleologu,
unde am întîlnit pentru prima oară, intr-o seară obișnuită, acest trio
neobișnuit, dar atît de deschis, absolut adorabil, care m-a inconjurat, de la
început, cu atîta prietenie, cînd, împreună cu ei, eu ascultam, pentru prima
oară, Cîntecul vîntului... Tatăl, autorul-compozitor, soția iubitoare, primul
sprijin (dar și critic), mama juniorului care, crescut în muzică și poezie, era
deja legat de lumea sunetelor și a cîntecelor. Căldura și bucuria erau
molipsitoare, iar prietenia era oferită cu incomparabilă generozitate, odată cu
cantecele care ieșeau din șantierul acestui autor-compozitor, clocotind de
pasiune cînd se așeza la pian ca să ascultăm o nouă melodie — cu text poetic
(lucru primordial, pentru el... ca și pentru mine).
Am scris
despre povestea familiei că ar fi fost puțin tristă, pentru că nu-mi trecea
prin minte, atunci, că Mandy va rămîne singur, odată cu plecarea fiului (in
dorința acestuia de a se încerca pe sine insuși, vizavi de idealurile sale și
în raport cu lumea) ca și din motivul neașteptatei, implacabilei dispariții a
soției, o altă minune de om. Incercările vieții, insă, nu l-au oprit pe
Alexandru Mandy din drumul său de creator de frumos, de făurar de CÎNTEC. Mandy
a fost un autor care a oferit cîntece multor cîntăreți deschiși acestui stil
care se cerea mai degrabă ascultat decît auzit. Cîntecele lui Mandy au, in
primul rînd, menirea de a te face să asculți și poate chiar să îți amintești că
era vorba de un Decalog cu tot ce nu ar trebui să facem, un altul cu crezul
omului in prietenie și în jocul pe față in plină lumină (Cred), altele in care
se omagiază o voce nemuritoare sau un univers bogat, colorat, energizant
(Glasul tău și Mersi Becaud), sau al unui uriaș, făurar de minuni cioplite în
piară, ori un omagiu adus ințelepciunii bătrînilor care nu ar trebui ignorați,
ori ai locului unde ne-am născut și pe care-l purtăm pretutindeni cu noi,
oriunde ne-am afla (Triptic pentru Brâcuși; Bătrînii).
Nostalgia
frumuseților plaiului românesc, frumusețea romanței, puterea omului care
creează, viteza cu care ne mișcăm fără a observa esențialul, riscul unor
meserii, grija parinților pentru feciorul care dă un simplu examen de admitere,
sezoanele vieții, înțelepciunea copilului care apreciază în egală măsura ziua
ca și noaptea, invîrtirea in care suntem purtați pe spinarea pămîntului,
statornicia unor caractere care se împotrivesc valurilor sau forța naturii cu
care omul este obligat să coabiteze, tot ce ne inconjoară, tot ce ne poate
influența... sunt oglindiri transformate și topite în bucăți de viață, invelite
cu grijă în cîntec și poezie, cu o simplitate trudită, greu de gasit, și cu o
inspirată melodicitate și o bogație armonică, in care ritmul subliniază o
metaforă nepretențiosă, dar care nu e la îndemîna oricui.
Aș zice că
Mandy este un meșteșugar unic in peisajul cîntecului românesc, un artizan
valoros ale carui cîntece vor rămîne în ceea ce este patrimoniul muzicii ușoare
românești.
Katya Kelaro
Neîmpovăratul
de ani, Gavriil îngerul, a intrat de trei ori în drumul Fecioarei Maria, o dată
vestind împovăraților de ani părinți Ioachim și Ana nașterea prin care prindea
rod livada rugăciunilor de o viață, măslinul din care a curs uleiul patimilor
și mirul bineplăcut Sfatului Treimic. Au așteptat o viață în genunchi
smerindu-se, luând chip de robi, întocmai după cum vestește Apostolul ,,gândul
acesta să fie cu voi care era și în Hristos Iisus, Care, Dumnezeu fiind în
chip, n-a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe
Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor, și la înfățișare
aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte,
și încă moarte pe cruce”.
De două ori
s-a deșertat pe sine natura omenească înaintea nașterii lui Hristos, precum o
casă în care s-a văruit pridvorul și odaia de oaspeți, au spălat așternuturile
albindu-le și au pus dor în fereastră, mai întâi bunicii sub vremi ai
Cuvântului întrupat, Ioachim și Ana, iar mai apoi, Fecioara Maria. Ioachim și
Ana, ninși de floarea anilor, bătrâni la trup dar heruvimi în gândire, cu ochii
ca două lacuri cu nuferi, aveau să vadă cu ochii lor trandafirul cu spini de
lapte pe care aveau să-l închine la temple, la vârsta fragedă când copilele se
joacă printre păpuși și învățau scrierea pe tăblițe de ceramică. Ioachim și Ana
sunt rădăcina care a smerit răul , căci Fecioara Maria a venit pe lume când
vremea patimilor trecuse, când ceasul cerului vechi suna a vecernie, când
pânzele văzduhului începuseră să încărunțească în tâmplele sfintei Ana. Au
așteptat ani întregi rodul, bucurându-se pentru familiile celor ce aveau copii
cu bucuria sfinților-fără invidie, fără cârtire, fără interogații și mustrări
către cer la ceas de taină, fără comparații, fără deznădejde, răbdarea le-a
încununat așteptarea, fără otrava amărăciunii, erau lini ca un început de
colind, cu gesturi molcome, disprețuiți de oameni dar nu și de Dumnezeu ce din
vechime veghea ferestrele sufletului lor între care avea să zidească o altă
fereastră, pentru Leagănul Cerului, bunicii de a căror puritate Se încredințase
auzindu-le rugăciunea îmbăiată în lacrimi și gândurile. Și, dintr-odată, lumină
multă în casa lor. Cea care avea să se nască avea să nu fie promisă lumii, ci
închinată lui Dumnezeu prin legământul părinților și prin nașterea acelei
copile lucrul dumnezeirii avea să se apropie de pământeni căci era o prezidire
a firii. Fecioara Maria nu era ruptă din coasta lui Adam cel tânăr și
nechibzuit, ci ramur din toamna curată a Anei, copacul care a înflorit toată
viața și a rodit o singură dată, prin taină dumnezeiască. Prin Maria
maternitatea avea să fie dusă la rang de virtute și fecioria ca viețuire
neîntreruptă, dincolo de fire, punctul care avea să deznoade infinitul, punctul
duhovnicesc prin care Sfânta Treime intra în dialog prin duh cu lutul, dinspre
firea căzătoare a Evei spre firea curățitoare a Mariei. Punctul luminos ce avea
să atragă în jurul ei vârtejul forțelor ce susțin universul să nu se destrame,
poarta prin care întunericul dădea pentru prima dată înapoi, cea a cărei fire
înțeleaptă presăra alinare și tămăduire, aleasă de cer pentru că în inima ei
pământul era la fel de frumos ca înainte de cădere, că inocența ei mirosea a
rai, era un cufăr al cărei cheie era ochiul dumnezeiesc, nu grăia în deșert dar
era harnică precum o albină. Noi, oamenii, o zugrăvim după puterile noastre
trăgând-o printre noi și limitele noastre, dar ea, născută între oameni se înstelase
prin viețuire dincolo de îngeri, era pregătită în cămara cea mai sfântă a
materiei, în sfânta sfintelor din temple, acolo unde gângurea graiul rozelor și
al crinilor și murmurul serafimilor, iar inima ei îmbrățișase lumea cu o
profunzime neobișnuită: toată filosofia lumii, toate graiurile, toată
cunoașterea îi erau limpezite prin bunătate. Cel fără de început îi vorbise și
rânduise să fie începutul, casa, mama lui Dumnezeu Fiul, dar nu orice mamă, nu
o femeie ce naște în dureri, ci a născut pe Cel ce a strâns toată durerea
lumii, s-a smerit pe sine deșertându-se asemeni Fiului și după nașterea fără
dureri avea să își urmeze și ea propria Golgotă a maternității răstignite la
picioarele Vieții răstignite de răutatea și nerecunoștința lumii. Smerenia desăvârșită
a materiei în ipostasul ei feminine, o tăcere caldă și lucrătoate, o privire
care spunea tot și umplea cămara celor ce o chemau și o cheamă în ajutor.
