Nicolae Enciu - „Când îți spunea Stalin să dansezi, dansai!” – 55 de ani de la debarcarea lui Nichita Hrușciov

„Când îți spunea Stalin să dansezi, dansai!” –

55 de ani de la debarcarea lui Nichita Hrușciov

Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău  29 Septembrie 2019

Acum 55 de ani, pe 14 octombrie 1964, o plenară a C.C. al P.C.U.S. ținută la Moscova a decis demisia „voluntară” a primului secretar al C.C. al P.C.U.S., președinte al Consiliului de Miniștri al U.R.S.S., Nichita Sergheevici Hrușciov (15 aprilie 1894 - 11 septembrie 1971), pe motive de „vârstă înaintată și înrăutățire a stării de sănătate”, punându-se astfel capăt anilor „dezghețului hrușciovist” - expresie devenită celebră datorită nuvelei „Dezghețul” (rus. « Оттепель »), aparținând scriitorului Ilya Ehrenburg (1891-1967), cu care este caracterizată perioada de după moartea lui I.V. Stalin din martie 1953 și până la începutul anilor ’60 ai secolului al XX-lea. În rechizitoriul pronunțat în acea ședință, membrul Prezidiului C.C. al P.C.U.S., responsabil pentru probleme de ideologie, Mihail Suslov (1902-1982), i-a reproșat lui Hrușciov că ar fi concentrat în mâinile sale toată puterea[1] și că folosea „un limbaj murdar” la reuniunile Prezidiului.

Noul lider al P.C.U.S. a devenit Leonid Brejnev (1906-1982), - cel care cu doar câteva luni înainte, în aprilie 1964, rostise omagiul conducerii sovietice de partid și de stat, când Hrușciov împlinise 70 de ani. Acum, îi înfigea cuțitul în spate pentru a pune capăt „dezghețului” hrușciovist -, un adevărat „dezmăț ideologic”, în opinia lui M. Suslov, având drept consecință editarea, cu acordul liderului sovietic, a romanului anti-stalinist „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, de Alexandr Soljenițîn. Pentru a nu mai admite afirmarea unui nou „cult al personalității”, Plenara a decis despărțirea funcțiilor de partid și de stat, numindu-l pe Aleksei Kosâghin în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri[2].

Într-o discuție după acea plenară cu vechiul său prieten, Anastas Mikoian, N. Hrușciov i-a spus că „e fericit pentru că, grație reformelor sale, știe că se poate pensiona normal, că succesiunea nu înseamnă neapărat o baie de sânge”. „Putea cineva, - menționa Hrușciov în aceeași convorbire, - să viseze să-i spună lui Stalin că nu mai este potrivit funcției și să-i sugereze să se retragă? N-ar mai fi rămas nici măcar o pată umedă acolo unde stăteai, dacă ziceai așa ceva. Când îți spunea Stalin să dansezi, dansai! Acum, totul este altfel. Frica s-a dus, și putem vorbi ca egali. Asta e contribuția mea”.

Chiar dacă după 14 octombrie 1964 s-a încercat ștergerea definitivă a  numelui său din viața publică și chiar dacă multe dintre inovațiile sale au fost răsturnate imediat după căderea sa, Raportul Secret „Cu privire la cultul personalității și consecințele sale” citit de Nichita Hrușciov în ședința secretă a delegaților Congresului al XX-lea al P.C.U.S. din dimineața zilei de 25 februarie 1956, măsurat de observatori în 20.000 de cuvinte, nu a mai putut fi eradicat din conștiința generațiilor care s-au succedat, rămânând pentru totdeauna simbolul și trăsătura definitorie a „slăvitului deceniu” (1954-1964)[3].

Desigur, multe dintre crimele odioase ale lui Stalin au fost cunoscute și până în februarie 1956 – din mărturiile tragice ale milioanelor de supraviețuitori ai Gulagurilor de pe cuprinsul U.R.S.S., ori din Europa de Est și Centrală și Asia de Est și Sud-Est, subjugate de Armata Roșie și N.K.V.D. / K.G.B. după cel de-Al Doilea Război Mondial, ori din informațiile capturate pe cele mai diverse căi de Washington și Londra, Paris, Roma și Bonn. Totuși, ceea ce s-a produs la începutul anului 1956 la Kremlin a avut efectul exploziei unei adevărate bombe, cu consecințe de-a dreptul incalculabile pentru evoluția ulterioară a U.R.S.S. și chiar pentru prăbușirea imperiului comunist bolșevic în 1991.