Când Maria a
încuviințat la Bunavestire nașterea, a încuviințat toate cele ce aveau să vină
la ceasul hotărât de cer prin planul dumnezeiesc al mântuirii, Maria prunca în
care se închegase înțelepciunea altoită cu rușinarea de toate cele ale lumii,
pe ea șarpele n-ar fi putut-o ispiti, de aceea s-a și cuibărit și pietrificat
în cruce. Maria a avut ca toiag înțelepciunea mai presus de fire, care a
hrănit-o și educat-o în anii petrecuți în templu. Veselia ei avea culoarea
puilor de rândunică, iar sufletul ei a avut cel mai larg registru al iubirii
care înalță, care sfințește, topind îndoiala. Vorbea puțin pentru că lumea nu
era pregătită să înțeleagă cele gătite ei pentru veșnicie. Să fi spus din cele
ce i s-au spus ar fi însemnat mărire, iar lumea ar fi dat-o morții pe cea care
ar fi mărturisit că e maica lui Dumnezeu venit pe pământ. Nu era minte, nici
inimă, nici ochi, nici auz să priceapă cum se naște lumina. La facerea lumii,
lumea dormea nefăcută, căci ar fi orbit să vadă cum scânteiază Dumnezeu și
desprinde fâșii din El pentru a crea lumina care ne luminează zilele și nopțile
materiei, mănunchiurile de raze din mâna Creatorului. Omul a fost creat când
natura era gata, să-l primească drept stăpân. Natura negânditoare s-a dovedit
mai înțeleaptă decât omul gânditor, s-a smerit lăsându-se condusă,
recunoscătoare fiind Celui ce a suflat peste ea viață. Când Fecioara Maria s-a
născut, Ioachim și Ana erau precum cerul legănat de ape prin pământul sfințitor
al acestei pruncuțe, o altă treaptă a facerii vindecătoare. Cine crede că o
copilă nu poate smeri prin cunoașterea ei cele de nepătruns și neînțeles, să
privească spre Maria în ochii căreia a privit arhanghelul Gavriil. Până la
bunavestire, Maria era partea cea mai frumoasă a lumii, zestrea lumii cu ochii
drepților spre cer, insula de verdeață într-un ocean al căderilor omenești dar
pe care ura și patimile nu au ajuns-o, de la bunavestire și până la moarte s-a
deșertat de sine pentru totdeauna devenind una cu Hristos, pentru Hristos,
întru Hristos, spre Hristos. Smerenia a făcut-o să nu orbească atunci când în
ea S-a sălășluit lumina, ea peștera binecuvântată și gura Cuvântului întrupat,
brațele iubitoare ale mamei pentru un copil care era o taină și ce taină
frumoasă locuia într-însa! Era o bucurie mai mare decât cea a ochilor care
îmbrățișează răsăritul, căci răsărea nemurirea. Maica lui Mesia Cel luminos
urma pretutindeni Mugurele Luminos al Vieții, ea floarea plină de lumină,
aurora nădejdii, corabia pe a cărei punte avea să vină la mal un soare mai
puternic decât soarele nostru și pentru care cerul e drumul spre casă.
Din mâinile
crăpate de ani ale Anei a avut umbrar Maria, din râul venelor ei bătrâne avea
să se ridice roua purtătoare de lumină a dimineții care vestea viața veșnică,
Izvorul miluirii gătea izvorul mântuirii și toate acestea săpate din stânca
secată de ani a sfintei Ana, această Evă cuminte și înțelepțită de răbdarea
așteptării rodului. Vasul al cărei cap era luminat de duhul dumnezeiesc, al
cărei amforă adăpostea lumina întrupată și neîncăpută, din care avea să se
reverse lumina fără margini a mântuirii.
Auzul ei a
fost îndestulat de chemarea îngerului Gavriil, sol al împăratului împăraților,
vestind lapidar dar cuprinzător ceea ce gurile învățaților, și mulțimii
privitorilor și curioșilor n-aveau să priceapă o boabă…cum grâul Vieții își
găsise pământul bineprimitor, păstrat în ghiveciul de lut al bunicilor, a căror
sângiuire își avea rădăcinile în coroana lui David. Iată psalmistul și psalmul
primiseră marele răspuns. Maria, șezând cuminte la sânul maicii sale, era
mirarea menită să devină purtătoare de miracol, Maria, șezând în legănel și
căreia Ana, până când a închinat-o lui Dumnezeu, i-a spus povești despre neamul
lui Israel, despre Împăratul cerului, a cărui casă are covor din nori și stele,
a hrănit-o cu lapte și rugăciuni, căci pravila ei se mărise acum, altoită fiind
cu promisiunea către veșnicie. Parcă i-ar fi spus: noi suntem bătrâni, am
încercat dar n-am reușit să redobândim raiul pierdut, tu, fiică, încearcă!
Maria e poarta de la răsărit, prin care soarele a coborât pe pământ să aducă
pacea și viața fără sfârșit, adică raiul, pentru cei ce cred. Maria a fost
jertfa care a făcut posibilă împăcarea cu Dumnezeu, și ființa care a făcut
cerul înnourat să zâmbească. Desculț, piciorul ei mângâia pământul care căuta
să-i scoată în cale flori, natura a iubit-o mult pentru că ele două știau
tainele fără să judece, era o legătură tainică, de adâncime, cu tot ce e
însuflețit căci floarea pe care a iubit-o cel mai mult a fost floarea milei.
În inima ei,
dacă un botanist ar fi pătruns cu privirea, ar fi văzut specii de arbori și
flori care nu sunt pe pământ și care întrec în frumusețe tot ce a văzut
omenirea, ar fi văzut copaci înalți, cu vârful până la cer, din care bătrânii
își sculptau toiag pentru mers, copiii își făceau leagăne, școlarii condei de
scris, tinerii ferestre pentru vise, iar căsătoriții căpriori pentru casă și o
apă limpede ce izvorăște de dincolo de nori, din genele neadormite ale Treimii,
o apă curățită printr-o poartă de raze ca un cerc de foc și aburi precum
duhurile drepților mergând deasupra apelor neîncepute, cu blândețe. Maria a
spus da pentru totdeauna Dumnezeului dintotdeuna, ea, roaba al cărei picior
desculț se înveșmânta în pulbere de stele la vremea rugăciunii, al cărei suflet
a înfiorat Treimea prin elocință și bunăcuviință, prin sensibilitate și
milostivire, a cărei respirație de mare prospețime a decis dechiderea
cerurilor, mâna a cărei delicatețe a tors haina miluirii din caierul norilor,
și norii, ca niște oi blânde, au încălzit pământul cu lâna lacrimilor, țesând
covoare pe care Domnul avea să pășească mai târziu pe marea Galileii și la
intrarea în Ierusalim. Maria, cea care a făcut cerul să-I fie dor de om, iar
omului i-a sădit dorul de veșnicie încât să nu poată trăi fără să-L caute și
găsindu-L, să-L cinstească!
Magda Botez
Am ateriazat la Montreal in 16 noembrie
2003,fiind asteptata de Consul si sotia lui.Mici ,trapu si binevoitori.
Stiam vag ce va urma...asa ca prima
saptamana inainte sa mi se “repartizeze “ locuinta de serviciu,am stat la
Hilton pe banii mei.
Consulul foarte amabil m-a anuntat ca
are o camera in plus,de altfel nu scapati ...mi-a spus el,dupa serviciu mancati
la noi..
Degeaba le-am spus ca sunt
vegetariana,ca ma culc devreme...nimic...soarta imi era pecetluita ,doamna
Consul gatise ptr mine.
Masa a inceput vesel,eram noi
trei,cei doi soti isi spuneau
-Mama,era duios.
Masa era plina de branzeturi ,salam
,salata de vinnete,zacusca...ma rog de toate.
Bucatele erau bune si am infulecat
zdravan,palinca curgea intr-o veselie.
Dupa ce am terminat si-am dat sa ma
ridic,Consulul a racnit :Halt..
L-am privit alarmata.
Pai nu merge asa! mi-a spus el
hoatarat..
-Va multumesc pentru masa,sunt
obosita,maine ne asteapta o zi grea.
-Pai abea am inceput,n-ati gustat
pestele,friptura de gasca,fripturi asortate,muraturi de casa si parjitura
speciala.
Ma vedeam intinsa,moarta ,printre
chinezi (Consulatul era in Cartierul Chinezesc)
-Haideti ca peste puteti,doar ati
spus ca sunteti vegetariana..
-Bine dar pestele…
-Este peste de apa rece a decretat
Consulul autoritar.
Dupa pestele de apa rece a urmat rata
vregetariana,rabdarea mea ajunseses la limita de sus.
-Mama ,arat-i doamnei Consul General
casa…
Apartamentul era intunecos ,jaluzele
erau trase,perdelele inchise.
Doamna Consul iubea purcelusii,erau
vreo 50 de pucelusi ,unii radeau,altii salutau,o armata de porci raspanditi la closet ,in
hall,peste tot.
-Vreti sa stiti care este secretul
nostru?
Au intrebat gazdele mele.
-Nu vroiam
-Desigur am raspuns
-Camera frigoriica au raspuns intr-un
glas..
La capatul coridorului era o usa
inchisa la culoare.
Consuleasa a deschis usor usa,un vant
rece ne-a izbit..
Ferestrele erau scoase din cercevele
si iarna nemiloasa canadiana cu zapezi si minus 40 de grade (plus factorul
vant) era instalata in camera consulara.
M-am gandit si le-am atras atentia ca
tot sistemul de incalzire al blocului este dat peste cap.
-Ei si ce daca?
-Ia mai dati-i dracului.
*
Angela Nache MAMIER
JURNALUL PERMANENT AL
FLORILOR DE SPLEEN
Adelina Fleva,
”Tratatul de la Patriarhie”
râul acesta curge între
sânii mei
limba ta îl mână să curgă mai iute
nu trage cu ochiul către sfârcuri
baragladină
(fir-ai tu să fii de baragladină)
scurge-te printre sâni precum printre
giuvaiere necunoscute
nicio limbă nu se pricepe mai bine
decât a ta
mână-ți râul spre cosmos mai iute mai
tare
simt furnicături albe și roșii sătule
flămânde la mine pe spinare
baragladina naibii
mână mai iute mai tare
răul acesta curge între sânii mei
*
trăsnet cu miros de cer
si alge
dezbracă-mă de umbra ta reîntrupată
în trăsnet cu miros de cer şi alge
îmi explodează venele la tâmple
şi nu mai simt în mine nici maluri
nici catarge
(eu te voi alăpta cu fericire
nesihastră
lângă altarul unui nuc cu frunze roze
să-ţi pară îndoielile de-acuma
că sunt doar veritabile neopsihoze)
dar strânge-mă la piept cu disperare
mi-e aşteptarea carne însetată
te rog frumos să stingi şi-apoi să
laşi lumina dreaptă
să nu observi că sunt fecioară într-o
femeie măritată
*
Some poems written by me in the
translation of Mrs. Mamier Angela Nache!
May God give you health
lady!