Delegații Congresului al XX-lea au aflat, bunăoară, în premieră absolută, din dezvăluirile făcute de cel mai înalt personaj din ierarhia Kremlinului, despre existența „Scrisorii către congres” a lui Lenin[4], în care Stalin era caracterizat drept un individ grosolan, capricios și intolerant față de părerea altora. Din același raport delegații au aflat că Stalin „n-a mai ținut seama de indicațiile și avertismentele lui Lenin, a început să încalce normele leniniste ale vieții de partid și principiul conducerii colective, a contribuit la cultul personalității sale, a comis greșeli serioase într-o serie de probleme de politică internă și externă, încălcări grosolane ale legalității socialiste”[5].

Raportul secret al lui Hrușciov a fost cunoscut rapid în întreaga Uniune Sovietică și chiar peste hotarele ei. Îmbogățit cu intervențiile delegaților la Congresul al XX-lea, el a fost discutat cu pasiune la reuniunile locale ale partidului, obiectul dezbaterilor devenind, implicit, nu numai Stalin și crimele sale, ci și sistemul sovietic ca atare. Pe de altă parte, dezvăluirile senzaționale ale lui Nichita Hrușciov au deschis o perioadă de incertitudine în întreaga Europă de Est, exprimându-se prin apariția primelor simptome ale destalinizării.

Este adevărat că, în acea perioadă a „dezghețului hrușciovist”, doar Stalin a fost făcut direct responsabil, ca autocrat totalitar și arbitrar, de moartea a milioane de oameni și de „devierile de la socialism”, care s-au produs sub conducerea sa, fără a-l identifica cu regimul sovietic ca atare. Aceasta deoarece, chiar dacă Hrușciov și-a asumat un considerabil risc politic dezvăluind proporțiile represiunii de sub conducerea lui Stalin, el nu a avut, totuși, curajul de a rosti adevărul privind legitimitatea sistemului sovietic în ansamblu. Dimpotrivă, în vederea diminuării pierderii acestei legitimități în fața opiniei publice internaționale, a continuat să-l aprecieze pe Stalin drept „un marxist-leninist devotat, un revoluționar devotat și dârz”[6]. Și totuși, odată declanșat procesul de destalinizare ce a cuprins, în proporții diferite, majoritatea țărilor „democrației populare” unde modelul stalinist de societate fusese exportat cu forța și însoțit de epurări, lagăre de concentrare după schema sovietică, credința opiniei publice în „fața umană” a comunismului sovietic a intrat într-o fază de erodare ireversibilă, acest fapt datorându-se „diversiunii Hrușciov”.

Procesul destalinizării a avut repercusiuni importante inclusiv asupra populației din R.S.S. Moldovenească. În conformitate cu prevederile Decretului președintelui Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 17 septembrie 1955, din numărul total al celor deportați din R.S.S.M. au fost amnistiate circa 3.000 de familii sau circa 10.000 de persoane. În perioada următoare, cuprinsă între 1954 și octombrie 1956, au fost eliberate alte 3.300 de familii sau circa 7.000 de persoane, în total fiind eliberați, către finele perioadei „dezghețului hrușciovist”, peste 8.000 de familii sau circa 25.000 de persoane[7]. De asemenea, în republică au revenit și câteva sute de etnici germani, deportați în 1945 în „localități speciale” ( rus. «спецпоселения»). În total, până la 1 august 1961, din localitățile speciale au fost eliberate 14.902 familii de deportați din Moldova din cele 15.867 familii deportate în timpul operațiunilor din iunie 1941, iulie 1949 și aprilie 1951[8].