Reap Lord the grass on me
Today like yesterday I feel convict
imprisoned for life
I still have to atone the punishment
And I'm charrie in my transparent creature
A soft suffering like a source built
in the rock
And the ball is above, Holy Lord
I'm coming to her somewhere under the
armpits
My long hair dirty with sins
I am in hermitage of swear and blame
I would like to die like a candela
pure
Let her light my breath last
Forgive me alive for me
That worms have an iron value
(the worms are waiting for the
primeurs, Lord
Probably the sulfur, they're smelled
But my life ruined is still alive
Flutters miserably under the torn
dress
Reap Lord the grass on me
I bought myself a paid box with
monthly monthly payments.
He didn't cost me a lot, this one
I paid it monthly (with my deep
breathing)
My first truth is my first freedom
Lightning has the smell of sky and
algae
Undress me from my shadow reincarnated
Destroyed with the smell of sky and
algae
The veins are blowing up in my
temples
And I don't feel in me neither shores
nor poles
(I'm going to breastfeeding you with
my happiness, not ascetic
At the altar of a walnut with pink
leaves
To the point that the current doubts
seem to you
Real Neo Psychosis)
Squeeze me on your chest with despair
My thirsty flesh is waiting
Please turn off and leave after the
light down
So you don't observe that I'm a
virgin in a married woman
A tree grows in me
Migration birds
By hiding in a married woman
Every night I will walk the moon in
your heart
Our Acacia Mom, blooms
In The Copper Forest
They sleep, the gypsy boilermakers
Dressed up any way
In the colors of the days celebrated
(Lord turn off the candle
In The Copper Forest
Neither cross non-fugitive
Purity without frayed
No Gypsy awake
Nor ring not engaged
Offered not given
To A Knife Blade)
Welc by the cruel wound
Who on the knees was shining
Copper God
Fraternize with a wound
Mom I been crying all day
I would like to run away
Kiss me from head to toe
With warm and scented lips
Start if possible with the boobs, I'd
like to
And at night because I'm so afraid of
the sun
Flowers of flowers wrap me up
And I feel chills in the back and
back
With clean lips you didn't leave
And a continuous furnace, I felt
Slowly lamp the pollen of my body
Burning like the sun of the sky
I would like to run away without
trust
Honey u wanna break the shield
I give up to you like a child
Who hasn't been reached so far
And I swear, honey, I don't fake
Feel me like you're cutting me light
*
coseşte Doamne iarba de
pe mine
azi ca şi ieri ocnaş mă simt
încarcerat în viaţă
mai am de ispăşit pedeapsa încă
şi car în transparenta mea făptură
o suferinţă dulce ca un izvor zidit
în stâncă
şi pleava mi-e deasupra Sfinte Doamne
i-ajung pe undeva la subsuoară
mi-s pletele murdare de păcate
un schit sunt de sudalme şi ocară
şi-aş vrea să mor o candelă curată
să-mi lumineze ultima suflare
Tu iartă-mă de viaţă pentru mine
doar viermii mai au trainică valoare
(aşteaptă viermii trufandale Doamne
probabil le amiroase a pucioasă
dar viaţa mea ruină încă vie
palpită jalnic pe sub haina roasă)
coseşte Doamne iarba de pe mine
mi-am luat sicriu şi l-am plătit în
rate
nu m-a costat prea mult am dat pe
acesta
lunar (prin respirarea mea concavă)
întâiul adevăr şi întâia-mi libertate
*
ȘARPELE DIN FLOARE
.
şi nu mai am destui arginţi şi ploi
să-mi scot credinţa de la amanet
mi-am întors buzunarele pe dos
dar n-am găsit decât vreo trei patru
pistrui şi nişte vechi dureri
de şale rămase înnodate de la furtuna
de acum două veacuri.
(stau în întuneric la poalele crucii
şi-mi număr păcatele
de la stânga la dreapta
sperând să câstig la loz în plic
borcanul cu miere)
Doamne
de când nu mai am credinţă în vrăbii
şi-n pietre
îmi strig viitorul pe nume şi îmi
răspunde trecutul (ca un semn
de întrebare ca o naştere abandonată
într-o respirare ca o
umbră care umblă continuu şi rece şi
vie pe marea cea mare)
Octavian Soviany
Ca doi copii cu ochi
diamantini
Blagosloviţi nespus de ursitoare
Noi ne jucam – ţii minte? –printre
crini
Cu-al contelui cuţit de vânătoare
În vechiul nostru crâng de sicomori
Cu pajii-n haine de brocart uşoare
Şi conversând cu zânele-surori
Închise-n bile de cristal concave
În timp ce-al casei şarpe policrom
Tiptil şi nevăzut de-amfitrioane
Îi îndemna să scuture din pom
Pentru dejun smochine şi moşmoane
Iar mai apoi la ceasul cel mai blând
Când apa-n Tigru pare poleită
Fetiţele cu mijlocul plapând
Au prins să-şi coasă roba zdrenţuită
În vreme ce un înger cu melon
Umbla sever prin crâng după nuiele
Dar noi nici n-am simţit că fierul
bont
Ne-nsângerase degetele frele
Pe când cu săbiuţe argintii
Şi numere pictate pe tichie
Colegii noştri fluierau zglobii:
,,Câtă tristeţe! Câtă bucurie!’’