O altă consecință benefică produsă de „dezghețul hrușciovist” în R.S.S. Moldovenească, în special asupra procesului cultural-literar, a fost posibilitatea desfășurării conferinței științifice din 1956, organizată de Academia de Științe de la Chișinău, la care s-a demonstrat cu lux de amănunte că Moldova de Est poartă pecetea latinității și că originea slavă ce i se atribuia anterior era o teorie falsă. Tot din 1956 începe și editarea la Chișinău a clasicilor literaturii române, acceptându-se aplicarea unor norme ortografice apropiate de cele ale limbii române[9]. În fine, nu însă și în ultimul rând, anii „slăvitului deceniu” au adus și o primă mențiune, - este adevărat, indirectă, - a problemei Basarabiei în relațiile sovieto-române.

La Moscova, semnalul de alarmă a fost recepționat la 10 iunie 1964, când, în prezența a 32 de jurnaliști, Mao Tze Dong a declarat că „spațiul ocupat de Uniunea Sovietică este prea întins”, că aceasta deține teritorii străine, iar, referindu-se la Basarabia și Nordul Bucovinei, a specificat că U.R.S.S. „a anexat o parte din teritoriul României”. Afirmația în cauză sfida opinia lui Hrușciov expusă la 7 martie 1959, când acesta afirmase că „nu există nici un fel de dispută între U.R.S.S. și România referitoare la frontiere, în virtutea faptului că ambele țări sunt socialiste, dirijate de interese comune și urmărind aceleași obiective: comunismul”[10].

Conflictul chino-sovietic din 1964 a oferit conducerii de la București, pentru întâia oară după război, posibilitatea ridicării, prin ricoșeu, a problemei apartenenței Basarabiei la România. Prilejul l-a constituit escala delegației române, condusă de Ion Gheorghe Maurer, reîntoarsă de la Beijing, la Pițunda, localitate la Marea Neagră, unde Nichita Hrușciov și A.I. Mikoian își petreceau concediul. Relatând liderilor sovietici desfășurarea întrevederii cu oficialitățile chineze, membrii delegației române au adăugat: „Chinezii au spus că ne-ați luat Basarabia. Nu am avut ce face decât să-i ascultăm, deși, desigur, noi nu mai avem nevoie de Basarabia”[11]. Hrușciov a notat pe marginea acelei discuții: „Astfel românii ne-au repetat ceea ce auziseră de la chinezi, dar nu și-au exprimat dezacordul cu ceea ce chinezii spuseseră despre Basarabia. Această conversație ne-a lăsat un gust neplăcut. Am început să bănuiesc că poate românii ne mai poartă pică pentru revenirea Basarabiei la Uniunea Sovietică după război”[12].

Afirmarea publică a poziției de independență a României față de Moscova a avut repercusiuni imediate asupra situației politice, economice și culturale a Moldovei sovietice. Deja din 1964, începe un nou val de deportări mascate, vizând de acea dată intelectualitatea moldovenească, prin repartizarea absolvenților instituțiilor superioare de învățământ pe întreg cuprinsul U.R.S.S. Totodată, regimul a transferat în Moldova specialiști ruși cu studii superioare din toate domeniile de activitate, furnizând astfel o bună parte din contingentele intelectualității locale și contribuind astfel din plin la procesul de rusificare a republicii.

În aceiași ani, autoritățile sovietice au inițiat și un alt fel de deportări, prin care tinerii moldoveni erau trimiși la șantierul Tavda-Sotnik din Tiumeni pentru construcția de căi ferate, la uzina constructoare de mașini din Togliatti, pe Volga, la uzinele din Barnaul, la cele de tractoare din Pavlodar etc. Raționamentul economic al acelui „schimb” de populație nu erau altceva decât o absurditate, sperându-se că moldovenii ar fi muncit cu mai multă râvnă pe șantierele comsomoliste ale Rusiei, Kazahstanului etc., în timp ce rușii, ucrainenii sau cazahii ar fi prelucrat mai bine pământul Moldovei. Ca o consecință a acelei politici, în perioada 1966-1970 în Moldova se va atesta un sold migrator anual de circa 21,0 la mia de locuitori, în timp ce în Ucraina de doar 9,0 la mie, în Federația Rusă de 12,0 la mie, iar în Bielorusia de 3,0 la mia de locuitori[13]. Inconsecvența, incoerența și caracterul contradictoriu al politicii promovate de Nichita Hrușciov s-au manifestat, practic, în toate domeniile vieții. A inițiat condamnarea cultului personalității lui Stalin la congresul al XX-lea al P.C.U.S. din februarie 1956, dar câteva luni mai târziu nu a ezitat să ordone înăbușirea în sânge a revoluției ungare. A proclamat posibilitatea „coexistenței pașnice” între cele două sisteme social-politice din lumea contemporană, însă a fost la un singur pas de a folosi arma atomică în timpul crizei cubaneze din 1962. A inițiat desțelenirea pământurilor în Kazahstan, dar a ordonat și plantarea porumbului până la Arhanghelsk, urmărind „să ajungă din urmă și să depășească” Statele Unite în domeniul agriculturii.