*
Deasupra noastră strălucea sever
În zilele voioase din junie
/îi spune Sofrosinei Xavier/
O solitară treflă purpurie
Şi dacă te uitai din prepeleac
Spre pajiştea pe care pasc asinii
Doar Turnul Babel se zărea opac
Peste uluca verde a grădinii
Dar noi aveam ţestoase şi arici
Şi păstoream de-a valma lighioane
Ţinându-ne prin scai şi prin urzici
De poala doicii noastre roşcovane
Ce-şi desfăcea corsajul îmbumbat
Iţindu-şi mameloanele divine
Şi pescuiam cu undiţa-n Eufrat
Doar peştişori de sticlă Sofrosine
Când într-o neagră vinere de târg
Cu marşuri militare şi palance
Trei îngeri trişti cu gât de
cocostârc
Care purtau fireşte picioroange
Vârându-şi prin fereastră gâtul lung
Spre pătuceanul nostru ca o scoică
Şi fornăindu-şi nările prelung
Veniră să ne fure de la doică
Şi am primit tot felul de strămoşi
Sulegete mătuşe cu etolă
Ce duc de braţ vampiri misterioşi
Şi mame-n trening cast de discobolă
Cămăşi portocalii de-nvăţăcei
Tăbliţe raportoare astrolabe
Şi bone friguroase cu căţei
Venite să ne deie în scrâncioabe
După un trist şi nevoiaş orând
Iscat de a arhanghelilor toană
Să devenim şi noi copii de rând
Uitându-ne dădaca roşcovană
În vreme ce lăcatele de fier
Punându-se de-a lungul şi de-a latul
/Îi spune Sofrosinei Xavier/
Ne închideau spre seară pensionatul
Spre seară când al clasei monitor
Clama-n surtucul lui ca pălămida:
-Eu doar pe dumneavoastră vă ador
Şriţi bine domnişoară Seraphita
Cipariu Dan Mircea
viața e un fel de
bienalle arte venezia
odată la doi ani
privită dintr-un scaun înalt
dintr-un pavilion de găuri negre și
oglinzi
dintr-un montaj gang-bang
cu revoluționari și iluzioniști
istoria și viața mea trăită și visată
se ascunde
de măști
de discursul est-vest
de moarte
de ratare
de consumism
de zei și de claustrare
e nevoie mereu de rețeta
originală/originară
de a fi tu însuți
de a iubi
de a fi fericit
birra moretti
amaro montenegro
stelele verzi pe pereții aceleiași
inimi
de călător din irealitate în prezent
cineva care ești tot tu
dă mâna și poemul unui rabin
cineva
scrie pe cecul în alb
viața e mereu bi
biennale
viața taie și ascunde
Fericirea
fără chip
fără fermoare
fără canale
Nicolae Grigore
Marasanu
Rugă la intrarea în penumbră
Dă-mi, Doamne, de vrei,
Iubirea ce se înfiră în Trei
Şi strânge înţelesurile sfinte
În delta celor trei cuvinte –
ALFA _ OMEGA _ AMIN!
Dar, mai presus de iubire,
Părinte al biruinţei,
Dă-mi soarta seminţei!
Maria Timuc
September 6, 2014 ·
ce dor îmi e de tine când te văd!
mi-e dor de tine ca de o suflare
în lumănări ascunse-n ziua mea
mi-e dor de tine ca de-o roată-n care
se-nvârte lumea și tu ești
în ea
mi-e dor de tine când ești mai
aproape
și-i ziua mea și-mi cad din umbră
stele
și parcă se topesc în mine toate,
de dorul tău sunt lumânări și ele...
mi-e dor de tine ca de-o fericire
ascunsă toamna-n vin pentru că eu
te beau și tot îmi e de tine
dor ca de-un vin în care
ești mereu
mi-e dor cu toate formele ascunse,
cu trup de aur dorm
și-n somn mi-e dor
tu ești aici și mi-e așa de frică
să nu dispari
în somnul tuturor
ce dor îmi e de tine când te văd
în ziua mea ca-ntr-o poveste scrisă
pe un caiet
pe care un școlar
și-a desenat iubita interzisă...
***
Poezie ușoară, simplă - zic eu, sper
că și frumoasă, care ar putea exprima un aspect al sufletului fiecăruia dintre
noi.
Cu ea vă doresc un sfârșit de
săptămână fericit, în care să vă fie dor ...de cei ce vă stau și vă
sunt...aproape! Vă îmbrățișez cu mareeeee drag!
Mihai Merticaru
SONETUL LUPTĂTORULUI
Doar tu puteai să te naşti în veac
pocit,
Sub cerul de sticlă boit cu stele,
Cu piloni de cretă, clei şi atele,
Să te simţi ca Iona în burtă de chit,
Momit să te laşi de strigoi şi iele,
Din cârpite perifraze, să-ţi faci
mit,
Mărginitul să-l numeşti nemărginit,
Să-ţi treacă șansa prin lumi
paralele!
Apune soarele-ți în disperare,
Dezastre, peste tine, timpul a nins,
Nicio lumină-n zare nu-ți apare,
Totuși, nu ceri nimănui îndurare !
Săgeata pieirii crezi că te-a atins,
Dar tu nu te declari nicidecum
învins!
Corina Dașoveanu
chiar nu avusesem timp.
nici eu, nici el.
eu construiam valuri, el mi le
nivela, lucram amândoi la un rai temporar, fiecare pe partea lui, probabil de
aceea nu ne-am văzut.
ca să înalți trebuie să semeni cu
înaltul, ca să-ți faci un cer personal deasupra imensului, trebuie să ai îngeri
în sânge, altfel nu se țin valurile unul peste altul.
când am renunțat, convinsă că mai
degrabă din păcate terestre se construiește o biserică, l-am văzut. eu aruncam
molozul la gunoi, el îl alegea. obosisem amândoi.
ne-am așezat pe aceleași gânduri (o
scândură veche), eu mai aveam o țigară, aproape moartă, el s-a scotocit prin
buzunare și a găsit un foc rupt, dar a mers, am împărțit patima fără să ne vadă
nimeni.
și am vorbit mult, mut, liniștit, ca
două câmpii cu zăpezi sub care dorm curat, copii încă, fire de vorbă.
a fost un bine cuminte pe care l-am
dat și primit, amândoi aveam nevoie să ne respire cuvintele.
apoi ne-am atins inima de plecare,
ne-am înțeles cu dragoste drumurile singure spre case, unul spre cer, altul
spre niciuncer.
înainte de a nu se mai vedea,
dumnezeu mi-a făcut un semn,
un fel de
"fii, după vară,
o antiiarnă".
corina dașoveanu,
©2019, septembrie, 5
*
îți zic,
nu-s singur.
sunt
un eu de companie omnivor,
mănânc ce rămâne de la eul mare
cu două picioare
și o grămadă de probleme nerezolvate.
destul de linistit,
latru doar la stafii de
extratereștri,
și asta destul de rar,
când prind telecomanda,
în rest,
nu am voie să mă uit la lună
decât pe programul
pentru copii.
uneori mai scap din lanț,
mă aprind
dupa vreo javră,
mă cam sfărâmă
între parantezele colților,
vin jerpelit,
de îmi curg petece de respirație și
inimă
printre coastele desfăcute
de niște afurisite
de depărtătoare canine
de dragoste,
dar ăsta-i un risc sau un lux
al vieții de haimana
printre tu-uri găsite pe stradă
seara.
însă pe cuvântul meu
dacă nu sunt cuminte precum papucul
pe care-l rod de obicei
în fiecare noapte
când vin să dorm acasă
în cușcă.
eul mare nici nu mă aude că sunt,
are probleme de rezolvat.
Gheorghe Apetroae
ÎNSEMNE DE GRAŢIE
Pe braţe astrofilii de cer travertin
îți porţi la infinit speranţele...
Șoaptele unor valuri reci- smaralde
ţi-s cuvinte stăruitoare de mag...
Acum, îngerul tău e revoltat,
a răguşit în gornirile false de
slavă!
Eşti curtat de un stol de stafii...
De neînţelegerea iubirii, în iubire,
adevărul e marele neadevăr al ei
și în ale ei grații ai
îmbătrânit?!...
Dar, de sub greutatea stâncii
zeii îți încolţesc din nou și gem,
gem chinuiţi de simţirile tale...
Spre perfecţiune, exersezi simetrii
cu un ritm iambic - tropare
cardinale-
un calvar dintr-un fulger vesperal!
În doliu, negre, emeralde şi
castanii,
pline de adâncă memorie sunt
combustiile tale în flăcări argilii:
e materia ta veșnică în nepreț,
sub un lințoliu de crisotil și
cinabru!
Mircea Trifu
BALADA SOLOMIEI
Mi-adun tot pământu-ascuns, de sub
unghii
Și-l torn in ghiveciul mai alb ca
hârtia,
Aștept să îmi crească, să-mi bucure
ochii
Bătrânul meu leagăn, să-i scriu
poezia.
Răcnesc să m-audă, toți cei de sub
cruce,
Că eu sunt nebunul ce-și poartă
pământul
O viață, sub unghii, că-i frică să-l
culce
Și-apoi în picioare, să-i calce
cuvântul.
S-ajung de vrea Domnul,
prorocu-Ieremia
Să-npiedic o Sfânta, pe cer să
se-nalțe,
Deschide-ți fereastra, să-ți cer
Solomia,
Să stai incă-o viața, c-o Cristă în
brațe.
Nu știu rugaciuni, dar știu să-i zic
mamă,
Că vreau să-i las viața, să-i vindece
ușa
Când ceara începe pe-o coală
s-adoarmă
Și lupii pe-afară-mi îngroapă cenușa.
Trezește-te Sfântă, deschide-ți
fereastra
Și-admiră-ți ghiveciul, mai alb ca
hârtia,
Că-n el ți-e pământul din
patri-albastră
Recită-i poemul, numit Solomia.
Vişan Dragoş
Pereții n-au somn
.
Din câte clădiri viața
ne-a pus pe ziduri în trecere
umbre scurte ori lungi
n-am realizat
lucrul simplu
că pereții urechilor noastre
mai adorm câteodată de tot
însă pereții umblați
nu au somn
.
De când am fugit de liniști
prietenoase
de cărările montane și piscuri
de trasee cicliste
stâne bordeie cabane și alte sălașuri
recondiționate
curți tradiționale dar și promenade
în grupuri la soare
pentru a ne oferi un minim confort...
sporit
zidăriile din ce în ce insalubre
se uită la noi viclean
scunde celule pe interior
sau fortificații macabre de
închisoare
.
Să le reocolim
ce mai desfătare!
Cristi Neacsu
Asteroidul rogvaiv
(Poemul în 4 acte)
actul 1 - indecența,
pârguita feciorie
invocându-și amorul neîmplinit,
sfioasa, timida fecioară, cu glasul
jos clintește cerurile mirate,
de ce aveți voi, relelor, atâtea
stele, de ce la voi sunt toate,
când mie-mi trebuie doar una, doar
cât un infinit ?
invocându-și tot fructul pasiunii,
ca o prințesă furioasă, fecioara
mângâie-n jind cerurile stelate
și degetele-i străvezii prins-au un
punct, unul între toate,
mărturisindu-și indecența, pârguita
feciorie, lunii.
ți-am zis, zâmbind cireșilor din
ferești,
te urăsc simplu-n nopțile când nu ești,
și te urăsc infinit, să știi, când
vii
ca să pleci în diminețile îngerești.
nebunule,
mă doare când nu-mi săruți glezna
și-mi vine amar să-ți blestem bezna
nopților imposibile, vai, nebunule..
dar ce știi tu despre perdeaua
ascunzându-mă, fecioară,
ce știi tu, rătăcitorule, în lumea ta
rece, fără de seară..
nebunule,
mă doare când îmi amorțesc buzele
fără senzatii rogvaiv în archebuzele
fulgerului tău alb-negru, nebunule..
dar ce știi tu despre cireșii
ascunzându-mă între perdele,
ce știi tu, rătăcitorule, în lumea ta
rece, între reci stele..
termină-ți vinul lacteu
înainte de ultimul jazz, asteroid
nebun..
și vino degrabă lângă mine sub pledul
amorului kashmir
să-mi pui sânul stâng în magia
căușului pe alăutele
din mătasea țesută-n elixirul
galaxiilor.
dar vino, nebunule, o să afli despre
fecioria pământească,
luminând cireșii, între ferestrele
timide, de dinapoia lor..
căzură perdele marmoreene peste
îngerul din canaturi
când vorbele-i, deznădejdea le
ajunse,
în aproape noapte, din suflet unse,
ce sorți să i le audă asteoridul
ales, de sus, din înalturi ?
actul 2 - ce știi tu despre lumile
fără lume ?
(uneori zeii se joacă de-a v-ați
ascunselea cu muritorii ;
el nu auzise niciodată până acum ruga
cireșilor, florii
nu-i auzise glasul tânguitor, stârnit
de dorințe ;
ciudat, uneori zeii par a fi, ei
înșiși, niște ființe...)
ți-am zis, zâmbind cireșilor din
ferești,
ce rogvaiv asteroid cu jind o să
dorești
dacă eu nu dispar înainte de infinit
ca tu să-mi urăști zborul, la
răsărit..
dar ce știi tu despre lumile fără
lume, despre ghețurile eterne,
prințesă, nu știi tu cum e să respiri
fără aer, în caverne..