În fine, nu însă și în ultimul rând, la opt ani de la depunerea mumiei lui Stalin „spre veșnică păstrare și amintire” în Mauzoleul de pe Piața Roșie, alături de mumia primului faraon comunist, Vladimir Ulianov (Lenin), în noaptea de 31 octombrie 1961 cadavrul acestuia a fost scos cu discreție din Mauzoleu și îngropat sub zidurile Kremlinului[14]. Acea „profanare” a Panteonului comunist a comis-o nimeni altul decât Nichita Hrușciov - cel care fusese promovat pe linie de stat și de partid prin voința însăși a lui Stalin și selectat tot de el între posibilii săi succesori la Kremlin[15] .

Ca o ironie a destinului, luptând cu înverșunare împotriva „cultului personalității” lui Stalin, Nichita Hrușciov nu a fost, totuși, înmormântat lângă Zidul Kremlinului, precum alți lideri sovietici importanți, ci în Cimitirul Novodevicii, din Moscova, după ce autoritățile sovietice i-au refuzat funeralii naționale și plasând în presă doar o scurtă informație în ziua înmormântării sale.

„Sic transit gloria mundi!”

-------------------------------

[1] Nichita Hrușciov a deținut funcția de prim-secretar al C.C. al P.C.U.S. în perioada 1953-1964 și de prim-ministru din 1958.

[2] Pentru detalii: Рой Медведев. Н.С. Хрущёв: Политическая биография. Москва: « Книга », 1990. С. 61-62; От оттепели до застоя. Сост.: Г.В. Иванова. Москва: « Советская Россия », 1990. 256с.

[3] Crimele lui Stalin. Raportul Secret al lui Hrușciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. Cuvânt înainte de Gh. Buzatu. Studiu introd., note și glosar de Vladimir Zodian și Gheorghe Neacșu. Ed. îngrijită de Radu-Dan Vlad, Editura Majadahonda, București, 1998, p. 5 și urm.

[4] „Scrisoarea către congres” a lui V.I. Lenin a fost publicată integral în nr. 9 al revistei « Коммунист » (Moscova) din anul 1956.

[5] « Известия Ц.К. К.П.С.С. ». 1989. № 3. С. 128.

[6] Н.С. Хрущёв. За тесную связь литературы и искусства с жизнью народа. Москва: Госполитиздат, 1957. С. 16, 18.

[7] В.И. Пасат. Трудные страницы истории Молдовы, 1940-1950-е гг. Москва: « Терра », 1994. С. 56-57.

[8] Mihai Gribincea, Basarabia în primii ani de ocupație sovietică, 1944-1950, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 144-145.

[9] Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia, Editura ARC, Chișinău, 1996, p. 315.

[10] Aspects des relations soviéto-roumaines, 1967-1971 / Ed. de George Cioranesco (et al.), Minard, Paris, 1971, p. 184-186.

[11] Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003. Ed. a III-a, revăzută și adăugită. Coord.: Ioan Scurtu, Editura Institutului Cultural Român, București, 2003, p. 449-450.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Дмитрий Волкогонов. Триумф и трагедия. Политический портрет И.В. Сталина. Том II, часть 2-я. Москва: Издательство « АПН », 1989. С. 201. 203.

[15] Crimele lui Stalin. Raportul Secret al lui Hrușciov la Congresul al XX-lea al P.C.U.S. Cuvânt înainte de Gh. Buzatu. Studiu introd., note și glosar de Vladimir Zodian și Gheorghe Neacșu. Ed. îngrijită de Radu-Dan Vlad, București, Editura Majadahonda, 1998, p. 5.