știi tu că-n asprele lumi (fecioară,
prințesă)
îmi mor culorile când te zbor fără
memorie
prin galaxiile friguroase, fără nicio
armorie
scrijelind tridentul retinei, fără
vreo adresă,
fără bătăile din inima ta prea
pamântească
și fără secundele parfumului tău, un
elixir
înmiresmându-mi amorul terestru
kashmir
cu nerăbdarea-ți vie, vie, și prea
lumească ?
dar ce știi tu despre lumile fără
lume, despre stele fără lumini,
fecioară, nu știi tu cum e să suspini
amorul, printre spini..
actul 3 - secretul fără perdele,
kashmirul
(el, despre ea)
ți-am zis, când ai stins lampa
arcuindu-te-n sărutul promisiunii
cu silueta perfecțiunii
și tot albul cel gol ca stampa
te-ai rușinat, pledului, toată,
toată, și atât de îmbujorată
(timidă-n dorință,
prea-dornică-n ființă)
de m-ai facut să cred, să cred,
să cred tot, albului, din neștiință..
cât de alb, ce de alb gol
m-a atras, de-a dreptul rostogol,
gata să te fulger de să mă prăvălesc
cu tot divinul meu (tavanul ceresc)
doar ca să te simt în mine carmol
din albul muritor în si bemol,
doar ca să-ți colorez sub kashmir
cu boabe de ghimbir cât să-ți mir
nebuloasele dâre-n pielea dalbă
și toata perfecțiunea cea albă
cu nuferii doi, doi, într-o salbă !
(ea, despre el)
ți-am zis, stând cu spatele pe
negativ,
vezi? te zâmbesc altfel, asteroidule,
colorează-mă alb pe portativ
(în si bemol, zeule emir!)
și-n acuarele sărută-le nurilor murii
neastâmpărați ca lemurii..
vibrându-se, vibrându-te, sub
kashmir.
visează-mă-n vinul lacteu
înainte de ultimul jazz și vino sub
pledul ateu
să-mi topești apusul treaz sub sânul
stâng
până se vor îmbujora zorii rogvaiv
în oglinda kashmirului amor, fără
portativ...
(poetul, despre amorul astral)
cerule!.. și cum arcuiau nurii
nuferilor doi, murii
neastâmpărați ca lemurii,
bumbii simetrici, tremurători
în caldul-frig făr' de culori
cu fără ghețuri în privighetori
de mai, cât mai să cobori
să-i prea iubești,
să-i foarte ostoiești
și-ndărăt să nu mai zbori !..
actul 4 - și n-a mai fost nemuritor,
divinul
poetul v-a destăinuit povestea
amanților secreți,
istoria dintre indecenta, pârguita
fecioară,
oferindu-i infinitului rogvaiv,
într-o unică seară,
un milion de iubiri, cât un milion de
vieți..
și zeul universului ales dintr-un
milion de stele,
oferindu-i rogvaivul infinit, sub
kashmir,
roșind cireșilor fructele pasiunii în
albe perdele,
și nopților, dorințele.. cu bob de
ghimbir.
și n-a mai fost nemuritor, divinul,
așa a devenit pământean,
în schimbul istovului pârguind un
milion de vieți.
și n-a mai fost nemuritor, el n-a mai
fost zeu, divinul,
și nu i-a parut rău, o nu, absolut
niciodată,
nu s-a regretat fără aripile de foc
în amarul ca pelinul
din infinitul rece, cu preafrumoasa
lui fată.
n-a mai fost nemuritor, avea o
singură viață cu dorințe...
uneori zeii par a fi, ei înșiși,
niște ființe.
să curgă vinu-n cupe, să spumege
pocale,
pe ritmuri vechi, din alăute și din
țimbale
sfințindu-le cununia secretă
(divinul, divina...)
să bem, dar, să-i cinstim, apoi, să
cadă cortina !
corvin-cristian neacșu/
Asteroidul rogvaiv/
bucurești, 11 aprilie 2019 ; 4
septembrie 2019
Lora Levitchi
ICEBERG
Icebergule, drag, eu te-am pierdut, pentru
ceva momente,
În norii somnoroşi ce-n noapte au
decis, să meargă la culcare,
Şi am rămas sub bolta bleumarină,
înveşmântată în parfum de roze,
Pământul, de sub a mele picioarele,
parcă-mi fugea necontrolat.
M-am speriat că ziua, întuneric
deodată s-a făcut,
Căzut-am parcă, câteva trepte în
abis,
Căci nu te-am ascultat şi pod de
dependenţă, am creat,
Între al meu suflet cat un ocean in
mult tumult,
şi al tau calm, sculptat in gheata ,
suflet pus la-l infinitului hotar,
Între-a mea mare zbuciumata şi între
al tău, val de strateg, mult calculat,
Între a mea pădure de un
verde-amazonit şi ale tale păsări maiestre, privighetoare,
Între al meu chip de-ondina şi a ta
privire, albastra, de cristal, iubita matern de o Profira,
Între al meu soare, ce mi se-aseaza,
dimineata la picioare şi lumea ta ce aristocrata-n rang se oglindeste pe~ale
tale piscuri, fete,
Între~ al meu, plin de candoare,
suras şi-a tale zile insorite, transformate-n a iernii celebrare.
Cum de- am putut să cred, in inocenţa
mea, dreptatea,
De astă dată ca s-o împărti cu
echitate, şi va veni,
Si pe la cei, ce parte de iubire, in
asta viata, n-au avut;
Cum dragostea in petale diafane,
albe, pe ale mele braţe, muncite, eu ţi-o port,
De face ca să freamăte, chiar firul
cel firav de iarbă,
Pe el păşesc, în noaptea ce a urzit,
a noastre destine, cu pas neauzit.
Cu păr cărunt, noi amândoi lasat-am,
toată viaţa,
A iubirii, fericire, să treacă,
efectiv, pe lângă noi.
Anii n-avură milă şi riduri pe faţă,
pe frunte ne-au adus,
Acum, ce noi, mai aşteptăm, ca
gârboviţi, cu dureri de spate,
Şi plafonaţi în relaţii comode,
obsolete, de-a noastră dragoste, de basm,
Reînviata din antichitate, să uităm?!
Ştii tu, iubite iceberg, al nostru
univers, a fost mărinimos,
O şansă dintr-un milion, a scos în
calea noastră, iar noi ne-am regăsit,
De multe secole-am trecut, prin
aceleasi aeropoarte, facut~am aceleasi escale,
Dar ale noastre suflete,cu ale
noastre vieţi in ele, au mers tot timpul, în sensul opozit;
Pentru o primă noapte de iubire,
pământul m-a lăsat să-l înconjor,
Ne-a scris în al destinului jurnal, o
dimineaţă care vine,
Iar eu numai în ale tale braţe, mă
opresc,
Şi devenim, purtati de aripi sacre,
unul şi acelaşi om.
Eu te conjur dacă vei fuge, parte să
ai, doar de năluce,
A ţepilor dulceaţă însângerată, a
trandafirilor ce i-ai inghetat,
Să te înţepe, de-a mea inimă, tu cu
ştiinţă, îmi vei frânge,
De te-ai jucat cu al meu suflet, cum
alţii, de veacuri, au tot cercat.
Zdrobită-n suflet, în stană de
piatră, ma voi preface,
Tac resemnată şi ale tale cuvinte, le
strecor, prin sita fină a minţii,
Văd al tău suflet, că a-nceput, ca
să-mi vorbească cand aurora boreala te dezmiarda,
Tu-mi povesteşti de amintirea
dulceţilor vieţii,
Ce tu pe alţii i-ai lăsat, de ti
le-au luat.
În platoşe de gheaţă al tău suflet,
cu strasnicie, tu l-ai ferecat,
Şi devenit-ai, iceberg; cat despre
dragosti,
Aşa facut-ai, de pare-se, le-ai
inghetat.
Rugat-ai soarele, cu ale sale raze
arzătoare,
Să te pătrundă pe după şale, ca să te
înmoaie,
Ca în asta viaţă, eu să pot ca să te
văz,
Nu doară matelot de gheaţă, ci,
simplu om,
Ce poate liber a rade, a plânge şi a
iubi.
Nu-ţi cer prea mult, ci doar sigiliul
iubirii tale a-l primi,
Căci riul repezit, doar prin a
rocilor de munte şti, a şopoti,
Iar bradul cel semeţ, va creşte, doar
pe acele piscuri, înalte, aspre,
Iar zarea largă, cât vezi cu ochii,
podoabă aleasa este, pentru pământ,
În fermecată îmbrăţişare a
nevăzutului, aceasta, îl va înlănţui;
Pentru o noapte de iubire, alerg pe
caii cei mai sălbateci prin vazduh, pamantul nu-l ating,
Ei au decis jăratec să mănânce, ca
flăcări clocotinde pe-ale lor nări,
Să sufle, peste tine, dragă,
icebergule, spre-a te topi.
Te rog, de tu decis-ai pe veci ca
îngheţat să fii,
Prefă-te doar, pentru o noapte, că
eşti uman,
Nu o considera o erezie, îţi cer să
ai curajul de-a trăi,
dragosti vulcanice-n vâltori, cum
n-ai trăit, în viaţa ta, printre ghetari, vreodat,
Candva decis~ai, pentru o carieră, la
un sistem asa de efemer, pe viata a roboti.
Si ai facut ce societatea ti-a cerut,
la o relatie standard, rece, te-ai pretat.
Stai, nu pleca, dacă, tot, tu, aşa,
aparut-ai, ca din senin,
Luceafărul decis-a pentru marea sa
dragostea de lume,
În fiecare noapte de-alabastu, pe
bolta cea senină,
In nepamanteasca frumusete, a scanteia
Chiar tu simtit-ai că menite, a
noastre destine,
Facute-au fost pentru a se încrucişa.
Un drum ce nu-i uşor eu îţi propun,
Dar, vezi, că din momentul când ne-am
regăsit,
Parcă, pământul ce-l păşim, in fieşce
zi, pare mai fericit?
În dimineaţi de vară răcoroase, ai
săi aburi din păduri,
Respiră căldura incandescenta a
pântecului lui,
Cu scopul, ca pe tine, icebergule, a
te-nmuia.
O viaţă ce-am avut, decis-a sa se
întâmpla, în mai multe locuri deodat,
A mele fărâme de suflet, din cele
patru colţuri ale lumii le culeg,
Si-a lui înţelepciune ţi-o trimit, pe
păsările ce-n pustie m-au hrănit,
Cu ale zeilor nectar, adus cu multe
sacrificii, în a lor cioc,
Umbrele din a ta lumina albastra
difuza, din ale tale platoşe de suflet,
Necercetate cu ochii minţii divine
pănă-acum, de vreun om,
Ce ferecate in lacate, pana acuma,
mereu, tu le-ai ţinut,
Decis-au, că e vremea lor de
strălucit,
Cu al tău suflet de altă dat, cu
patimă, mi-ai glăsuit:
"- Iată-mă-s aici cu tine, noi
vom porni, a împlini, o viziune,
Ce am trăit-o doar în vis şi despre
care nimănui, nu am vorbit."
Ştii tu, că anii cei uşori dar şi mai
grei, ce au trecut,
Când fiecare a trăit în treaba lui,
parfumul vieţilor noastre au luat,
Şi-acum ne minunam cum început-am, pe
zi ce trece a îmbătrâni,
Şi inima pardalnica, doreste să mai
prindă, a tinereţii fluturi, ce pare-se ca au zburat.
Tu oare, icerbergule, nu simţi, cum
regala noastră dragoste, cea din trecut,
Cu ce intensitate de vulcan, din ale
noastre piepturi a tasnit?!
Tu ai plecat şi de atunci, deşi eu
toată lumea am cutreierat,
În ale mele vise, în fiecare noapte,
te-am căutat de atâtea ori;
Îngerii mame mi-au trimis pe vocea,
surâsul ce le stiu de prin trecut şi pusa-mi in ale mele mâini, portretul tău,
Acesta este modul în care eu m-am
mulțumit, atâtea ere, să zâmbesc singură-n doi,
Acuma însă noi in oglida platoselor
tale de gheata ne-am privit, voi dezlega, al mareelor mister,
Ce-nneacă a oamenilor suflete
îndrăgostite, când ele se învolbură-n ocean pana la cer.
Stai, nu pleca, nu te grăbi, de astă
dată, e vremea al nostrului destin,
O dragoste ce-i nou nouţă, de parcă-i
scoasă acum din ţiplă,
Dă semne că vrea să se întoarcă şi să
rămână,
Îar soarele, a noastre inimi cu multa
tandreţe, le îmbrăţişează;
Stai, nu te închide în a ta răceala
de "iceberg", cu un sec, "la revedere".
Da drumul sentimentelor ce iti apasa
pe gheata de pe-ai tai umeri, care pe zi ce trece-i tot mai grea.
Când de pe-ale mele buze, sărutări
pline de frage parfumate, tu vei începe a culege,
Pasi- v-om într-un fascinant univers,
al unui timp de renaissance,
A noastră iubire din file
îngălbenite, din ceasloave-i renăscută,
Iţi va aduce prunci, ce mult zglobii,
cu mine, fericirea, ţi-or produce.
A ta încremenire de trei decade din
suflet, se va spulbera,
A tale platoşe de gheaţă, fost-au
doar curtezane de pripas,
Ce încremenit spre nemurire te-au
ţinut, acuma, însă,
Te vor avea din nou sub a lor
stăpânire, la "ad calendas graecas".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu